Un fiu al ploii: impermeabilul

Primii care au purtat, pe scară largă, impermeabile au fost soldaţii britanici din Primul Război Mondial care doreau să se ferească în acest fel de umezeala de pe câmpurile de luptă. Încă din Antichitate, grecii şi romanii obişnuiau să se ferească de ploaie cu ajutorul mantalelor din lână. Pagini realizate de redacţia Historia.

În Evul Mediu pelerinele făceau parte din moda de zi cu zi. Cei care au găsit însă o metodă eficientă de a ţine umezeala la distanţă au fost indienii din Amazon: aceştia îşi impregnau hainele şi încălţămintea cu o substanţă albă extrasă din arborele de cauciuc. Când, în secolul al XVI-lea, exploratorii europeni au ajuns în America au fost uimiţi de această inovaţie a indigenilor. Şi, bineînţeles, „au împrumutat" metoda.

Descoperirea scoţianului Macintosh

Desen înfăţişând un militar britanic în trenci, în 1918 (reclamă la piesele de îmbrăcăminte ale firmei Burberry)  Foto: Photoland/Corbis Images

Presiunile vieţii moderne şi nevoia de deplasare chiar şi atunci când toarnă cu găleata i-au făcut pe oameni să experimenteze soluţii de îmbrăcăminte care să le asigure protecţie. Încercări de a inventa haine rezistente la apă au fost făcute încă din secolul al XVIII-lea de chimişti şi de industriaşi precum francezul François Fresneau şi scoţianul Jahn Syme.

Problema a fost rezolvată în secolul al XIX-lea de către scoţianul Charles Macintosh, fabricant de produse chimice; acesta a descoperit, în 1823, o modalitate de a impermeabiliza hainele cu ajutorul cauciucului. Pe atunci, industria de rafinare era nouă, iar naftalina din gudron era un produs secundar rezultat din distilarea petrolului, folosit în producţia chimică.

În prezenţa naftalinei, cauciucul se lichefia, putând apoi fi distribuit pe suprafaţa stofei; încă un strat de stofă era apoi plasat deasupra. În acelaşi an 1823, Macintosh a patentat tehnologia impermeabilizării materialelor, iar fabricile au început să producă pe scară industrială haine impermeabile un an mai târziu.

În 1839, Charles Goodyear, un negustor de mărfuri din Philadelphia, dezvolta procesul de vulcanizare a cauciucului, care însemna tratarea cauciucului fierbinte cu sulf; procedura conferea elasticitate şi uşurinţă în prelucrare, iar hainele impermeabile cunoşteau îmbunătăţiri considerabile.

Războiul şi „hainele de tranşee"

Femeie înarmată, purtând un trenci, în timpul celui de-Al Doilea Război al Burilor (1899-1902)  Fotografii: Photoland/Corbis Images

Militarii britanici au fost echipaţi în timpul Primului Război Mondial cu impermeabile care îi fereau de umiditatea din tranşee, acestea neavând sisteme de colectare şi evacuare a apei de ploaie. Aceste impermeabile timpurii nu se deosebeau prea mult de o foaie de cort trasă peste cap.

În vremea celei de-a doua conflagraţii mondiale, designul trenciurilor s-a modificat substanţial, prin apariţia capselor pe umeri şi a unor inele metalice. Capsele aveau rolul de a fixa epoleţii, iar de inele erau agăţate grenadele pentru a fi la îndemână. Acest tip de îmbrăcăminte a fost botezat de soldaţii din linia întâi „trench coat", adică haină de tranşee.

Ofiţerii armatei britanice nu au fost singurii care purtau impermeabile pe câmpul de luptă când vremea era nefavorabilă. Alte naţiuni au dezvoltat şi ele stiluri de haine impermeabile - americanii, sovieticii, francezii, germanii, olandezii, polonezii -, fotografiile făcute în anii 1940 trupelor de atac stând mărturie în acest sens. Pe măsură ce războiul se desfăşura, impermeabilele scurte, mai practice şi care ofereau o mobilitate mai mare purtătorului, au devenit foarte populare, mai ales printre comandanţi, trupe paramilitare şi lunetişti.

Adolf Hitler într-un impermeabil, în martie 1924

Actorii au adus trenciul în atenţia publicului

Mulţi dintre veteranii întorşi din război au păstrat „hainele de tranşee" şi în viaţa civilă, iar acestea au devenit populare atât printre bărbaţi, cât şi printre femei. Un trenci clasic al acestei perioade avea zece nasturi la două rânduri şi revere mari. Culoarea era maronie, kaki, bej sau neagră. Manşetele erau nelipsite, la fel şi mânecile raglan, epoleţii şi cordonul. Impermeabilul îndeplinea rolul pe care îl îndeplineşte azi canadiana, dar nu te ferea de frigul iernii sau de zăpadă.

Click pentru a vedea actorii au adus trenciul în atenţia publicului

Întregul deceniu care a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial a menţinut trenciurile la modă. Prestigiul armatei s-a extins şi asupra acestor obiecte de îmbrăcăminte, care au început să fie asimilate cu ocupaţiile respectabile.

Iar faptul că o serie de vedete din cetatea filmului au apărut pe ecran îmbrăcate în impermeabile nu a făcut decât să le impună şi mai tare atenţiei publice. Cine l-ar putea uita pe Humphrey Bogart în rolul lui Rick Blaine din celebrul film „Casablanca", luîndu-şi rămas bun de la iubita sa pe aeroport, sub o ploaie nemiloasă? Dar pe Peter Sellers, în rolul inspectorului Clouseau din seria de filme „Pantera Roz"? Sau pe Audrey Hepburn în ultima scenă din „Mic dejun la Tiffany?" Toţi purtau trenciuri. Merită amintit aici şi simpaticul detectiv american Columbo, interpretat de Peter Falk, în nelipsitul său trenci mototolit, cu ajutorul căruia a cucerit ecranele şi sufletele spectatorilor. Impermeabilele au pătruns până şi în benzile desenate, ai căror eroi, de la Batman la X-Man, nu s-au sfiit să poarte mantii de ploaie peste tricouri.

Mai citiţi în acest număr:

Un infractor celebru: George Manolescu

Cel mai mare impostor din „la belle époque" a fost un român: George Manolescu, născut în 1871 la Ploieşti. Cutreierând lumea, Manolescu înşela, fura, escroca, dându-se ba prinţul Lahovary, ba ducele de Otranto, ba  marchizul de Passano, ba contele de Thueringen...

Campania din Răsărit: răniţii vin acasă

În iulie 1941 vin la Bucureşti, în gara Mogoşoaia, primii răniţi români de pe Frontul de Est. La puţină vreme după, intră în scenă artiştii Capitalei, care iau la rând spitalele, oferind „clipe de veselie" ostaşilor schilodiţi în cea de-a doua conflagraţie mondială.

Evadare din Epoca de Aur

Pelicula „Toate pînzele sus", regizată de Mircea Mureşan, i-a purtat pe români, cu suspans şi umor, la bordul goeletei „Speranţa", dincolo de graniţele ferecate ale regimului Ceauşescu, spre tărâmuri la care puteau doar să viseze.

Anatoli Dobrînin, dezvăluiri incendiare

Timp de un sfert de secol ambasador al Uniunii Sovietice la Washington, Anatoli Dobrînin a avut acces fără precedent la Casa Albă şi a purtat tratative directe cu preşedinţii John F. Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter şi Ronald Reagan.