Tudor Gheorghe, cantautor: „Visam să fiu profesor de Limbă Română“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Faimosul artist susţine că spectacolele sale sunt educative şi au un evident caracter didactic.

L-am întâlnit pe Tudor Gheorghe într-unul dintre acele momente pe care numai un artist le cunoaşte şi le poate înţelege - momentul de maximă dăruire, chiar înaintea primelor aplauze, înaintea primilor paşi pe scenă. Era tulburat, îi fremătau mâinile sprintene pe chitară, iar ochii îi jucau cu vigoarea şi cu optimismul pe care numai la el le-aţi văzut. Se pregătea să cânte, să recite, să joace, să trăiască, din nou, spectacolul său „Degeaba...?!", în faţa unei săli prea aglomerată pentru dimensiunea sa, dar prea goală pentru neliniştea din melodii şi pentru forţa acelor cuvinte. Tudor Gheorghe este unul dintre acei voinici cu peri cărunţi care încă n-au învăţat să-şi piardă speranţa.

Înainte de toate, însă, Tudor Gheorghe este oltean. Şi aşa sunt ei, oltenii - neam de piatră -, rămân flăcăi cu piepturile tari, oricât ar roboti prin lumea asta ticăloasă. Aşa sunt, legaţi de pământul de acasă, de vatră şi de pâinea din ţest, şi n-ar uita de unde-au plecat oricâte le-ar fi dat să trăiască.  Am vorbit cu Tudor Gheorghe despre lumea sa de acasă, idilică, dar adevărată, despre binecuvântata sa mamă şi despre sfântul său tată, despre ţăranii lui cei frumoşi şi despre lăptăresele care nu mai sunt. Toate acestea - Jiul, ramul - au marcat „devenirea" lui Tudor Gheorghe. Citiţi în continuare o frescă a românismului adevărat, a lucrurilor care contează, o frescă a începutului, aşa cum trebuie să fie el. De la Podari, cu dragoste.

„Weekend Adevărul": Domnule Tudor Gheorghe, vreau să vorbim despre...

Tudor Gheorghe: Nu-mi spune, mă, nimic. Tu mă-ntrebi şi eu răspund, ce să mai...

Vreau să vorbim despre devenirea lui Tudor Gheorghe...

Da, bine. Hai, întreabă-mă!

Cum era satul Podari în vremea copilăriei dumneavoastră? Ce imagini păstraţi încă vii de acolo?

Eu am avut marea şansă de a mă naşte într-o perioadă în care satul românesc era chiar sat! Podariul nu devenise încă o suburbie jenantă a oraşului Craiova. Era chiar sat şi, ca în toate satele dimprejurul Craiovei - Bucovăţul, Mofleniul, Balta Verde -, erau şi acolo lăptăresele, oho!, lăptăresele. Şi acum le văd! Ele asigurau cu lapte toată Craiova, erau femei gospodare. Spre exemplu, la mine în sat nu există cusături în culori pe cămăşile bărbaţilor. Numai alb pe alb! Eu m-am gândit că astea, obsedate de lapte, stând mereu cu ochii în şişcane acolo, au vrut să rămână tot în zona asta a albului frumos. De altfel, nu mai găseşti în ţară aşa ceva. Doar pe undeva prin Lăpuş mai există o zonă în care bărbaţii se îmbracă în alb cu alb, atât. În rest, în toată ţara, hainele sunt colorate.

Reveniţi des în Podari. Ce s-a schimbat? Cui au lăsat lăptăresele obiceiul?

Satul meu era, aşadar, un sat de oameni gospodari, dar începuse să apară şi un dram de industrie, că aşa e...  Se puseseră bazele unor fabrici de zahăr şi de ulei. O parte din ţăranii mei deja intraseră în câmpul muncii, unei altfel de munci - în industrie. Dar împărţeau treaba asta cu lejeritate. Munceau şi la fabrică, dar munceau şi pământul! E, pe urmă, încet-încet, am asistat la moartea satului, practic, la moartea obiceiurilor. În clipa în care s-a făcut şi un spital de nebuni la mine în comună - un spital de nebuni, da!, la ţăranii mei, acolo -, şi o fabrică de alcool, şi de halva, şi un abator care lucra pentru trupele Pactului de la Varşovia. Ţăranii mei s-au dedulcit la munca asta... Mai venise şi colectivizarea, asta era chestia criminală! Pământ nu mai aveau, intraseră în producţie şi începuseră să câştige bani. Au dispărut lăutarii, deci a dispărut muzica adevărată şi tradiţiile. A apărut însă un obicei pe care, acum, îl cunoaştem toţi: ţăranii meu au început să fure.

Cum erau Sărbătorile de iarnă la Podari?

La noi în sat nu era mare lucru de Sărbători. Singurul moment emoţionant era de Anul Nou, când veneau doi gornişti care făcuseră războiul - fuseseră în primul - şi  cântau ca la înmormântare cu goarnele. Aveam atunci o senzaţie extraordinară, că îngroapă anul care tocmai a trecut şi anunţă naşterea noului an. Noi n-aveam cine ştie ce colinde, dar aveam altele, oho!, şi ce frumoase erau! Aveam o serbare formidabilă la Lăsata Secului, când se strigau de pe un deal pe altul toate necazurile din sat. Era ceva de pomină! Toată lumea era la garduri să-i audă pe flăcăi cum strigau „Mărie, Mărie, ce ţi-a venit ţie?". Strigau dintr-o parte flăcăii, de pe un deal pe alt deal, aveau roţi de foc, era un spectacol grandios! Tot satul participa şi oamenii comentau: „Ce-a zis, mă, despre ăla? Ce-a zis despre aia?" Ştiau despre fiecare cu cine se încurca. Era un fel de gazetă de perete orală pe care ăştia, cu mult entuziasm, o aruncau peste sat. Erau lucruri spendide! Noi, de mici copii, eram în picioarele dănacilor, ale flăcăilor din sat. Spre exemplu, motivele folclorice pe care le-am auzit în copilăria mea câtă vreme cântau lăutarii, odată cu trecerea timpului s-au impregnat şi, eu crescând, au început şi ele să crească în mine. Am avut senzaţia că, dacă nu le exteriorizez într-un anume fel, explodez! De asta şi nevoia mea de a cânta folclor.

Tânărul jurnalist, faţă-n faţă cu marele artist

Când aţi ajuns la Craiova, la liceu, cum a fost trecerea de la viaţa de la sat la viaţa de la oraş?

A fost o diferenţă esenţială. Prima dată când am ajuns în Craiova, deci la oraş, aveam vreo 4-5 ani. Ne duceau în faţa parcului Romanescu, de Paşte. Era un bâlci pe care-l ţin şi acum minte; venea unul c-o tiribombă, erau circari, alviţă, de toate. Acolo am luat prima dată contact cu oraşul. Era fascinant! Se învârteau alea... era o lume... Apoi, a fost prima lecţie de culturalizare când ne-au dus cu căruţele din Podari la un spectacol de teatru. Am văzut „Sânziana şi Pepelea". Şi cred că atunci s-a întâmplat ceva în mintea copilului, ceva care avea să rămână până mai târziu - obsesia asta a teatrului. M-am mutat apoi când am intrat la liceul „Fraţii Buzeşti".

A fost perioada grea când tatăl dumneavoastră a fost arestat şi condamnat...

Da, eu n-am mai avut posibilitatea să mai stau la Craiova. În clasa a IX-a am fost exmatriculat politic. Mama avea două surori la Arad care erau asistente medicale acolo. Clasa a IX-a am făcut-o la „Moise Nicoară", un celebru liceu din Arad. Mai mare decât mine cu vreo patru ani la „Moise Nicoară" era unu' care avea să devină celebru: Teodor Meleşcanu. În clasa a X-a m-am întors însă la Craiova, unde am terminat liceul „Nicolae Bălcescu".

V-aţi îndepărtat de tradiţiile satului când aţi venit la oraş, dar aţi întâlnit altceva. Cu ce aţi umplut golul?

Cu aplecarea către poezie, către cultură, către carte. S-a înlocuit puritatea copilului de la ţară cu descoperirea civilizaţiei. În gaşca de prieteni, în lumea care mă înconjura, în spectacolele pe care le vedeam, în relaţie cu profesorii, atunci s-a construit personajul Tudor Gheorghe. Aşa a apărut omul Tudor Gheorghe. 

"În gaşca de prieteni, în lumea care mă înconjura, în spectacolele pe care le vedeam, în relaţie cu profesorii, atunci s-a construit personajul Tudor Gheorghe. Aşa a apărut omul Tudor Gheorghe.''

"De Anul Nou, veneau doi gornişti care făcuseră războiul - fuseseră în primul - şi  cântau ca la înmormântare cu goarnele.''

„Beau o ţuică nici tare, nici moale"

Aţi intrat apoi la Teatru, unde personajul s-a desăvârşit...

Curios e că n-a fost visul meu să fiu actor! Întâmplarea a fost. Eu am vrut să fiu profesor de Limbă Română, ăsta era idealul meu. Mie literatura română îmi plăcea! Dar, până la urmă, am intrat la Teatru. Dar şi acum spectacolele mele au un caracter didactic clar. Sunt educative. Eu ştiu că n-am ce căuta în showbiz-ul ăsta. Eu sunt dincolo de prostiile astea.

Domnule Tudor Gheorghe...

Tinere, fiecare spectacol al meu are un scop evident, clar, mai mult în cultură şi în educaţie sunt implicat decât în distracţie. Dragule, n-am nicio legătură cu ce se întâmplă în spaţiul acesta lejer... Am găsit această modalitate de a comunica şi de a educa publicul. Eh, asta fac!

Tânărul jurnalist, faţă-n faţă cu marele artist

Tudor Gheorghe e fericit că n-a cântat „pă unii“  Fotografii: Marian Iliescu

Cum e vinul de la petrecerile dumneavoastră? E roşu sau e alb?

Oho! Beau o ţuică... am nişte prieteni în Banat şi-mi aduc o ţuică de Feneş excepţională, nici tare, nici moale, gustoasă, foarte bună. Nu beau în schimb vodcă, whisky-uri, rom sau alte alea. Nu. Ţuică şi vinuri - câtă vreme am Domeniul Coroanei lângă mine, la doi paşi şi-o fericire... Sunt în relaţii de prietenie - şi ce prietenie! - cu Domeniul Coroanei, aşa că alt vin nu mai cunosc. Vreau să-ţi spun că am fost acum în Spania, am făcut un spectacol acolo pentru amărâţii ăştia de români risipiţi pe-acolo. M-am dus cu două sticle de vin de la Segarcea după mine! Fără să jignesc însă vinurile spaniole, le-am spus: „Băi, tată, e mai bun al meu!". 

„Harul artistic de la mama-l am!"

Tatăl dumneavoastră a stat un an alături de Corneliu Zelea Codreanu. Aţi remarcat această influenţă în educaţia pe care aţi primit-o?

Asta n-o ştiu. Tata a fost copil când a fost lângă Zelea Codreanu. În timpul Mişcării Legionare l-a trimis popa din sat să-l facă om. Când tata a trebuit să-mi facă mie educaţie în spiritul ăsta a fost închis. Păi câţi ani aveam eu în clasa a VIII-a? Abia tata, în închisoare, stând cu fruntaşi ai Mişcării Legionare, a înţeles de ce a fost închis. Eu şi tata veneam însă din două lumi cu totul şi cu totul deosebite. De pildă, eu îi spuneam tatei versuri din Walt Whitman şi din Wilde. Eu îi povesteam, practic, unui om care stătuse lângă Radu Gyr şi lângă Nechifor Crainic despre Walt Whitman al meu. Păi unde era metafora lui Gyr? Unde era muzicalitatea versului lui Crainic? Era o ruptură intelectuală între noi. Tata a făcut o şcoală de cântăreţi de biserică. Era ţârcovnic şi, pe vremea aia, era intelectualul satului. Eu eram deja format din punct de vedere intelectual, mi-am construit viaţa lângă prieteni de un rafinament poetic desăvârşit, având ca mentor pe Romulus Vulpescu, trăind în prietenie cu Nichita Stănescu, cu Marin Sorescu, cu Ioan Alexandru. Au fost prieteni cu mine, am fost copilul lor! Eu le descopeream şi le cântam poezia lor.

Eraţi o familie înstărită, fruntaşă, în sat?

Nu! De fapt, eram săraci, săraci! Am avut două hectare jumate tot pământul nostru! Asta nu era nimic pe lângă alţii! Mama era o femeie simplă, care n-avea carte - nici patru clase nu avea -, dar era de o inteligenţă... Avea un simţ al umorului extraordinar, un har de povestitor cum n-am mai văzut! Eu cred că harul artistic l-am moştenit de la mama. Tenacitatea, tot de la mama. Harul histrionic, de actor - de la mama. Ea mi-a demonstrat cum se poate supravieţui! Aplecarea către poezie însă o am de la tata.

În liceu v-a impresionat vreun profesor?

Mai mulţi! Domn' profesor Muşulescu, profesor de Muzică, fost preot, mi-a fost şi diriginte, era un om extraordinar, care mă ajuta la Latină. Mai era profesorul Maciste, un celebru personaj, Andrei era profesor de Limba Română, doamna Chinoveanu era profesoară de Fizică, doamna Cotigă... da' nu vezi, mă, că-i ştiu pe toţi!? Pe toţi îi ştiu! Faţă de generaţia asta a voastră, noi am avut norocul ca acei profesori să fi fost şcoliţi înainte, să fi făcut facultăţile şi să fi învăţat să predea înainte de '50, înţelegi? Pe când copii de astăzi au profesori-absolvenţi pe bandă rulantă. Asta e diferenţa!

Cum se distrează artistul Tudor Gheorghe?

Pfoai de mine... descoperind minuni! Minuni pe care, pe urmă, încearcă să le transmită mai departe. Nu-ţi închipui că mai cântă cineva muzica lăutărească pe care o cânt eu... Ce? Să mă distrez când îmi cântă manele sau Viorica de la Clejani? Nu mai cântă nimeni aşa ceva...

Romica Puceanu, spre exemplu, există şi pe CD.

E o generaţie, dar s-a dus! Fărâmiţa Lambru, Dona Siminică, Fănică Luca, ăştia erau clasici! Ca să nu mai vorbim de prietenul meu cel mai bun, Anton Pann. Care era alfel de muzică.

N-aţi vrut niciodată să plecaţi, să rămâneţi în altă ţară?

Niciodată! Puteam să plec! Am fost rugat de nu ştiu câte ori! Gândeşte-te că eu am început să plec din ţară în anii '70! Am plecat prima dată în Franţa în '74 parcă, la un festival internaţional cu Teatrul de Păpuşi din Craiova. Jucam într-un spectacol cu păpuşile. Nu eram căsătorit, nu eram membru de partid, tata fusese deţinut politic. Nu-ţi dai seama că nici Dumnezeu din cer nu credea că pot să plec. Numai că directorul Teatrului de Păpuşi din Craiova, domnul Davidescu, s-a dus la o cunoştinţă de la Bucureşti, care se chema Ştefan Andrei, şi i-a spus: „Uite, eu am nevoie şi nu-l lasă". Ştefan Andrei e din sat de la mine, e din Podari. Şi cum oltenii s-ajută între ei... El, cunoscându-i pe tata şi pe mama, pentru că mergea adesea în casă la noi, îi spune domnului Davidescu că dacă e „băiatul lui Fanica a lu' Ilie a lu' Andrică, să meargă". S-au dus la Securitate şi i-au spus: „Daţi-i drumul că ăsta nu numai că n-o să fugă niciunde, dar o să facă lucruri extraordinare pentru ţara asta!". Şi aşa am plecat pe toate meridianele până în '89! De vreo şase ori am fost în America.

Vă rugau oamenii să rămâneţi?

Mă rugau ăia plângând în America: „Suntem un milion aici, rămâi, nea' Tudore, că avem nevoie de dumneata, rămâi că ne mângâi sufletele". Aveau nevoie de sprijin, de reazem, de mângâiere. „Suntem disperaţi, suntem nenorociţi", mă rugau. Am spus, pragmatic, cum sunt eu, că există undeva, în sud-estul Europei o ţară în care sunt 23 de milioane de oameni. Năcăjiţi rău de tot! Şi ăia aveau nevoie de mine, mai mult decât ei! „Nu dau 23 de milioane pe un milion", le-am spus. „La revedere!" Şi-am plecat înapoi la ai mei!

Vi s-au pus însă şi beţe-n roate în perioada comunistă...

Nu, dragă. Fii, mă, cuminte! Ăştia-s impotenţii care n-au fost capabili să arate ceva. Spune-mi mie în ce perioadă şi-au scris Stănescu, Sorescu, Alexandru, Vulpescu, Blandiana marea poezie. Când au scris-o? Cine mai e ca ei după 20 de ani? Chestia asta că „n-am putut în timpul comunismului" e o prostie! Nu săreai calul, aşa e, dar orişicât... Mi s-a interzis un spectacol, da! Şi ce dacă! Era poezia lui Caragiale şi, sincer să fiu, şi eu m-aş fi interzis. Pe urmă, am fost interzis definitiv în '86. N-am mai avut voie s-apar pe scenă singur cu chitara. Că eu atunci eram periculos. Şi am avut o perioadă în care am jucat foarte mult teatru.

Nu v-aţi gândit să renunţaţi?

Niciodată. Era şi încă e o prostie! Păi pe cine pedepseam? Pe cei care voiau să m-asculte? Eu am încercat să-i păcălesc pe comuniştii ăştia. Şi, oricum, am avut prieteni mari, excepţionali în Securitate. Prim-secretari care m-au iubit extraordinar şi care m-au apărat! Îmi spuneau săracii „Termină-te că n-o să mai putem să te mai apărăm!" E greu, băiete. Hai, că nu mai avem vreme, începe!

"Chestia asta că «n-am putut în timpul comunismului» e o prostie! Nu săreai calul, aşa e, dar orişicât...''

"Oricum, am avut prieteni mari, excepţionali în Securitate. Prim-secretari care m-au iubit extraordinar şi care m-au apărat! ''

Tudor Gheorghe e fericit că n-a cântat „pă unii“  p Fotografii: marian iliescu
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite