VIDEO Mitică Popescu actor: „S-a umplut ecranul de vedete“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Monument de talent, Mitică Popescu (74 de ani) nu s-a considerat niciodată vedetă sau artist şi spune că rămâne un „simplu actor“, care şi-a iubit meseria până la sacrificiu. „Cea mai mare realizare este că încă sunt în viaţă“, mărturiseşte actorul, care vorbeşte despre inerentele probleme ale vârstei şi despre povara singurătăţii.

„Adevărul": În ultima vreme, aţi ales televizorul ca refugiu.

Mitică Popescu: Am fost nevoit. Dacă m-am ales cu acea fractură la umăr, în iarnă, am stat mai mult în casă, izolat. N-am putut să mă îmbrac sau să mă dezbrac singur, să ies. Abia de două-trei luni pot să-mi mişc mâna. Aşa că am fost nevoit să mă consolez cu televizorul.

De multe ori, posturile TV expun aproape numai realităţile urâte. Chiar asta e faţa reală a lumii în care trăim, nu mai există lucruri frumoase?

Cu siguranţă există şi lucruri frumoase. Depinde ce alegi. Parcă trebuie să iei în serios tot ce se spune la televizor? Eu butonez, n-am emisiuni preferate. Nu prea mai am răbdare nici să mă uit la filme. Nu mă mai concentrez. Atât timp de stat în casă mi-a creat o stare proastă, o depresie... Acum am nişte zugravi care îmi fac curat. Dar în multe zile nu vine nimeni. Mă duc să mă plimb prin Herăstrău, că e aici aproape.

În breasla dumneavoastră nu se leagă prietenii?

Legăm prietenii cum legaţi şi dumneavoastră: la serviciu. Iar din cauza fracturii, eu le-am cam pierdut şi pe acelea puţine pe care le-am avut. Dacă nu te vezi cu oamenii, te înstrăinezi... În ultimul an, n-am mai putut să mă duc în vizite, pentru că nu puteam să le spun oamenilor: „Vrei să vin la tine? Vino şi îmbracă-mă!". A trebuit să renunţ şi la spectacole...

Veţi reveni la teatru?

Nu ştiu dacă o să mai revin, mai ales că m-am şi pensionat. Normal ar fi să te şi plătească, dacă joci. Însă ştiţi cum e situaţia financiară a teatrelor. În plus, din păcate, la noi actorii sunt trecuţi pe linie moartă după ce se pensionează.

Emisiunea „D'ale lui Mitică", pe care o prezentaţi, a împlinit 11 ani. E una dintre cele mai longevive producţii de la TVR 2.

A fost o perioadă în care, din cauza bugetului, erau doar două emisiuni noi pe lună, iar două erau reluări. Dar s-a revenit la patru. Din toamnă revine în grilă cu un sezon nou. A fost destul de dificil la filmări, o perioadă, când mi-am fracturat mâna.

Ştiu că vă pasionează călătoriile şi că doreaţi să ajungeţi la Paris. Aţi fost?

Am fost şi mi-au furat şi banii.

Cine? Români de-ai noştri?

Dar cine, români de-ai lor? Eram în metrou şi au furat banii tuturor celor cu care eram. Eu am avut noroc, am rămas cu actele. Ghidul mi-a dat apoi nişte bani şi i-am înapoiat în România. Ce era să fac, să stau în camera de hotel? Am fost de Paşte, în 2009. Mi-a plăcut Parisul, deşi a cam plouat în perioada aceea. N-aveam nici umbrelă... Dar aveam o canadiană cu glugă. O puneam când pe aia, când o pungă de plastic. Depinde cum mă prindea ploaia. Am fost şi pe Coasta de Azur în vara asta. Mi-au plăcut mult Nisa, Monaco şi Menton. La Saint-Tropez nu mi-a plăcut deloc. Am fost cu o prietenă. E prietenă-prietenă, să ştiţi. (zâmbeşte). Are un simţ orientativ foarte dezvoltat şi e partenera mea de excursii. Ea vorbeşte şi câteva limbi străine, că eu sunt mai leneş şi fac parte din generaţia de „handicapaţi" care n-au făcut în şcoală decât rusa. Şi nici pe aia n-o vorbesc bine, pentru că aveam ca profesori nişte basarabeni necăjiţi. Înainte de Revoluţie, am ieşit doar de câteva ori din ţară, în turnee cu teatrul. Dar eram sărăcuţi rău, aveam diurna de doi dolari. În ultiimi ani am mers mai des în străinătate, mai ales că prietena despre care vă vorbeam mi-a deschis apetitul pentru călătorii.

Spuneaţi mai devreme că nu vă mai puteţi uita la filme. E cumva şi din cauza meseriei, priviţi totul cu un ochi critic?

 Nu e din cauza asta. Nu pot să mă concentrez.

Dar când vedeţi totuşi un film, analizaţi prestaţia actorilor?

Eu sunt un simplu spectator. Chiar şi atunci când mă duc la teatru. Nu sunt un specialist. Văd la televizor că s-a umplut ecranul de specialişti şi de vedete. Aşa le spune, nu? Şi de artişti... Eu sunt actor. Artist eşti dacă te numeşte cineva.

Vă e dor de scenă?

Da. Am făcut cu plăcere această profesie. Am jucat un spectacol, „Pluralul englezesc", timp de 20 de ani. Eram brunet la început şi am ieşit cu părul alb. M-a întrebat cineva, odată, dacă am emoţii la spectacole şi i-am spus că da. „De ce?", m-a întrebat el. „Domnule, dumneavoastră sunteţi bărbat. Dacă aveţi întâlnire cu o amantă, aveţi emoţii?", i-am spus. „Da", mi-a răspuns. „Ei, eu în fiecare seară am altă amantă", i-am spus şi eu.

Spuneaţi despre prieteniile între actori că sunt mai mult conjuncturale. Între dumneavoastră şi Ştefan Iordache a fost mai mult. Ce v-a legat?

În primul rând, ne-am înţeles în meserie. Eram buni profesionişti amândoi şi ne înţelegeam. Mai jucaserăm împreună în „Emigranţii", în 1997, dar viaţa ne-a despărţit. Cu Iordache m-am reîntâlnit după vreo zece ani. Mi-era drag şi m-am dus la teatru să-l văd, juca în „Berrymore". Am fost la el în cabină, am stat de vorbă şi, dintr-una într-alta, m-a întrebat dacă nu vreau să joc într-un spectacol cu el. Aşa am ajuns să jucăm împreună în „Alex şi Morris", am redevenit prieteni cu ocazia acestui spectacol. A fost o mare pierdere când a murit... Uite, în octombrie se împlinesc şi 14 ani de când am rămas singur. (plânge) . Poldi (Leopoldina Bălănuţă, soţia sa -n.r.) a fost un om extraordinar. A fost o mare actriţă, o mare profesionistă.

Cum e un mariaj în care ambii soţi au aceeaşi profesie?

A fost un avantaj pentru că nu depindeam unul de altul. Eram însă foarte ocupaţi şi ne-a lipsit timpul... Poate din cauza asta nici n-am avut prea mulţi prieteni. Ne eram de ajuns unul celuilalt. La înmormântarea ei au venit şi Ion Iliescu, şi Emil Constantinescu. Le-am zis atunci: A murit intelectualul familiei.

Spuneaţi într-un interviu că într-o relaţie respectul e mai important decât iubirea.

Toate se transformă. Aşa e şi într-o căsnicie. Dragostea durează un an, doi, trei, însă focul se mai stinge. Cred că ecuaţia perfectă înseamnă să fii foarte bun prieten cu omul de lângă tine. Eu şi Poldi am stat împreună 25 de ani. Mai era loc...

"Cred că ecuaţia perfectă înseamnă să fii foarte bun prieten cu omul de lângă tine. Eu şi Poldi am stat împreună 25 de ani. Mai era loc..."

„În ce am fost distribuit, în aia am jucat"

De unde pasiunea pentru teatru?

Eram în ultimul an de liceu - eu am făcut Liceul Industrial - şi, ca să scăpăm de practica la întreprindere, eu şi câţiva colegi am jucat într-o piesă. Regizorul era de la Teatrul Armatei şi m-a sfătuit să dau la „Fabrica de făcut actori". N-am intrat din primul an, dar am început să fac figuraţie. Aşa m-am îndrăgostit de teatru.

Cum eraţi în copilărie?

Am fost un copil cuminte, respectuos. Mâncam bătaie rar, când mă mai turna soră-mea la tata. (zâmbeşte). Mama a fost modelieră de pantofi la Fabrica de încălţăminte Mociorniţă, iar tata a fost achizitor la economat. Am avut o copilărie frumoasă, în mahala, în Apărătorii Patriei, cu jocuri care nu mai există acum: ulii şi porumbeii, bile, fotbal pe maidan. Am devenit fricos din cauza bunicii mele, care, atunci când voia să mă bage în casă, mă speria cu stafii, fantome şi tot felul de chestii din astea. Chiar şi-acum sunt fricos, nu suport nefiinţa: manechine, păpuşi.

Mergeţi cu metroul, cu tramvaiul, vă simţiţi bine în mijlocul oamenilor.

Meseria noastră este pentru oameni.

V-aţi dorit un rol anume?

Niciodată. În ce am fost distribuit, în aia am jucat.

Care e cea mai mare realizare a dumneavoastră?

Că trăiesc la vârsta asta şi că sunt sănătos.

Dar cel mai mare regret?

Că sunt singur.

Regretaţi că nu aveţi copii?

Şi asta... Dar în profesia noastră nu realizezi la timp chestia asta. N-ai timp să ţii nici măcar o floare... Îmi amintesc că atunci când s-a prăpădit bietul tata am avut nu ştiu câte spectacole în acea săptămână. Poldi nici n-a putut veni la înmormântare, că avea matineu. Eu dimineaţa am fost la înmormântare la tata, iar seara eram pe scenă. Această meserie înseamnă sacrificii.

"N-am intrat din primul an la «Fabrica de făcut actori», dar am început să fac figuraţie. Aşa m-am îndrăgostit de teatru."

+

SINCER
„N-am ascuns niciodată nimic. Sunt născut în mahala şi am fost mereu deschis faţă de oameni."

-

BUN
„În general, bunătatea este considerată prostie. Eu prefer să mă creadă lumea prost..."

În replică

" Îl ştiu de la filmările serialului «Lumini şi umbre», iar anii în care am fost colegi la Teatrul Mic au sedimentat o relaţie bazată pe respect reciproc. Am admirat întotdeauna seriozitatea cu care abordează această meserie. E o persoană care dă totul pe scenă, la filmări şi în viaţa de toate zilele.  "
Florin Călinescu
actor

Carte de vizită

- S-a născut pe 30 noiembrie 1936, la Bucureşti.
- A avut zeci de roluri în teatru („Alex şi Morris", „Slugă la doi stăpâni", „Şcoala Femeilor", „Matca", „Desculţ în parc") şi film („Ticăloşii", „Cel mai iubit dinte pământeni", „Rosenemil", „Drumeţ în calea lupilor", „Moromeţii", „Vânătoarea de vulpi", „Clipa").
- A primit Premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor UNITER 2009.
- A fost căsătorit cu actriţa Leopoldina Bălănuţă.
- În prezent este gazda emisiunii „D'ale lu' Mitică", difuzată de peste 11 ani la postul TVR 2.

image
image
image
Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite