Un parcurs atipic

Dacă două persoane de sex opus nu se înflăcărează de la primele întâlniri înseamnă că nu pot sfârşi împreună pentru totdeauna? Aceasta este întrebarea.

În cele două pagini ale rubricii „Casă de piatră!" nu veţi găsi mirese plimbate cu elicopterul şi nici meniuri de nuntă cu ragoût de homard bretonne. Aici nu e vorba de nunţile vedetelor de carton, ci de poveştile de iubire ale oamenilor din jurul nostru, spuse cu sinceritate, ca o dovadă că dragostea nu se împiedică de marile depresii monetare sau de alţi demoni ai vremurilor pe care le trăim.

Oamenii ajung împreună printr-un mecanism, de fapt, necunoscut, despre care se poate spune mult, dar degeaba. Isabela şi Iuri, de exemplu, nu sunt un caz tipic, deşi, după cum puteţi vedea cu ochiul liber, s-au ­căsătorit. Şi dacă vedeţi cum le lucesc ochii în fotografiile astea, e clar că se şi iubesc. Unde apare diferenţa specifică? Păi ei nu s-au îndrăgostit unul de celălalt de la bun început, afundându-se într-o pasiune arzătoare, care să-i conducă firesc către altar.

S-a întâmplat aşa: pe Isabela, o tânără de 26 de ani la acea vreme, o bătea la cap o bună prietenă să-şi găsească un partener. Prietena, o fată cu intenţii bune: voia s-o scoată pe Isabela dintr-o stare nu tocmai senină, cauzată de sfârşitul unei relaţii sentimentale, în care investise cam tot ce avea ea mai frumos. Şi prietena asta a ei i-a dat contactul unei agenţii matrimoniale franceze şi a insistat îndelung să-l folosească.

Până la urmă, Isabela, într-o zi marcată de plictis, a sunat. La celălalt capăt al firului, domnul de la agenţie - directorul în persoană, român şi el, i-a spus că întâmplarea face că el vine în România în februarie (era decembrie când vorbeau la telefon) şi că pot discuta mai multe atunci.

Isabela, Iuri şi băieţelul lor, Mattei, anul trecut, de Crăciun

Aşa că în februarie s-au întâlnit la un restaurant, să discute despre un eventual suflet pereche pentru Isabela. Nici n-au apucat bine să guste din paharul cu suc, că domnul i-a mărturisit că agenţia matrimonială nu mai există, afacerea a căzut, dar că... „S-a uitat la mine şi, mai în glumă, mai în serios, mi-a spus: «Ce-ar fi ca eu să fiu francezul ăla pe care-l cauţi?»", povesteşte Isabela, care la momentul poveştii rămăsese cu gura căscată. „Mai vedem", i-a spus tipului din faţa ei, de care nu se simţea atrasă. Se gândea că e ultima dată când îl mai vede în viaţa ei.

„Să ieşim, că tot suntem singuri"

După două săptămâni, domnul a sunat-o din nou, propunându-i să iasă împreună, dacă tot sunt singuri amândoi. „Aşa că am început să ieşim, dar nu pentru că eram înnebuniţi unul după celălalt, ci doar aşa, să petrecem nişte timp împreună ca să nu stăm singuri", spune Isabela. Nici unul dintre ei nu avea o deschidere sentimentală deosebită, la acel moment: Isabela venea dintr-o relaţie sfârşită prost, Iuri dintr-un divorţ. Aşa că cinci luni de zile s-au plimbat, au mers la spectacole de teatru, la film, au vorbit, au fost un fel de iubiţi - prieteni foarte buni.

Apoi Iuri a plecat în Franţa. El avea o afacere, construia şi monta case de lemn, pe care le exporta în străinătate. Două luni nu s-au văzut, au vorbit doar la telefon. În continuare, nu li se părea că au luat trenul pasiunii cu relaţia asta. Se înţelegeau bine, era totul OK, dar atât.

O revelaţie

Apoi, când Iuri s-a întors în România, au ieşit în oraş. Şi seara aceea a fost altfel decât oricare altă seară. Şi-au dat seama cât de mult şi-au lipsit unul altuia, pentru că se mâncau din priviri. În seara aia, Iuri a cerut-o de nevastă. „Mă privea cu atâta dragoste, încât nici măcar n-am stat pe gânduri şi am spus pe loc DA. Atunci ne-am dat seama că de fapt noi ne iubim", spune Isabela.

Cei doi îndrăgostiţi, în primul an când s-au cunoscut

"S-a uitat la mine şi, mai în glumă, mai în serios, mi-a spus: «Ce-ar fi ca eu să fiu francezul ăla pe care-l cauţi?».''
Isabela

Sticla de vin alb şi telepatia

Ideea este că până la mariajul propriu-zis mai avem ceva intrigă! Lucrurile n-au curs, aşadar, lin. Iuri a început să fie destul de mult plecat în Franţa, să se ocupe de afacere, rudele Isabelei au început să-i spună fetei că poate nu ar trebui să se grăbească cu măritişul, că diferenţa de vârstă dintre ei ar fi mărişoară (Iuri este mai în vârstă cu 15 ani), că poate ar trebui să se mai gândească, şi alte chestii de natură să sape la temelia amorului.

Inelul

Au trecut aşa doi ani. Când au tras linie, cei doi şi-au spus că au nevoie de o pauză, să reconsidere situaţia, să se gândească şi să înţeleagă ce doresc unul de la celălalt. Ca şi data trecută, distanţa s-a dovedit profitabilă! După două luni în care s-au văzut destul de puţin, Iuri s-a prezentat cu un inel de logodnă şi cu o declaraţie categorică. „Mi-a spus că vrea să fiu soţia lui, să trăim împreună toată viaţa şi să facem copii. Mi-a spus toate lucrurile pe care doream să le aud de la el."

Era 2 septembrie 2005, se găseau pe malul lacului Floreasca şi nunta avea să vină şi ea, un an mai târziu, fix în acelaşi loc. Până la nuntă, au plecat în luna de miere, la două luni după cerere, la Paris. A fost cea mai frumoasă vacanţă din viaţa amândurora.

Nuntaşi de conjunctură

Nunta a decurs fără incidente. Au făcut petrecerea la restaurantul unui bun prieten de-al lor, dar afară, pe terasă, cu priveliştea lacului în faţă. Toată lumea a dansat, inclusiv nişte clienţi care veniseră să ia cina la separeu, fără nicio legătura cu nunta oamenilor noştri. Le-a plăcut aşa mult dansul ăsta, că la plecare au făcut şi un dar de nuntă însurăţeilor, pe care nu-i văzuseră în viaţa lor şi nici nu aveau să-i mai vadă vreodată.

La un an de la fericitul eveniment, a venit unul şi mai fericit: s-a născut copilul lor, un băieţel pe nume Mattei, care acum are 4 ani. Mattei are o surioară, Julia (12 ani), fetiţa lui Iuri din căsnicia anterioară, mereu prezentă la casa ei din România, în fiecare vacanţă. În restul timpului locuieşte cu mama ei, în Franţa. Isabela spune cât de mult a contat aspectul acesta: faptul că Julia se simte excelent când vine aici şi, mai ales, că ele două se înţeleg foarte bine. Iuri îi spune şi acum, după opt ani de când sunt împreună, „iubita mea", şi nu se ştie dacă timpul sau altceva îi face să se înţeleagă din priviri, atunci când sunt oriunde: la un restaurant, pe stradă, la masă.

Isabela a exemplificat legătura asta telepatică ­printr-un episod cuceritor de simplu: „Eu am primit odată, de la cineva, o sticlă de vin alb, care mi-a plăcut foarte, foarte mult. Când Iuri a venit acasă, i-am pus şi lui în pahar şi eu eram sigură, înainte ca el să guste, că o să-i placă foarte mult. Şi aşa a fost. La asta se rezumă toată dragostea noastră. Ştim ce simte celălalt, fără să o spunem". Concluzia este că nu există nicio concluzie. Oamenii se iubesc şi continuă sau nu să se iubească din motive care ne scapă, pentru că lucrurile care nu se pot rosti sau arăta cu degetul sunt invizibile.

Oracol de nuntă

- Locul naşterii: Iuri - Bucureşti, Isabela - Focşani
- S-au întâlnit în: 2003
- Cererea în căsătorie a avut loc: pe malul lacului Floreasca
- Numărul invitaţilor la nuntă: 50
- Tortul miresei: de ciocolată
- Surpriza nunţii: Au primit dar de nuntă de la nişte necunoscuţi, care luau masa în restaurantul unde era nunta lor
- Luna de miere: La Paris, înainte de nuntă