Transfugul Nicu Marin: pe Dunăre, spre libertate

Aceasta este istoria unui om care a trecut în 1980 dincolo de Cortina de Fier, pe Dunăre, cu o saltea pe care călăuza, probabil securist, i-o înţepase.

„Weekend Adevărul" vă spune astăzi o poveste care, probabil, nu vă va schimba viaţa. La prima citire, veţi simţi, poate, că nu are nici măcar utilitatea prognozei meteo la acest sfârşit de toamnă. De aceea se recomandă a se citi de mai multe ori. Este o poveste mai veche şi, pe măsură ce se învecheşte, devine mai importantă: este despre graniţe, despre diferenţe, despre mentalităţi, despre noi, cei ce am fost, şi chiar despre noi, cei ce am putea fi.

Vin, întotdeauna, dintodeauna, zile şi nopţi fără de care istoriile noastre, aşa cum sunt, personale şi mici, nu s-ar putea scrie. Nicu Marin a fugit într-o astfel de noapte. Era 26 spre 27 octombrie 1980, el avea 30 de ani, divorţase, avea un fiu preşcolar şi, în general, mai multe motive să rămână decât să evadeze. Şi atunci: de ce a vrut Nicu Marin să fugă din România? El nu a fost un vizionar, el nu a ştiut că anii '80, care abia începeau, vor aduce şi frigul, şi foamea, şi frica, şi întunericul - deznădejdea toată.

Nicu Marin ştia însă altceva: că viaţa fără libertate este doar un compromis care uneori seamănă al naibii de bine cu viaţa, dar nu este viaţa. Iată un detaliu: Nicu Marin este meloman - unul nu foarte pretenţios. Îi plăcea rock-ul, îi plăceau, da, riff-urile psihedelice ale „Occidentului decadent" din anii '70, îi plăcea şi pop-dance-ul, de ce nu?, ba chiar îi plăceau şi starurile târzii, ca The Beatles, sau cele tocmai trecute la cele veşnice, ca Elvis Presley. Asculta, frenetic, cum se asculta, şi Boney M, şi ABBA. 

La întrebarea „De ce aţi vrut să plecaţi «afară», domnule Marin?", răspunsul nu este cel la care vă aşteptaţi: „Eram curios să văd şi eu cum e acolo. Nu voiam decât să mă duc, să văd şi să vin înapoi. Dacă mi-ar fi dat regimul Ceauşescu voie să fac aşa, n-aş fi plecat definitiv şi, probabil, mulţi români nu ar fi plecat definitiv. Ar fi fost cum e azi".

Nicu Marin lucrase ca miliţian, da, dragi cititori şi, mai ales, dragi cititoare de „Weekend Adevărul" - ca miliţian. Şi să ştiţi: cu mult înainte de filmele minimaliste ale anilor 2000, miliţienii aveau şi ei frământările lor morale. Da, lua şi şpagă Nicu Marin. Lua, dar nu îi era bine nici lui. Trăia în mizeria asta a unei întregi societăţi fără principii. Dar nu, aceasta nu era viaţă. Când a fugit, deja nu mai era în sistem. Cu frământările sale, cu rebeliunea sa permanentă, Nicu nu prea se asorta cu uniforma. Îşi făcuse un rost ca şofer.

Transfugului nostru i-au plăcut maşinile străine

„Alaindeloanele"

Fuga începe cu un prolog. Nicu Marin era în târg să vândă o maşină, o Dacia 1300, ce altceva? Şi acolo a cunoscut un domn din Lugoj, care s-a recomandat „inginer în Iugoslavia": „Am intrat în vorbă cu el. Era un escroc, voia să îmi ia maşina pe nimic. Mi-a promis că mă ajută să trec la sârbi". Până la urmă, acest inginer, Mărăcineanu îl chema, i-a luat maşina, nu chiar pe nimic, dar orişicât: i-a dat 25.000 de lei şi de restul cojoace - 30 de „alaindeloane", splendide, ce-i drept. A crezut şi Nicu Marin că face vreo brânză de afacere, dar n-a făcut.

„Alaindeloanele" au sfârşit urât - în garderoba unui vecin. Şi s-a dus Nicu Marin la Lugoj, şi a stat în casa lui Mărăcineanu, şi acolo fiul vitreg al falsului inginer l-a avertizat prieteneşte: „Ăsta bătrân e un nenorocit. Nu te trece. Te văd om serios, vorbesc eu cu cineva". Şi a vorbit fiul falsului inginer, şi a ajuns Nicu Marin să îl cunoască pe Gheorghe Cişmaş, Ghiţă îi spuneau lui, care cunoştea pe cineva care cunoştea o călăuză - un anume tovarăş Ţoia.

Nicu Marin a plecat în aventura vieţii lui alături de Ghiţă Cişmaş, care abia de trecuse de 20 de ani şi avea o fiică mică, mică, sugară. De la Lugoj la Berzeasca, la Dunăre, au mers cu motocicleta cu ataş a călăuzei, au făcut şi pană, vai de ei!

Şi cu o noapte înainte să treacă Dunărea, pe 25 spre 26 octombrie, deci, aşa, cu motocicleta cu ataş, au depăşit mai multre filtre de control. Nicu Marin îşi aminteşte că grănicerii erau beţi: puneau mâna pe saltea, ba chiar şi pe cele două vâsle pregătite pentru evadare, şi nu le vedeau, parcă le luase puterea divină şi minţile, şi ochii. De atunci, Nicu Marin crede că există un Dumnezeu, că nu se poate să nu existe, la câte minuni a făcut cu el.

Noaptea marilor încercări

La 3, oră mică din noaptea de 26 spre 27 octombrie, călăuza i-a lăsat pe malul Dunării, lângă o stână. Dormise un pic Nicu Marin şi visase că vine o apă mare, şi că el se luptă cu ea, se zbate, dar până la urmă învinge. Călăuza a luat 20.000 de lei pentru doi oameni. Atât costa speranţa. Nicu i-a plătit şi partea lui Ghiţă Cişmaş. A promis acesta că îi dă banii înapoi în Occident, dar au fost evenimentele pe care urmează să le aflaţi şi nu a mai apucat.

După ce au umflat salteaua (o cumpăraseră de la Arad, de la un magazin «Sport», era o saltea cu două compartimente, bună de făcut plajă pe malul Mureşului), au văzut ei că fâsâia - nenorocita! O înţepase călăuza cu un ac. Nicu Marin s-a speriat, n-a mai vrut să treacă, să urce salteaua, căci nu era bun înotător, dar chiar atunci, pe graniţa acelei hotărâri, au început să latre câinii la stână, i s-a făcut mai frică de câini şi că l-ar putea prinde grănicerii acolo, aşa că s-a urcat şi el. În 20 de minute, salteaua s-a dezumflat. I-a învârtit Dunărea de mai multe ori, căci era învolburat fluviul, de au pierdut controlul şi nu mai ştiau care era malul sârbesc şi care era malul românesc.

Obosise Nicu Marin de cât dăduse la vâsle şi Ghiţă Cişmaş îl implora: „Mai dă-i, Nicule, hai, Nicule, mai dă, că vin cu vapoarele şi ne omoară şi am o fetiţă de trei luni, Nicule!". Văzuseră „un vapor şi un şlep controlând Dunărea", şi-au dat seama că nu pot fi decât românii. „Unul a pus farul pe noi, şi altul a tras!" Salteaua se dezumflase de tot, Nicu Marin tocmai îşi rememora întreaga viaţă, cum se face înaintea morţii, când a simţit pământ sub picioare. Erau la jumătatea Dunării şi Nicu Marin a strigat, ca un explorator, ca un disperat: „Ghiţă, pământ!". Şi pământ era. Un ostrov. Au prins salteaua, cu greu, căci Nicu Marin într-un moment de euforie, sau poate de nebunie, totuna, îi dăduse drumul. Au umflat-o şi i-a ţinut până au ajuns pe mal, la sârbi. Nu erau încă liberi, dar noaptea marilor încercări tocmai trecuse.

31 de ani au trecut de când Nicu Marin a fugit din România, pe Dunăre.

Un transfug a iubit o surdomută

Aici, povestea noastră intră într-o fază romantică. Mai exact, ajuns la Karlsruhe, Nicu Marin a plecat să mai guste puţin din libertate. Şi unde se putea gusta cel mai bine libertatea? La discotecă, desigur. Era, de fapt, mai mult un bar de noapte pentru oamenii din melodiile beatleşilor - oamenii singuri: „Barul era special pentru ca să se cupleze oamenii, cetăţeni divorţaţi, din ăştia. Se practică la ei.

Cum-necum, cunoaştem două tipe la o masă. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat că am ajuns la una acasă. Şi tot aşa - mai dormeam o noapte la ea, o noapte în lagăr. Am trăit împreună cam o lună, şi după o lună de zile ne-am depistat reciproc - ea m-a depistat că nu sunt neamţ, că nu ştiu germană, şi eu am depistat-o pe ea că era surdomută! O lună am dus-o aşa, pe muteşte! Cred că sunt caz unic în lume!". De ce nu îi vorbea, totuşi, Nicu Marin, vă veţi întreba. Iată de ce: „Ea se gândea că nu vorbesc cu ea fiindcă ştiu că e surdomută, eu, la rândul meu, mă gândeam că nu vorbeşte cu mine fiindcă ştie că nu ştiu germană".

N-a fost să fie, deşi, ne asigură domnul Marin, era o femeie frumoasă, frumoasă de picai! Îşi făcuse şi planuri de căsătorie, ce să mai!, îl prinsese pe Dumnezeu de un picior - un picior delicat de nemţoaică, prins în ciorap de mătase. „Domnule, eu nu am mai văzut aşa o surdomută! Făcea acasă jucării de plastic, le finisa, cum fac surdomuţii.

Toată ziua eram pe la ea pe acolo, o mai ajutam. Era aşa de frumoasă, şi eu român, ce gândeam? - prind şi eu o nemţoaică, gata, mă însor! Atunci era altă mentalitate, vedeai o străină, ziceai că l-ai prins pe Dumnezeu. Şi eu, Nicu Marin, îl prinsesem pe Dumnezeu! Eram pe punctul să mă însor cu ea, chiar şi aşa cum era ea, surdomută." Dar s-a întâmplat că Nicu Marin a trebuit să plece în alt lagăr, lângă Nürnberg, la Zindorf. Şi a murit idila lor. Şi uite că au trecut treizeci de ani şi numele nemţoaicei s-a pierdut, vai!, şi el, în negura uitării...

"Când am ieşit din Dunăre, eram congelaţi de apă rece. Eram jumate mort şi mai dădeam să şi râd. Curgea apa din noi, ca din şobolani. De la noaptea aia, am avut mari probleme cu coloana. Am făcut trei operaţii. Toată viaţa am tras.''

"Poliţiştii sârbi nu ne-au dat înapoi fiindcă îl mai dăduseră o dată pe Ghiţă Cişmaş, care mai încercase să fugă, şi puseseră românii câinii pe el. Avea un picior sfâşiat. Cred că le-a fost milă.''
Nicu Marin transfug

Axa libertăţii: Iugoslavia-Austria-Germania

Şi au ieşit Ghiţă şi Nicu vii din Dunăre, şi au ajuns la o şosea, şi a trecut o maşină, care, iar minune!, nu era a unor grăniceri, ci a unui cetăţean cumsecade, şi i-a dus cetăţeanul cumsecade la un magazin, şi în magazinul acela, care abia deschisese - era 5 şi jumătate, dimineaţa, ora preferată a transfugilor - era un bărbat care o rupea puţin pe româneşte, şi bărbatul acesta i-a dus la mama lui.

Era o dimineaţă din acelea... dacă aţi văzut filmul românesc „Morgen" ştiţi cum era, dacă nu, aflaţi că era una dintre dimineţile din care poate viaţa să înceapă - greu, dar să înceapă. I-a primit bătrâna, le-a dat ceai să bea şi le-a vorbit în româneşte: „Ce vă trebuie, măi, mamă? În fiecare zi văd români morţi aici, pe mal! De ce mai treceţi, nu vedeţi că vă omoară?!". Plângea bătrâna, şi Ghiţă, şi Nicu, doar în desuuri, că-şi dăduseră hainele de pe ei, să se usuce, se uitau neputincioşi la ea. Apoi, fiul bătrânei a chemat oamenii legii, cum se spune, au mers la postul de poliţie din comuna Grolovko, şi de acolo, 15 zile în închisoare, la Pojareveţ, pentru trecere frauduloasă a frontierei. De aici i-au dus mai departe la Belgrad.

În drumul spre capitala Iugoslaviei, au apărut două indicatoare - Moldova Nouă, la dreapta, Belgrad, la stânga. Şi au luat-o spre dreapta, şi a înnebunit Nicu Marin - a vrut să sară din mersul maşinii, dar n-a sărit, căci era doar o scurtătură, şi până la urmă tot la Belgrad au ajuns.

Au stat într-un lagăr de lângă oraş, la Padinska Skela, şi mai departe, într-un lagăr la Maribor, în Slovenia de astăzi. De acolo i-au îmbarcat pe transfugi într-un tren şi i-au trecut în Austria. „Când am coborât, era zăpadă mare şi am zis: «Doamne, parcă ne coborâm din Arca lui Noe!»". Şi tot aşa, din lagăr în lagăr (cel mai greu a fost la Traiskirchen, în Austria), până când Nicu Marin a ajuns în Germania Federală, până în „lagărul mare de la Karlsruhe", visul oricărui transfug român.

De Ghiţă Cişmaş s-a despărţit în Austria, au fost pe rând bolnavi, au tras să moară, pneumonii, ce altceva?, de la frigul din noaptea pe Dunăre. Nu l-a mai văzut niciodată, dar îl caută, sigur că îl caută, „ce, suntem tâmpiţi?", cum să nu îl caute?! „Am auzit că a reuşit să-şi împlinească visul - să fie fermier în Australia! Îl caut, nu mă las, nu ştiu el ce păzeşte, de ce nu mă caută pe mine!" Dacă l-a uitat Ghiţă? - ce întrebare e asta?! „Noi nu putem să ne uităm, suntem uniţi de moartea pe care am depăşit-o atunci."

Se impun unele precizări: primele bucurii capitaliste l-a care s-a dedat Nicu Marin, ajuns în Austria, au fost o sticlă de lichior şi o ciocolată. Era frig, era noapte, erau munţi şi mai erau şi nişte lupi. Mulţi transfugi au ajuns, cu timpul, să se refugieze în alcool. Dorul de casă, greutăţi la adaptare, diverse. Nicu Marin a evitat această capcană, dar a plătit şi el pentru metehnele pe care le adusese, în sine, din România.

Experienţele unui român fugit în Vest

Nicu Marin a deprins repede germana 

- Primii drogaţi. „Când am văzut prima dată drogaţi, când îi vedeam cum se clatină, cum se ţin de ziduri, vai de mămica lor!, nu ştiam ce să fac, ce să zic, nu ştiam ce e cu ei! M-am cam speriat!"

- Primele cumpărături. „Până să învăţ germana, am cumpărat dintr-un supermarket un tub pe care îl credeam de pastă de dinţi, dar s-a dovedit că era pastă de hrean! Ce m-a usturat! Mi-am dat seama că e semn că trebuie să învăţ să vorbesc limba lor. Altfel - luam pastă de hrean!"

- Primul serviciu. „La început, am lucrat la negru, fireşte. Prima slujbă a fost vopsirea în verde a gardului bibliotecii româneşti din Freiburg. Dar apoi am muncit legal într-o fabrică de mase plastice, unde se făceau repere de plastic - borduri, uşi, din astea - pentru toate genurile de maşini germane. Şi eu, învăţat ca România, am furat din fabrică! Nu mă controla nimeni la ieşire. Nu aveam ce să fac cu lucrurile furate, dar furam, că aşa eram învăţat. Şi, după un timp, mi s-a făcut ruşine! Ruşine mi s-a făcut, când am văzut mentalitatea germană, că toţi erau serioşi, nu furau! Am dus totul înapoi, umblam cu geanta burduşită. Şi nu câştigam rău - cam 11 mărci pe oră! Dar noi, românii, eram învăţaţi rău, cu nărav. Germania ne-a schimbat radical."

- Prima maşină. „Eu am ales să mă duc în Germania fiindcă o amică de-a mea, doamna Rita, se măritase cu un neamţ, Karl, care a lucrat o vreme la rafinărie la Brazi. Eu sunt prahovean, din Salcia, şi am trăit la Ploieşti. Şi veneau în România. Karl avea un splendid Audi 100. Era superb! Am vrut şi eu maşini ca aia! Primul autoturism pe care mi l-am luat în Germania a fost un Renault 5. M-a costat 800 de mărci. Primul Mercedes l-am luat - ehe! - abia în 1989! Greu!"

Comunismul. Un epilog nemţesc

Epilogul istoriei lui Nicu Marin nu este tragic, dar este important. A mai făcut excese, a făcut bani uşor dintr-o afacere cu bijuterii, dar i-a pierdut şi mai uşor - 100.000 de mărci la ruletă, la Baden-Baden, ce, e puţin lucru?

Ion Raţiu l-a primit  la pieptul său şi pe Nicu Marin 

După câţiva ani, şi fratele său, Lucian, a reuşit să ia calea Germaniei. A căzut Nicu Marin, dar s-a şi redresat. A ţinut un magazin în zona turistică a Freiburgului, vindea produse de artizanat, cărţi, gustări. Lucra şi duminica. Avea vad. A venit apoi Revoluţia şi s-a întors în România, unde a făcut afaceri cu electrocasnice. Au mers cât au mers, dar, cu timpul, a trebuit să renunţe şi la asta. Când l-am întâlnit, muncea să deschidă un heleşteu. Face naveta între România şi Germania, între Ploieşti şi Freiburg.

Un om liber

S-a recăsătorit şi are un fiu, Andreas, adolescent. Andreas s-a născut în Freiburg, este cetăţean german, şi acum, când Zidul Berlinului însuşi este doar o amintire, acestui tânăr cetăţean german îi este greu să înţeleagă de ce tatăl său nu putea trece graniţele ca acum, doar cu buletinul. Întreabă, ascultă ce i se spune, dar tot nu poate să creadă. „I-am şi zis: mă, tată, tu creşti ca un rege, tu creşti ca Făt-Frumos! Îmi zice şi el că asta e, că erau alte vremuri...", oftează Nicu Marin.

Poate vă întrebaţi şi ce a mai făcut fiul rămas în ţară, Cătălin, preşcolar în 1980. A jucat fotbal, dar şi-a încheiat prematur cariera. Nicu Marin e convins că după Revoluţie a făcut rău că i-a dat mulţi bani pe mână - mărci germane, nu glumă!

Membru fondator al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi

Ştiţi ce se întâmplă cu transfugii la câteva decenii de la cea mai importantă noapte a vieţii lor? Se întorc, de obicei, în ţările din care au fugit, dar nu mai pot trăi permanent aici. Deschid mici afaceri, unele trăiesc, dar cele mai multe mor, căci ei, transfugii, sunt altfel, iar acest altfel nu este compatibil cu ţara-mamă.

Mai fac ei ceva: îşi înalţă un momument înalt de câţiva centimetri - o carte verticală. Un astfel de volum este şi „La ruleta vieţii", cartea-dialog dintre transfugul Nicolae Marin şi reputatul prozator, jurnalist şi traducător prahovean Florin Sicoie.

Ce mai vrea Nicu Marin de la fuga sa? Ce să mai vrea? Poate să se facă după ea un scurt metraj. E sigur că ar fi un succes nebun! „Noaptea, prin păduri, cu urlete de lupi... Colosal ar fi!"

„Diaspora română"

Oricum, în volumul publicat în 2010, Nicu Marin îşi povesteşte, în detaliu, nu doar aventura fugii din ţară, ci şi acţiunile anticomuniste din exil. E timpul să aflăm că Nicu Marin a fost membru fondator al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, organizaţia condusă, din 1984, de însuşi Ion Raţiu.

La diverse acţiuni ale Uniunii i-a cunoscut pe Regele Mihai, pe dramaturgul Eugen Ionescu, pe scriitorul Paul Goma. I-a scris mai multe scrisori preşedintelui Ronald Reagan, şi i s-a răspuns. A fost un apropiat al scriitorului anticomunist Victor Frunză (care se stabilise la Aarhus, în Danemarca), a înfiinţat, la Freiburg, o asociaţie, „Diaspora română", care să ţină trează conştiinţa naţională a românilor din exil. Membrii asociaţiei scriau la ziarele româneşti din toată lumea, le scriau organizaţiilor internaţionale, informau despre abuzurile comise în ţară de Nicolae Ceauşescu.

Nicu Marin

De exemplu, în 1984, când a fost publicat în Monitorul Oficial decretul prin care dictatorul cerea bani de la cei care părăseau definitiv România, Nicu Marin şi alţi români din zona Freiburgului, saşi, şvabi şi evrei deopotrivă, au organizat o demonstraţie la Köln. „Am fost circa o mie de români! Am pregătit şi am purtat alături de David Buzgar, un bun român din Ţara Moţilor, o pancartă de şase metri, pe care scrisesem «Ceauşescu=Bokassa+Idi Amin (n.r. - dictatori din Republica Centrafricană şi din Uganda)»." Despre acest protest, s-a difuzat şi un reportaj la Radio „Europa Liberă", reportaj făcut de Nicolae Stroescu-Stânişoară.

Otrava Securităţii

La sfârşitul anului 1985, ca o consecinţă directă a acestei manifestaţii, Nicu Marin spune că a fost otrăvit de un trimis al Securităţii: „A fost rău! Mi-au descoperit doctorii, la analize, o otravă în sânge, otravă care n-a putut fi identificată exact. Medicii mi-au spus că era ca atunci când te muşcă o insectă tropicală sau un şarpe, o formă de venin, adică".

Şi Ovidiu Mavrodin, luptător din exil, din Republica Federală Germană, pentru drepturile românilor, prieten cu Nicu Marin, a fost atacat noaptea, într-un parc din Hamburg. Atacatorii i-au spus că vor să îl sature de cărţile lui Victor Frunză. „În urma bătăii de atunci, nu a mai fost niciodată ca înainte. A rămas cu sechele", încheie Nicu Marin.

50 din 100

Multe, nenumărate, sunt poveştile din lagăre ale lui Nicu Marin. Afli acolo istorii cutremurătoare, ce să faci? Acolo a auzit şi că sârbii predau înapoi autorităţilor române cam jumătate dintre cei ce fugeau pe Dunăre. „Primeau un vagon de sare pentru un transfug. Ei, sârbii, n-au sare, aşa că sarea era valoroasă", spune Nicu Marin. Bine, şi cealaltă jumătate? „Jucau la două capete: luau bani şi de la americani, câţiva dolari pentru fiecare zi de lagăr a unui transfug. În toate cazurile, ei câştigau. Încercau să treacă în jur de 100 de români pe zi. Pe 50 dintre ei îi dădeau înapoi." Concluzia: „A fost o inconştienţă a tinereţii. Dacă ştiam eu cât urmează să sufăr, nu mai treceam, rămâneam aici şi aşteptam Revoluţia! Da, aşa făceam".