George Ivaşcu: „Ce frumos e să ai şansa să te joci toată viaţa“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

George Ivaşcu este un actor care are grijă de un teatru. În cazul lui, directorul pragmatic n-a reuşit să-l învingă pe actorul visător. Actorul George Ivaşcu, director al teatrului Metropolis, vorbeşte despre lucrurile din faţa şi din spatele cortinei, despre artă şi despre viaţa de familie.

„Adevărul": Când şi cum v-aţi hotărât să deveniţi actor?

George Ivaşcu: M-am hotărât destul de devreme, la  14 ani. Am fost la un spectacol la Teatrul Bulandra, în regia lui Alexandru Tocilescu, „Tartuffe şi Cabala Bigoţilor", am fost foarte impresionat de jocul lui Octavian Cotescu şi al lui Florian Pittiş. Atunci am zis: „Asta trebuie să fac". Marele secret e că s-a îmbinat foarte bine cu felul meu de a fi: eu am fost un copil căruia nu i-au plăcut jucăriile, nu am avut jucării, sau am avut, dar nu erau esenţiale pentru viaţa mea. Îmi plăceau mai mult jocurile, iar chestiunea asta a venit exact pe fondul „ce frumos e să ai şansa să te joci toată viaţa". Atunci m-am hotărât şi de atunci nu m-am mai lăsat nicio secundă.

Mai ţineţi minte care a fost prima piesă de teatru pe care aţi văzut-o?

Nu ştiu în secunda asta. Erau spectacole la „Teatrul de comedie", asta îmi amintesc foarte bine: „Preşul",  „Turnul de fildeş", „Capcană pentru un bărbat singur". Am văzut toate spectacolele de la „Teatrul de Comedie" şi, ca un paradox, ca arc de timp, primul teatru în care am fost angajat după ce-am terminat facultatea a fost Teatrul de Comedie. Al doilea teatru în care am fost angajat, după Teatrul de Comedie a fost teatrul „Bulandra".

Cum a fost liceul?

Liceul a fost destul de simpatic pentru că eram campionul farselor. V-am zis că mie îmi plăceau jocurile, şi atunci eram cel care iniţia tot felul de jocuri, şi pe calea asta le mulţumesc profesoarelor de atunci pentru că mi-au acordat un sprijin, au crezut mult în mine, mai ales profesoara de română.

Eraţi şi în armată campionul farselor?

Nu, acolo devenisem un altfel de vedetă pentru că obligativitatea de a participa la „Cântarea României" era a tuturor grupărilor şi atunci eu aveam în repertoriu tot felul de scene. Unele dintre ele erau chiar cele pe care le dădusem la admiterea la facultate şi am câştigat un premiu important la „Cântarea României". Ajunsesem să mă ocup de brigada artistică locală, dar am fost oprit la transmisiuni pentru că aveam ureche muzicală

Aţi scăpat de instrucţie?

Nu, prima parte de instrucţie n-o s-o uit niciodată. Aveam foarte mult timp de citit şi am avut o şansă pentru că, făcând armata la Brăila, toată solda respectivă o cheltuiam pe cărţi şi mă-ntorceam cu raniţa plină, când în Bucureşti se epuizau anumite volume. Nu ştiu dacă este neapărat o pregătire necesară pentru un tânăr, dar mie mi-a folosit ca experienţă.

Se spune că armata te face bărbat. Aţi ieşit schimbat din armată?

Da, pentru că a trebuit să-nvăţ să cos. Eu eram băiatul mamii şi mă ţineau toţi în puf, nu mă trimiteau nici măcar să cumpăr un sifon, o pâine şi a trebuit să mă adaptez, să cos petliţe, nasturi. N-a rămas un obicei de-al meu, recunosc, nu e un hobby, o plăcere, dar m-am trezit cu fierul de călcat în mână. Totul era pe ceas, într-o oră trebuia să-ţi faci uniforma, să-ţi faci bocancii! E un paradox: în ciuda faptului că nu mi-a plăcut, m-am obişnuit să mă adaptez şi, mai ales, să fiu foarte ordonat.

Primul rol important pe care l-aţi jucat a fost Crăcănel, în „D'ale Carnavalului". Cum aţi ajuns să jucaţi acest rol?

Imediat cum am absolvit facultatea, am avut şansa ca la „Gala tânărulului actor", care se desfăşura la Costineşti, să iau marele premiu. A venit directorul Teatrului de Comedie de atunci, marele regizor, Lucian Giurchescu, şi m-a văzut în spectacolul de unde am jobenul, „O zi de vară": „Nu vrei să te angajezi la Teatrul de Comedie?"  Am copilărit cu Teatrul de Comedie, mama fiind prietenă cu o casieriţă de acolo, doamna Tedi, şi ştiam totul, mă ducea în cabină la actori. Iată unde m-a ajutat armata. Pentru cei care îşi amintesc spectacolul, era o mare scenă, antologică, cea cu Pampon şi Crăcănel, la care noi ne întrebam: „Ce face ăsta de totuşi nu fuge, de ce nu fuge? De ce rămâne să mărturisească?". El rămâne agăţat în cuier, de aceea nu poate să fugă. Mi-am amintit de o secvenţă din armată, când era un băiat din Mărăşeşti care putea să îşi amâne armata, dar aşa era la ei: cine nu făcea armata în Mărăşeşti nu era bărbat. Problema lui, era afon. Nimerisem cu nişte lăutari din Craiova, care aveau o ureche perfectă şi care se amuzau teribil de el, care cânta fals. Când nu mai vroia, îl agăţau în cuierul de la spălător: „Hai, cântă!" Ăla începea să plângă, dar mormăia ceva acolo şi era amuzamentul întregului regiment.

Rolul este foarte important pentru că eram un tânăr de 24-25 de ani, iar până atunci erau mari actori care jucaseră acest rol şi era un pariu foarte mare. Ca întotdeauna, cum englezii sunt mândri de Shakespeare, noi trebuie să fim mândri de Caragiale. De atunci, şansa a făcut, cu ajutorul lui Dumnezeu, să joc în Caragiale, în toate rolurile inclusiv în „O scrisoare pierdută" de la Teatrul Naţional în regia lui Alexandru Tocilescu, cu o distribuţie de primă mână: Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Ion Lucian, Dan Puric pentru prima oară când s-a contemporaneizat, o încercare foarte îndrăzneaţă şi o mare reuşită.

După aproape 20 de ani, vi s-a schimbat viziunea pe care o aveaţi atunci despre teatru şi public?

Viziunea despre teatru şi public nu mi s-a schimbat, pentru că eu cred că teatrul este şansa de a trăi şi altă existenţă decât a ta. De aceeaa nu spun personaj ci spun rol, pentru că rolul înseamnă menire, scop şi cum am mărturisit tot timpul, unul dintre modelele pe care eu le consider geniale, Chaplin a îmbinat foarte bine tragicomedia, respectiv sensibilitatea cu umorul, iar eu consider că omul are aceste două dimensiuni. De aceea, în toate rolurile, încerc să aduc câte puţin din vulnerabilitatea umană, nicidecum din eroismul şi patetismul personajului ci din vulnerabilitatea aceeea a omului, care are o problemă ce poate deveni caraghioasă şi râdem de el sau care ne pune pe gânduri şi asistăm la o dramă, o tragedie. Sigur, pentru mine comedia rămâne unul din genurile favorite, pentru că unul dintre cele mai importante lucruri din lumea asta este să îi faci pe ceilalţi să se bucure. Cum spunea Dem Rădulescu, „Noi suntem copiii de duminică ai societăţii". Noi trebuie să îi bucurăm pe oameni când ceilalţi se odihnesc.

Ce părere aveţi despre tânăra generaţie de actori?

Eu fiind şi profesor, am o părere foarte bună, în primul rând pentru că îi consider nişte curajoşi. Ei sunt descurajaţi adesea. Inclusiv din şcoală sau din familie li se spune: „De ce te duci acolo, pentru că artiştii sunt muritori de foame?". Pentru faptul că îşi iau inima în dinţi şi intră într-o profesie în care succesul nu poate fi garantat oricât de mult ai munci, eu îi admir. Îi admir pentru că într-o lume care e alergătoare după venituri, bani, maşini, ceasuri, vile sunt oameni care spun: misiunea mea, rolul meu sau ceea ce îmi doresc eu în viaţă este să fiu un idealist, să îi fac pe ceilalţi să viseze, să îi fac mai buni sau să îi bucur, să mă pun în slujba lor, pentru că noi suntem mereu întotdeauna în slujba publicului nostru. Am o mare admiraţie. Sigur, se poate spune: da, dar cum erau ceilalţi şi cum sunt ăştia! Asta a fost întotdeauna! De aceea la Metropolis, fiind şi singurul teatru de proiecte, o să vedeţi întâlniri între generaţii. O să vedeţi mari actori, mari branduri alături de viitoare mari branduri. O să vedeţi cât de bine se împacă. Teatrul e ca o familie: ai nevoie şi de bunici! Nu poţi să iei un tânăr, să-i pui făină-n cap şi să zici că e bunicul. Eu spun, tânăr fiind, că sunt rodul marilor întâlniri pe care le-am avut. Nu este puţin lucru că m-am întâlnit cu Ştefan Iordache, Gheoghe Dinică şi chiar este esenţial că m-am întâlnit cu Dem Rădulescu.

Care sunt actorii care v-au inspirat?

Ca orice tânăr, întotdeauna eviţi să imiţi pe cineva. Nu am încercat să copiez pe cineva. Am învăţat foarte multe pentru că am stat mult în preajma lui Dem Rădulescu. Am avut şansa să mă accepte în preajma lui Ştefan Iordache. De la toţi am învăţat, pentru că un mare actor este o sumă de experienţe umane.

Mai sunteţi spectator de teatru?

Întotdeauna sunt spectator de teatru, chiar la finalul stagiunii am avut bucuria. Nu apucasem să văd spectacolul de la Bulandra în regia lui Iuri Gordonski cu Mariana Mihuţ, Marian Râlea şi mai mulţi actori. Doamna Mariana Mihuţ m-a invitat şi m-am bucurat de fiecare moment al colegilor mei, un spectacol foarte bun. Mă duc foarte des la teatru, în plus fişa postului este să intru în sala de spectacole la Teatrul Metropolis. Eu ţin foarte mult la ce se întâmplă în teatru şi dacă tot am această profesie şi dacă Dumnezeu mi-a dat şansa să o fac, fără să renunţ la ea sau ea la mine, atunci chiar trebuie să mă duc să-mi văd colegii, să văd ce se întâmplă. N-ar putea să nu îmi pese.

Cum v-a venit ideea Walk of Fame-ului românesc?

Maestrul Beligan spunea un lucru foarte frumos: „Actorii sunt ca sculptorii-n zăpadă". Opera lor dispare odată cu ei. Fenomenul teatral este viu şi efemer. Sunt mari valori româneşti, uneori nebăgate în seamă. Ele trebuie apreciate acum cât ne putem bucura de ei, cât sunt pe scenele noastre, cât încă mai apar în filme.

Cred că m-am încăpăţânat să fac acest lucru din nevoia de a le spune: vă mulţumesc că sunt ceea ce sunt pentru că voi sunteţi ceea ce sunteţi, sau aţi fost în cazul unora cărora din păcate nu am apucat să le mulţumesc. E un gest pe care trebuie să-l întoarcem pentru ei şi poate reprezenta un model de succes şi de respect pentru cei care au o operă. Timpul a demonstrat că publicul iubeşte şi apreciază dăruirea cu care ei au făcut această profesie, pasiunea pe care au pus-o. M-am bucurat că cei de la magazinul Cocor au pus la dispoziţie acel spaţiu. Din ce în ce mai mult public vine să vadă acest eveniment. Până la urmă, noi ne construim poveşti. Din când în când încercăm cât putem să înlocuim o realitate la care oricum suntem supuşi cu o poveste, cu o doza de speranţă,  cu altceva. Ce frumos au rezistat aceste mari valori într-o profesie efemeră!

Care latură a activităţii vă aduce cele mai mari satisfacţii, cea de director la Teatrul Metropolis sau cea de actor?

Evident că pe crucea mea va scrie actor. Eu sunt un actor care are grijă de un teatru. Cel mai frumos rol al vieţii mele este acela de fi construit un teatru. Cred că nimic nu poate egala, chiar dacă aş fi luat un Premiu Oscar. Cel mai frumos lucru nu e atunci când joc eu în Teatrul Metropolis, ci când văd aplauzele şi când, împreună cu cei care au creat spectacolul, mă bucur de ideea de a fi fost inspiraţi să facem acest proiect.

Spuneaţi că v-a fost greu să reveniţi pe scenă după pauza pe care aţi făcut-o. A reuşit directorul pragmatic să-l învingă pe actorul visător?

N-am jucat timp de doi ani deloc. Aici a fost imboldul profesorului meu Gelu Colceag, care mi-a spus că trebuie să nu renunţ la actorie şi am avut încredere să revin. Evident că bunul meu prieten Alexandru Tocilescu m-a împins mai departe, când voiam să renunţ: „Nu mai pot, Toca, vreau să ies!" Mi-e frică, în continuare, pentru că prefer să am grijă de un spectacol şi de producţia lui decât să existe această dedublare în care mă uit dacă producţia merge cum trebuie şi în acelaşi timp îmi văd şi de rol.

V-aţi gândit să renunţaţi definitiv la teatru?

Definitiv nu, dar mi-am asumat acest rol de constructor al repertoriului şi al unui spirit întreg pentru că în echipa tehnică şi cea administrativă sunt oameni dedicaţi care vin noaptea, lucrează, stau până noaptea fără să trebuiască să-i impulsionez eu. Vreau să mulţumesc în primul rând colegilor care au înţeles cât e de important să fii contemporan cu un astfel de teatru şi au fost alături de mine din momentul în care se punea prima cărămidă şi publicului care intra printre schele şi venea să vadă spectacolele care tocmai se năşteau la teatru.

De unde v-aţi inspirat în alegerea culorilor, a ornamentului pe care le-aţi folosit la construcţia Teatrului Metropolis?

Arhitectul m-a întrebat: „Ce vreţi să facem?". I-am spus: „un OZN". Mă supără că în Bucureşti totul e gri sau tinde să devină gri chiar dacă-i proaspăt vopsit. Arta este şansa de a cultiva frumosul din noi şi din fiecare. Nu numai noi artiştii, ci şi omul care vine la teatru are nevoie de frumosul din sufletul lui. Am apelat la doi mari artişti, Gaudi şi Hundertwasser. Am ales roşu pentru că e o culoare îndrăzneaţă, vitală, îţi dă putere.

Dacă nu vă năşteaţi aici, care este locul în care v-ar fi plăcut să trăiţi?

Evident, Londra, dar mă bucur că m-am născut în România. Niciodată nu m-a tentat să mă duc în altă ţară. Nu cred că aş fi avut bucuria să întâlnesc oamenii pe care i-am iubit şi m-au iubit, în altă parte.

„Prietenia trebuie întreţinută"

Cum v-aţi cunoscut soţia, pe Alice Barb?

Amândoi dădeam la facultate, aşa ne-am cunoscut. Apoi întâmplarea a făcut că ne-am reîntâlnit într-un grup de amatori pentru că niciunul nu a intrat (n.r. - la Facultatea de teatru) în anul acela. Acolo, nişte prieteni foarte buni ne-au invitat într-o seară, cred că era ziua unuia dintre ei şi... aşa s-a întâmplat.

Cum v-a schimbat scurta perioadă de după divorţ?

Noi am fost divorţaţi, dar am locuit în continuare împreună, a fost totul în regulă. O relaţie nu poate rămâne într-un singur fel pentru totdeauna. Ea trebuie să se adapteze întotdeauna nevoilor celuilalt. Eu, preocupat fiind într-un exces total de teatru, nu am mai fost atent la ce se-ntâmplă-n jurul nostru. A fost un duş rece binemeritat tocmai pentru că, uşor-uşor, am început să pun preţ pe ceea ce înseamnă valorile familiale şi nevoia de a fi în doi, de a fi împreună cu cineva, lucru care este foarte important.

Cum vă petreceţi timpul liber?

Nu prea am timp liber. Încerc să mă odihnesc, mergem deseori la părinţii lui Alice la Buftea, dar cel mai des mă întâlnesc cu prietenii, ieşim undeva. Mi se pare atât de importantă prietenia, încât trebuie întreţinută chiar dacă nu ai timp sau ai vorbit la telefon. Întotdeauna încerc să nu confund comunicaţia cu comunicarea, care este de la om la om.

Ce muzică ascultaţi acasă?

Alice ascultă întotdeauna muzică clasică, şi inclusiv pisicile noastre, mai ales Ziţa, sunt melomane. Alice chiar are toată admiraţia mea pentu că şi-a făcut ora ei de muzică şi de lectură, indiferent ce se întâmplă. Eu ascult muzică clasică, dar aş putea spune că Jacques Brel este favoritul meu. În rest, sunt mai tradiţionalist, chiar dacă uneori vorbim de rock.

Unde şi cum vă vedeţi peste 20 de ani?

Nu ştiu. M-aş vedea poate jucând din când în când, foarte rar. Un bătrân scorţos, jucând din când în când. M-aş vedea retras pe la o casă cu pământ, foarte liniştit, tocmai pentru că până la vârsta asta am trăit într-o continuă dinamică. Răspunsul cel mai sincer şi onest este „nu ştiu".

image
image
image

Carte de vizită:

- S-a născut pe 15 fe­bruarie 1968 la Bucureşti
- A absolvit în anul 1993 Academia de Teatru şi Film, la clasa profesorului Gelu Colceag
- Din 1996 a fost prezent pe afişele spectacolelor de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti
- Din anul 2006 este director al Teatrului Metropolis din Bucureşti
- A avut roluri principale în piese de mare succes: Crăcănel în „D’ale carnavalului“, Tipătescu în „O scrisoare pierdută“,Don Juan în piesa „Don Juan moare ca toţi ceilalţi“, Levin în „Anna Karenina“ şi multe altele
- Printre premiile câştigate se numără Marele premiu la Gala Tânărului Actor de la Costineşti (1993), Premiul criticii UNITER, Premiul de interpretare la Festivalul naţional „I.L. Caragiale“

În replică

“ E un om genial. Am lucrat împreună când am făcut muzica pentru unul dintre spectacolele lui. ”
Nicu Alifantis
cântăreţ

+

DINAMIC: „Sunt o persoană dinamică, vioaie, activă.“

-

VORBĂREŢ: „Uneori vorbesc prea mult.“

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite