Unde se mai dă bacşiş în România

Aţi ieşit vreodată cu o fată la o prăjitură şi un suc şi nu aţi ştiut cât să lăsaţi „în plus“ la nota de plată? Iată un sumar îndreptar al „micilor atenţii“ de fiecare zi.

„Niciodată nu porniţi de la supoziţia că sunteţi obligaţi să oferiţi bacşiş unui taximetrist. Aşteptaţi până vă returnează restul, până la ultimul bănuţ, şi apoi oferiţi-i cât credeţi de cuviinţă. În restaurante, daţi bacşiş 10% din valoarea totală, niciodată mai mult, şi asta doar dacă sunteţi încântat de servire. Dacă aceasta a fost de slabă calitate, nu lăsaţi nimic! În spitale, veţi simţi nevoia de a oferi bacşiş înainte de toate. Nicio asistentă sau doctor nu se va uita la voi dacă nu aţi avut dare de mână înainte de consultaţie." Aşa este prezentată România pe site-ul www.inyourpocket.com, definit ca o colecţie de informaţii esenţiale referitoare la oraşele pe care ar urma să le vizitaţi.

Contrar acestei prezentări în tuşe dramatice (şi care, în treacăt fie spus, confundă, la final, „mica atenţie" cu mult mai populara „şpagă"), în România, bacşişul nu a fost şi nu este o problemă de maximă stringenţă. Se dă bacşiş când şi cum, rezonabil, şi în funcţie de mărimea portofelului. La rândul lor, destinatarii bacşişului sunt răbdători şi fără prea mari pretenţii. Nu prea se strâmbă din nas când nota de plată este returnată cu suma fixă, iar, cel puţin până acum, în România nu au apărut în presă, precum în America, de exemplu, poze demne de oprobriul public cu însemnările nesimţite ale unor bogătani, inamici asumaţi ai bacşilului. Aşadar, ceea ce urmează nu este o hartă exhaustivă, ci, mai degrabă, un îndreptar relativ pentru aceia dintre dumneavoastră cu deschidere către ideea micilor recompense.

„Dacă  le place, mai dă"!

Chelnerul

Alexandra este ospătar într-o cafenea mereu aglomerată, aşa cum sunt toate cafenelele din Centrul Vechi al Bucureştiului. Lucrează patru zile pe săptămână, de la 9.00 dimineaţa până la ultimul client, care nu pleacă mai devreme de ora 3.00, iar salariul său lunar este 750 de lei. „Dacă n-ar fi tipsurile (n.r. - bacşiş), aş fi plecat de mult din cafenea.

Sunt şi clienţi de treabă, consumatori normali, vin o mulţime de bădărani, care îmi cer nota şi o întâlnire", se plânge Alexandra, iar noi o înţelegem şi pe ea, îi înţelegem şi pe ei. Bacşişul pe care-l primeşte e 15% din nota de plată, însă de multe ori s-a întâmplat fie să nu primească o centime în plus, fie să plătească un domn generos. „Într-o zi normală, reuşesc să strâng între 50 şi  100 de lei, însă în weekend-uri vine mai multă lume, consumaţia e mai mare, deci şi bacşişul creşte. Matematică", explică Alexandra.

Curierul

Laurenţiu lucrează în zona Pipera, acest loc cu o densitate fabuloasă numai între orele 9.00 şi  18.00. Livrează mâncare pentru un fast-food cu sediul în apropiere - sună acolo corporatiştii, când mai fac câte un lunch-break în sala de şedinţe. Laurenţiu câştigă 600 de lei pe lună şi are program de multinaţională. „Eu merg cam la 30 de comenzi pe zi.

Majoritatea clienţilor lasă ciubuc bun, peste 10%, însă, când ajung înapoi, trebuie să împart tot câştigul cu bucătarii. Aşa-mi place mie, corect, chiar dacă tot în capul meu se sparg toate dacă întârzie comanda sau dacă nu mi s-au dat toate produsele comandate. Mai sunt unii care ne roagă să ne oprim şi pentru un pachet de ţigări. De obicei sunt generoşi, iar banii ăştia îi opresc eu. Niciodată nu s-a întâmplat ca, la sfârşitul zilei, să plec cu mai mult de 100 de lei. Cam atât fac pe zi", explică Laurenţiu.

Click pe imagine pentru a mări

Instalatorul

George este de profesie electronist, însă toată lumea din cartierul în care locuieşte îl cunoaşte drept „nea' Gigi instalatorul". Pentru că, în perimetrul apartamentului, se pricepe să repare cam orice defecţiune - ţevi înfundate, furtunuri care trebuie schimbate, probleme la centrala de încălzire, orice. „Nea' Gigi"  nu are preţuri fixe pentru serviciile sale, totul e la mica tocmeală, în funcţie de solicitări. „Nu pot să iau la nimeni 50 de lei dacă mă cheamă să-i dau trei găuri cu bormaşina.

Dacă sunt lucrări mici le spun să-mi lase cât cred ei. Dacă e ceva mai mare, negociez preţul dinainte. De exemplu, la o lucrare care, în mod normal, costă 500 de lei, eu cer 350, iar clientul îmi dă 400. Oamenii sunt de omenie când au probleme. Nu vă imaginaţi acum că am lucrări în fiecare zi. Trec şi săptămâni fără să fac un ban", se plânge George.

Frizerul

Denisa lucrează într-un salon de cartier şi are un salariu lunar de 850 de lei. Majoritatea clienţilor locuiesc în apropierea salonului, nu e o alegere pentru ei unde să-şi tundă părul, însă există mulţi clienţi fideli pe care Denisa i-a câştigat în cei 10 de ani de experienţă. În medie, 10 bărbaţi, căci aceasta este specialitatea ei, intră zilnic în salon. Denisa ţine să specifice, aşa să apară la ziar, că încearcă să le înapoieze tuturor restul. Cei mai mulţi îi plătesc 15 lei, deşi tunsul costă 12. „Mai faci şi aici, în cartier, faci cam la 30-40 de lei pe zi, dar, dacă serviciul pe care-l ofer eu e ieftin, nu am cum să primesc, normal, prea mult. La saloanele alea de lux, acolo se câştigă mult. Am fost şi eu, ştiu despre ce vorbesc, acolo e altceva, lumea îţi oferă. Faci şi la 200 de lei pe zi", încearcă Denisa să formuleze o diagramă cost-beneficiu.

Lăutarul

Costi este solistul unei trupe de lăutari a unui restaurant din Centrul Vechi al Bucureştiului. Cântă jazz, muzică populară, ţigănească, şlagăre, ce merge mai frumos la sufletul omului. Programul pe care îl are, în fiecare seară, în localul în care cântă se prelungeşte adesea cu solicitări din partea clienţilor. Mai sunt unii care vor să intervină, să cânte, spre exemplu, „Cine-a pus cârciuma-n drum", când, de fapt, urmează melodia „Supărată sunt pe lume", a celebrei Gabi Luncă, dar Costi cântă mai întâi pentru toată lumea şi apoi pentru fiecare în parte. „Eu nu cer bani, domnule, fiecare dă după cum îl lasă inima. Eu le cânt la toţi la fel, să se simtă bine, să mai vină în cârciumă. Dacă e să fac o medie, cam 20-30 de lei la melodie dă lumea, aşa, în general. Dacă le place, mai dă", spune Costi.

Hamalul de la hotel

Adrian lucrează la un cunoscut hotel din Bucureşti. Este angajat pe post de hamal, dar face de toate, spune el. De la hostess, activitate rezervată, de regulă personalului de gen feminin, până la parcatul maşinii clienţilor. Mulţi dintre clienţii hotelului consideră că serviciile pe care acesta le oferă sunt incluse în preţul pentru chiria camerei de hotel, iar veniturile extra-salariu sunt, mai mult, conjuncturale şi fluctuează în funcţie de fiecare situaţie. „Cum să vă spun, dacă un domn e însoţit de cineva, îi vine mai uşor să bage mâna în buzunar, zice că-şi arată mai uşor statutul dacă dă. De nu-ştiu-câte ori mi s-a întâmplat ca aceeaşi persoană să vină singură şi să aibă altă atitudine. Eu, ca angajat, n-am decât să mă port la fel cu toată lumea. Bine, dacă mă cheamă special, să-l ajut cu un bagaj, ceva, atunci mai lasă, n-are cum să nu lase. Cât? 10-20 de lei, aşa", explică Adrian.

Poştaşul

Poştaşul este acea persoană care, în afara scrisorilor şi a facturilor, se prezintă la uşă, lunar, cu pensia în plic. Această parte a meseriei este şi cea preferată de către poştaşii de pretutindeni, după cum recunoaşte franc şi domnul Petre. „Eu sunt poştaş de peste 30 de ani. Încă de pe vremea lui Ceauşescu noi primeam câte o mică atenţie. Ce să zic, oamenii îşi pun bază în tine, să le aduci toţi banii." Obiceiul continuă şi astăzi, ce-i drept poate nu la acelaşi nivel din vremurile când pensia era o sumă de bani din care se putea trăi cu adevărat. „Îmi mai dau câte 5 lei sau ce găsesc mai mărunt prin pensie. Alţii, săracii, abia au din ce trăi. Am şi refuzat de multe ori să primesc ceva. Dar dacă omul insistă, nu poţi să-l refuzi. Bacşişul nu-l dau ca să scape de mine, îmi mulţumesc că mi-am făcut treaba bine. Eu aşa înţeleg", explică Petre.

Menajera

Florina este angajată la un hotel din centrul Capitalei, pentru servicii de curăţenie, incluse în preţul unei camere. De cele mai multe ori, Florinei nu-i sunt oferiţi bani în plus pentru serviciile sale. „Eu am fost şi prin Italia, şi prin Spania, şi prin Germania. Cum să vă spun, acolo e altceva, lumea lasă, sunt mulţi turişti care îşi dau seama că şi noi facem o muncă", ne spune doamna Flori despre frumoasele obiceiuri ale occidentalilor. Dacă o cheamă special pentru a le rezolva o problemă anume, clienţii hotelului la care lucrează în prezent îi oferă, de regulă, în jur de 20 de lei. „Mi s-a întâmplat şi să găsesc pe noptieră, cu mulţumiri pentru servicii, o mică atenţie, însă singurul venit pe care mă bazez este salariul, aşa cum e el. Bacşişurile astăzi sunt, mâine nu sunt, n-ai de unde să ştii", ne spune Florina.

Taximetristul

Matematica unui taximetrist este destul de complicată, după cum ne explică Marian. Din banii pentru o cursă trebuie să plătească motorina, dispeceratul, chiria pentru maşină sau licenţa. La finalul săptămânii, arareori se întâmplă ca sumele trecute pe „raportul Z" să reprezinte profit. Câştigul provine mai mult din bacşişuri. „Noi cred că muncim cel mai mult pentru banii pe care îi primim în afara serviciilor, pentru că riscăm foarte mult. Dacă un client trebuie să ajungă repede la destinaţie, trebuie să grăbesc şi eu maşina. Plusul ăla reprezintă exact înjurăturile pe care le primesc. Vorbesc aici de o cursă normală, de oraş, pentru că eu am mulţi clienţi care mă sună pe numărul personal pentru tot felul de drumuri speciale. Mă duc, că plătesc bine, aşa se întâmplă când ai experienţă în meserie, înveţi să te descurci", ne spune complice Marian.

Spălătorul auto

Înainte să-şi înceapă discursul, Florin, angajatul unei spălătorii auto de pe bulevardul 1 Decembrie 1918 din Bucureşti, ţine să ne spargă un mit. „Eu câştig mai mult iarna decât vara. Iarna sunt mai puţini clienţi, dar când te văd ăia îngheţat, dând la lopăţică pe parbriz, îţi lasă mai mult. Am avut şi cazuri când ciubucul era mai mare decât lucrarea." O fi iarna mai bine, dar nici cu vara nu-i este ruşine. „Un interior şi exterior e 21 de lei. În general primesc 30 de lei. La 10 maşini pe zi mă scot", explică Florin. Adevărata miză însă se numeşte „tapiţeria". „Dacă vrei tapiţeria facem aşa. Aduci maşina la mine acasă. Eu îţi iau preţul normal, cam 150 de lei, şi apoi tu laşi cât vrei. Dacă o faci aici, la spălătorie, ăştia îţi cer direct 250 de lei şi mai au şi pretenţia să le laşi ceva în plus", spune Florin.

Bacşişul face înconjurul lumii

- China - Bacşişul nu este utilizat, în afara Hong Kong-ului şi a zonei Macao, regiuni puternic influenţate de obiceiurile occidentale. Singurele locuri în care se dă şi se acceptă bacşiş sunt cele frecventate de către turiştii străini, în special hotelurile.  

- Japonia - Bacşişul nu face şi nu a făcut niciodată parte din cultura niponă. Mai mult, japonezii nu se simt deloc confortabil puşi în situaţia de primi bacşiş, fiind amuzaţi sau chiar ofensaţi de intenţia clientului.

- Coreea de Sud - Bacşişul nu se practică nici măcar în restaurante, hoteluri sau pentru cursele cu taxiul. Deşi de cele mai multe ori, în timpul unei mese luate la restaurant, bucătarul oferă şi alte sortimente de mâncare sau băutură gratis, acest fapt este văzut de către coreeni ca fiind un „serviciu" şi nu un bonus ce necesită bacşiş.

- Turcia - În „casa" bacşişului, micile atenţii sunt, teoretic, opţionale, nu obligatorii. Cu toate acestea, un bacşiş de 5-10% este aşteptat de angajaţii oricărui restaurant, sumă lăsată de către clienţi sub forma deja celebrei rotunjiri a consumaţiei. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul curselor cu taxiul, dar în acest caz rotunjirea este făcută direct de către şoferi. În Turcia, în majoritatea cazurilor, patronii restaurantelor nu împart cu angajaţii bacşişul primit de la clienţi.

- Finlanda - Bacşişul nu este aşteptat sau solicitat, legea finlandeză prevăzând ca taxa de servicii să fie inclusă în notă. Cu toate acestea, localnicii obişnuiesc să acorde mici atenţii, când serviciul a fost satisfăcător, prin lăsarea „măruntului", însă numai dacă acesta nu depăşeşte 2 euro.

- Statele Unite ale Americii - Bacşişul este o practică socială utilizată la scară largă, pe întreg teritoriul ţării. Standardele variază, dar, în general, locurile în care se oferă cel mai des atenţii sunt restaurantele, barurile şi cursele cu taxiul. Deşi de-a lungul secolului XX solicitarea bacşişului de către un patron era considerată nepotrivită cu eticheta locului, această concepţie a dispărut aproape complet, pe măsură ce oferirea unui bacşiş s-a transformat din obicei în fenomen social.

10% din preţul serviciilor este valoarea medie a bacşişului.

Scurtă istorie: mita, mîzda şi cu şperţul

Acţiunea de a da bacşiş este menţionată încă din textele vechi româneşti - în primele traduceri de texte religioase, în pravile, la cronicari -, unde apar cuvintele „mită" şi „mîzdă".

În anul 1872, Vasile Alecsandri menţionează, într-un inventar complet al moravurilor societăţii româneşti, printre „urmele deplorabile" lăsate de „domnia paşalelor" fanariote, aceste vicii periculoase: „corumperea grecească" şi „barbaria turcească", întrucât au introdus „temenelele" (n.r. - plecăciuni). Marele nostru scriitor considera că mituirea a intrat „adânc în obiceiuri graţie corumperii de moravuri lăţite în ţară prin fatala domnie a fanarioţilor".

De altfel, majoritatea cuvintelor care definesc „instituţia ploconului" (din rusescul poklon, care înseamnă plecăciune) sunt de origine turcească (ciubuc, bacşiş, peşcheş, rusfet, hatâr, temenea, ghelir). Foarte puţine au origini slave (plocon, şpagă, mită) sau germanice (şperţ).

Nu sunt de neglijat nici expresiile metaforice, de la „a unge osia", întâlnită la cronicari, până la mai modernul „a deschide uşa cu piciorul".  Deşi, din punct de vedere lingvistic, uzul comun nu face o diferenţiere semantică precisă a acestui obicei moştenit din cartierul Fanar, există două categorii clar delimitate, în funcţie de momentul în care este oferit „şperţul": înainte de un serviciu (pentru a-l condiţiona) sau după un serviciu (în semn de mulţumire).

Începând cu secolul XX, obiceiul de a oferi o sumă de bani mai mare decât preţul serviciului primit devine comun în societatea românească şi, fiind doar marginal legat de corupţie, este acceptat ca normă socială. Societatea modernă a stabilit reguli clare ce delimitează compensaţia cuvenită în urma prestării unui serviciu şi stimulentul suplimentar.

Totodată, există o mulţime de persoane care nu tolerează această practică, susţinând că stabileşte o relaţie nefirească între client şi prestator de servicii, de tipul celei dintre stăpân şi servitor, iar această relaţie este nepotrivită pentru orice democraţie solidă. Printre contesatarii acestui obicei provenit de la fanarioţi se numără şi epigramistul Corneliu Ioan Iovuţa, care-şi exprimă poetic dezacordul prin acest frumos catren educativ: „Foloase necuvenite,/Mita, şpaga şi ciubucul,/Fac persoane fericite/Până întâlnesc buclucul.".