Timbrele, în epoca poştei electronice

Clasica marcă poştală continuă să fie tranzacţionată la licitaţii pompoase, pe sume ce ajung la sute de mii de euro. Există oameni care-şi dedică întreaga viaţă colecţionării de timbre. Pentru aceştia, bucuria se ascunde în cataloage, sub lentila lupei.

Una dintre poveşti sună cam aşa. Costică Ionescu, preot la Protoieria Vaslui şi înfocat colecţionar de timbre în timpul liber, dădea o fugă până la oficiul poştal al localităţii moldovene. Fusese anunţat că sosiseră noile timbre emise de Poşta Română, lansate cu ocazia recensământului din 1956. Domnul Ionescu a analizat tacticos coala ce-i fusese pusă în faţă de către o angajată. Desenul imprimat pe timbru era prost plasat, sub rama de încadrare. „Aşa e, domnule Ionescu, nu-i nimic, le trimitem înapoi la Bucureşti ca rebut", i-a comunicat o angajată de la Poştă. Costică Ionescu a cumpărat însă toată coala. Şi din banii proveniţi din vânzarea câte unui timbru, o dată la două-trei săptămâni, şi-a ţinut ambele fete la facultate la Iaşi.

Nu sunt multe domeniile în care o defecţiune de fabricare ajunge să multiplice exponenţial valoarea unui obiect. Timbrul face parte din această categorie restrânsă. Bucăţica aceea de hârtie, linsă şi lipită pe plicuri, datând din perioada în care scrisoarea era la putere, iar noţiunea de e-mail părea desprinsă din poveştile cu invaziile extratereştrilor, are propriile sale reguli.

Simplu sau lipit pe un plic sau ziar, reprezentând o gamă largă de desene, de la portrete de monarhi, flori, animale, clădiri sau fotbalişti, timbrul rămâne şi astăzi o valoare cu propriile reguli. Din când în când este expus la câte o licitaţie, sub ochii unor oameni care au aşteptat zeci de ani acel moment. Apoi se pierde din nou în setul unui colecţionar care, în câte o seară oarecare, îl analizează pofticios sub lupă, întorcându-l pe toate părţile.

Dileme de zi cu zi

Bucureşti, septembrie 2011. Doi bărbaţi privesc fix către tavanul unei camere din centrul Capitalei. Punctul de interes ce generează analiza celor doi este corpul de iluminat. Dezbaterea se leagă de cuvântul care descrie cel mai fidel natura obiectului respectiv: candelabru sau lustră. Situaţia este una cât se poate de serioasă şi necesită o rezolvare cât mai rapidă. Federaţia Filatelică Română nu o duce fantastic cu banii, aşa că federalii au fost nevoiţi să închirieze spaţiul locativ, o casă veche cu două etaje, unei firme de avocatură. Ei, membrii federaţiei, se vor muta la demisol.

Carte poştală de reclamă a Poştei Române, datând din anul 1900

Odată convenită natura obiectului, „E un candelabru, nu vezi cât de mare este?", Leonard Paşcanu, preşedintele federaţiei, îşi lasă interlocutorul vorbind şi se reîntoarce la povestirile despre timbre şi scrisori. Este ciudat cum oamenii aceştia, care îţi explică faptul că o importanţă masivă în construirea unei colecţii de timbre o au tocmai informaţia şi bagajul cultural acumulat, pot ignora atât de senin tot ce se află în afara bucăţelelor din faţa lor.

Lumea în sine pare uneori un adaos inutil şi plictisitor al fragmentelor de hârtie. Fiecare timbru are povestea lui, iar colecţiile şi cataloagele se traduc în viaţa reală prin zeci de ani de aşteptare, studiu şi mulţi, foarte mulţi bani. „Drama noastră, a filateliştilor, este că sunt foarte rare cazurile în care urmaşul întreţine sau chiar continuă colecţia primită moştenire. Cei mai mulţi preferă să o vândă. Sigur că fiecare colecţie are valoarea ei, dar pasiunea celui din spate nu poate fi cuantificată. Ca să ajungi să deţii o colecţie importantă ai nevoie de răbdare. Studiul unor cataloage cu zeci de mii de poziţii, ce timbre au mai apărut, reviste, să cauţi persoane dispuse la schimburi", explică Leonard Paşcanu.

Cum se naşte o colecţie

Domnul acesta a început să colecţioneze timbre printr-o întâmplare. Când era mic, mama sa era grav bolnavă, aşa că a fost trimis să locuiască mai întâi la Iaşi, apoi la Sibiu, la o mătuşă. Unchiul său era soldat, lucra la Transmisiuni, iar casa familiei era ticsită de aparate ciudate, mare parte creaţie proprie. Când soldatul nu era acasă, copilul Leonard Paşcanu cotrobăia fascinat prin lucrurile unchiului său. Singura soluţie a fost un târg: „Mi‑a zis că-mi dă nişte timbre, dacă îi las aparatele în pace. Timbrele acelea nu aveau nu ştiu ce valoare, dar mi-au plăcut, nu pot să zic că nu...", povesteşte Paşcanu. A urmat revenirea la Vaslui, intrarea în Cercul Filateliştilor din localitate, apoi mutarea în Bucureşti şi întâlnirea cu „adevăraţii profesionişti".

Ziarul „Zimbrulu şi Vulturulu“, francat cu opt bucăţi din „Capul de bour“, vândut cu 850.000 de euro

„Lumea crede că pentru a construi o colecţie valoroasă de timbre ai nevoie în primul rând de bani. Cel mai important e bagajul tău de cunoştinţe. Dacă ştii să analizezi un timbru, negociezi de pe altă poziţie. De exemplu, eu cumpăram timbre cu un mic defect, la un preţ evident mai mic decât cel normal. Aşteptam câţiva ani, să le mai crească valoarea, după care le vindeam, iar cu banii respectivi cumpăram aceleaşi timbre, dar de o calitate mult mai bună. Şi astăzi fac la fel, pentru că multe dintre timbrele pe care mi le doresc au preţuri exorbitante", explică Paşcanu.

Timbre şi câini: câteva asemănări

Leonard Paşcanu nu este un elitist. Vede filatelia ca pe un „hobby educativ pe care-l poate face oricine, chiar şi muncitorii". Condiţia ar fi disponibilitatea către studiul timbrelor. Precum un agent la bursă, un potenţial cumpărător de timbre trebuie să ştie până în cel mai mic detaliu când şi cât trebuie investit şi, mai ales, care este valoarea reală a bunului achiziţionat.

„Cunosc persoane interesate de timbrele cu câini de vânătoare. Aceştia ştiau tot despre rasele respective. De unde provin, cum trăiesc, în ce perioade, cum s-au împerecheat... Deveniseră experţi canini. Timbrele te obligă să studiezi", spune Paşcanu. Puţine sunt însă cazurile în care cineva îşi poate construi o colecţie importantă fără ajutorul cuiva mai experimentat. Sfătuitorii aceştia sunt extrem de rari. Nu oricine divulgă secretele casei, micile trucuri care le permit să fie întotdeauna înaintea celorlalţi competitori de pe piaţă.

Secretul nu este să afli ce timbre trebuie achiziţionate, ci mai ales cum să negociezi, cât să investeşti şi când să decizi vânzarea unui timbru sau înlocuirea sa cu o copie mai bună. Americanii ar numi acest procedeu „know‑how". Filateliştii preferă un verb reflexiv, ceva mai arhaic, dar şi mai plin de conotaţii: „a fi îndrumat".

Ilustrată umoristică din anul 1898

"Cel mai important e bagajul tău de cunoştinţe. Dacă ştii să analizezi un timbru, negociezi de pe altă poziţie. Lumea crede că pentru a construi o colecţie valoroasă de timbre ai nevoie, în primul rând, de bani.''
Leonard Paşcanu
preşedintele Federaţiei Filatelice Române

100 de lei este valoarea medie a cotizaţiei anuale pentru a te înscrie în Federaţia Filatelică.

Ştiai că...

- Cea mai valoroasă piesă filatelică românească este „Zimbrulu vulturulu", un ziar tipărit la Iaşi, în anul 1858, ce este francat cu opt mărci de 5 Parale „Cap de Bour", emisiunea a II-a. Piesa a fost scoasă la licitaţie şi adjudecată de către un colecţionar multimilionar evreu, Joseph Hackmey, pentru suma de 870.000 de euro.
- Printre colecţionarii „cu nume" din România se numără fiul lui Ulm Spineanu, Mircea Ionescu-Quintus şi Florin Pantiş, fostul ministru al Comunicaţiilor.
- În România există în prezent 4.500 de colecţionari de timbre înregistraţi.

Povestea celor trei decenii de aşteptare

În urmă cu trei ani, lui Leonard Paşcanu i-a fost descoperită o tumoare la colon. Poate că unii s-ar fi panicat, alţii, mai prăpăstioşi din fire,  s-ar fi apucat să-şi redacteze testamentele în regim de urgenţă. Marea problemă a lui Paşcanu era însă că nu va mai apuca să deţină câteva timbre la care visase 33 de ani. Mostrele respective aparţineau unui cetăţean german, mare colecţionar de timbre româneşti vechi. Însănătoşirea a coincis însă cu un alt moment, cel puţin la fel de miraculos. Domnul german a anunţat oficial scoaterea la vânzare a colecţiei sale.

Transferul pe axa Germania - România s-a făcut printr-o licitaţie organizată de una dintre cele mai cunoscute instituţii de acest fel: Corinphilia Auktionen AG, din Elveţia. În ton cu restul colecţionarilor de timbre, valoarea oficială a tranzacţiilor rămâne secretă. Regulile nescrise ale „breslei" sunt destul de restrictive când vine vorba despre prezentarea colecţiei personale în faţa unui străin. O simplă incursiune comparativă prin restul timbrelor vândute la acea licitaţie conturează însă nişte preţuri cel puţin accesibile omului de rând, de câteva zeci de mii de euro pe exemplar.

Timbre cu şi pentru poliţişti

Entităţi precum cea pe care o conduce Leonard Paşcanu există în fiecare ţară din Europa. Teoretic, Federaţiile de Filatelie sunt susţinute, dacă nu financiar, măcar mediatic, de către unităţile poştale regionale. În România însă, spun membrii Federaţiei, colecţionarea timbrelor se face prin relaţii, prietenii şi legături cu restul colecţionarilor de peste hotare. Poşta Română nu mai emite timbre a căror valoare ar putea să crească în timp, ci numai „hârtie colorată".

Zece timbre de câte trei parale fiecare, datând din 1862, vândute anul acesta la licitaţie contra sumei de 85.000 de euro  Foto: guliver / getty images

„Pentru ca un timbru să devină valoros cândva, trebuie îndeplinite două condiţii fundamentale. În primul rând, tirajul de tipărire trebuie să fie unul restrâns, astfel încât piaţa să nu fie inu­n­dată, să rămână raritatea deţinerii unui exemplar. În al doilea rând, momentul reprezentat pe timbru trebuie să fie plasat într-un context istoric important, cu semnificaţie pentru o ţară. La noi nu există aşa ceva. Să vă dau un exemplu, dintre cele mai recente timbre emise de Poşta Română: tipărirea s-a făcut în peste 20.000 de exemplare, iar momentul imortalizat era Congresul Poliţiştilor", povesteşte
Paşcanu.

O istorie prea scurtă

Momentul actual îi face pe colecţionarii de timbre să trăiască din amintiri, la propriu şi la figurat. Faţă de zilele noastre, până şi „perioada cea mai neagră a comunismului", cum sunt catalogaţi anii '50, pare a avea valoare adăugată. Un timbru important, nu însă la valoarea colecţiilor de dinainte de 1900, provine din 1959, când autorităţile vremii emiteau mostra ce sărbătorea 500 de ani de la atestarea Bucureştiului, avându-l desenat pe Vlad Ţepeş. Un alt exemplar considerat a fi valoros este cel cu Nadia Comăneci, emis după Olimpiada de la Montreal din 1976. În rest, pentru colecţionarii de timbre de peste hotare, România este astăzi aşa cum era Moldova la mijlocul anilor 1800, „Ţara Capului de bour".

Cinci paşi pentru începerea unei colecţii

- Consultă cataloagele „Michel" şi „Scott", cele mai cunoscute şi des actualizate baze de date cu timbrele
de valoare existente în întreaga lume.
- Decide-te asupra domeniului pe care vrei să te axezi pentru a construi o colecţie.
- Citeşte literatură de specialitate pe domeniul respectiv şi încearcă să iei legătura cu colecţionari interesaţi de aceleaşi tipuri de timbre.
- Participă la sesiunile de licitaţie organizate periodic, atât în România, cât şi în străinătate.
- Pentru a nu investi sume enorme, cumpără mai întâi timbre valoroase cu mici defecte. După câţiva ani, când valoarea acestora creşte, le poţi vinde şi apoi poţi cumpăra aceleaşi timbre, de o calitate mai bună.

Cum s-a lipit „Capul de bour" de istoria României

Când Poşta din Moldova decidea, în 1858, lansarea primului timbru românesc, puţini erau probabil cei care intuiau ce destin abrupt urma să pună stăpânire pe marca intrată în istorie sub numele de „Capul de bour". Gândit şi inaugurat cu o dublă miză - ca resursă economică şi istorică, dar şi ca mică răzvrătire împotriva ocupaţiei otomane -  primul timbru românesc urma să fie colecţionat, falsificat, scos la licitaţii internaţionale, urmărit prin cataloage internaţionale, dorit cu ardoare şi, în final, obţinut contra unor sume exorbitante. Istoria „Capului de bour" este, în fapt, o istorie în miniatură a României din secolele trecute, cu micile sale erori şi momente de bunăstare.

Carol al II-lea, un colecţionar împătimit  Foto: guliver / getty images

Regele Carol al II-lea a colecţionat cu ardoare „Capul de bour", timbrul românesc ocupând un loc de seamă într-o colecţie ce conţinea, printre altele, cea mai scumpă marcă poştală din lume. Cel mai cunoscut falsificator l-a copiat fidel, iar rezultatul este expus astăzi la Societatea Regală de Filatelie din Londra.  Astăzi, „Capul de bour" poate fi văzut în cataloagele celor mai mari case de licitaţie din lume, însoţit de sume cu multe cifre. Iar în ochii colecţionarilor din întreaga lume, s-a transformat, dintr-o marcă poştală, într-o adevărată marcă a unei ţări.

Vremea „ordonanţelor"

Contrar culturii populare şi al renumelui dobândit peste ani, nu „Capul de bour" este primul timbru românesc. Cu doi ani înaintea lansării celui mai cunoscut timbru autohton, în România era inaugurată prima marcă fiscală. Anunţul s-a făcut printr-o „Domnească Ordonanţă" a domnitorului Grigore Ghica: „Criza finanţiară ce sau dizvălit prin difscitul budgetului si prin sporirea crescând a cheltuielilor estraordinare motivate de împregiurările actuale, au trebuit să provoace crearea de noue resurse pentru fisc.

În această privire găsindusă de cuviinţă a se statornici tacsia timbrului, sau elaborat de cătră Departamentul Finanţelor proectul cuvenit, pe care după modificările ce iau făcut Consiliul Nostru, l'am recomandat deliberaţiei Divanului General. Acest proect adoptânduse de Divan, cu unanimitatea voturilor, sau supus aprobaţiei Noastre. (...) Noi am întărit citatul proect, si dându-i putere de Legiuire ordonămu: Art.1. Se statorniceste tacsia timbrului pentru toate înscrisurile ce feţile particulare ar voi a fi supuse puterei legilor; fără ecsepţie pentru acela ce ar fi în o ţară streină. (...)". Se întâmpla în 1856, cu numai doi ani înainte ca România să lanseze timbrul ce avea să o pună ulterior pe harta colecţionarilor din întreaga lume.

Model austriac

„Capul de bour" a fost lansat la 18 ani de la apariţia primului timbru în lume. „Penny Black" a fost tipărit la data de 6 mai 1840, în Marea Britanie, şi reprezenta portretul reginei Victoria. Prima serie de timbre româneşti a fost lansată la 15 iulie 1858, acestea fiind puse în circulaţie după o săptămână, pe 22 iulie 1858.

Timbrele poştale au fost făcute la Iaşi, la tipografia Atelia Timbrului. Modelul copiat în realizare era unul austriac, fiind utilizate matriţe de oţel pentru tipărirea lui. Din punct de vedere istoric, pe lângă beneficiile fiscale implicate, „Capul de bour" reprezenta şi o răzvrătire în miniatură faţă de domnia otomană, care nu permitea niciun fel de autonomie instituţională sau economică.

Structural, timbrul reproducea capul de bour înscris într-un cerc, semnul heraldic de pe stema Principatului Moldovei, o goarnă poştală, o stea în cinci colţuri, legenda „porto scrisori" scrisă cu litere chilirice şi valoarea nominală a timbrului. Cercul avea dimensiunile de 19,5 mm la valorile de 27 şi 54 de parale, 19,75 mm la valoarea de 81 de parale şi 20,25 mm la valoarea de 108 parale. Imprimarea s-a făcut după o tehnică îndeobşte cunoscută sub denumirea de „tête-bêche", în care al doilea timbru era rotit la 180 de grade faţă de linia de separaţie, pentru a distinge mai bine rândurile dintre exemplare.

Alegerea capului de bour s-a făcut pornind de la simbolistica implicată. Legenda spune că, pe când se afla la vânătoare, pe malul unei ape, voievodul Dragoş s-a întâlnit cu un bour. În urma luptei, căţeaua voievodului moare, fiind îngropată în apropiere. Voievodul a botezat râul şi teritoriul din jur Moldova, iar capul de bour a devenit simbolul heraldic al conducătorului şi al urmaşilor săi la domnie.

Transferată pe hârtie, sub formă de timbru, legenda s-a transformat într-o serie de cifre şi date tehnice. Imprimarea s-a făcut pe coli de 32 de mărci poştale în patru rânduri a câte opt bucăţi. Hârtia era specială, din străinătate, având grosimea, structura şi culoarea diferite. Tirajul primei emisii poştale a fost unul relativ scăzut: 6.000 de timbre cu valoarea de 27 de parale, 10.000 la 54 de parale, 2.000 la 81 de parale şi 6.000 la 108 parale.

Primul oficiu poştal ce le-a pus în circulaţie a fost cel de la Iaşi. În data de 31 octombrie 1958, timbrele au fost retrase. Acest fapt a oficializat circulaţia limitată a seriei şi, implicit, transformarea „Capului de bour" în obiect de colecţie extrem de rar şi de valoros.

Raritatea primei ediţii din „Capul de bour" este demonstrată şi de numărul mic de timbre monitorizate în prezent în lume: 750 de exemplare. Dintre acestea, doar aproximativ 50 se mai află în ţară, iar cel mai scump timbru din această serie s-a vândut la o licitatie, cu 135.000 de franci elveţieni (aproximativ 110.000 de euro).

De ce scade valoarea unui timbru

Criteriul care scade sau creşte valoarea unui „Cap de bour" este felul în care timbrul circulă. Dacă este lipit pe un plic din aceeaşi perioadă e mai scump. În plus, dacă plicul are ştampila unei localităţi mici, valoarea timbrului creşte şi mai mult. Oraşele ce apăreau extrem de rar pe „Capul de bour" sunt Focşani şi Botoşani. La polul opus se află Iaşiul şi Galaţiul, considerate ştampile comune.

Cât costă un „Cap de bour"

timbrul            ştampilat    neştampilat
27 de parale    9.000*       135.000**
81 de parale    30.000       27.000

*Sumele sunt exprimate în euro

**În acest caz, preţul record este dat de conservarea excepţională, de guma de lipit originală de pe spate şi, mai ales, de tăierea foarte îngrijită, perfect dreptunghiulară şi mult în jurul imaginii imprimate.

Eroarea de 870.000 de euro

Tot de o ironie a sorţii poate fi vorba şi în cazul ziarului „Zimbrulu şi Vulturulu", tipărit la Iaşi, şi adjudecat la licitaţie cu 870.000 de euro de către multimilionarul Joseph Hackmey şi depozitat în seiful unei bănci elveţiene. Destinul aparte al acestui ziar a pornit de la lenea unui funcţionar poştal, care a lipit pe un singur ziar opt timbre, în loc să le lipească separat, pe fiecare în parte. Valoarea ziarului este dată atât de numărul record de timbre „Cap de bour" lipite pe el, cât şi de faptul că mărcile poştale nu sunt separate, ci în două ştraifuri, unul de trei, altul de cinci bucăţi.

750 este numărul timbrelor „Cap de bour" existente azi în întreaga lume.

Regele Carol a avut cel mai scump timbru din lume

Una dintre cele mai cunoscute colecţii de timbre valoroase ce a existat vreodată în România a fost cea a Regelui Carol al II-lea. Potrivit
istoricilor, la părăsirea ţării, în 1940, Regele şi-a salvat colecţia, din care o parte a fost prezentată la o expoziţie internaţională de filatelie, în 1950, la Londra. Deşi nu există date istorice certe, cea mai vehiculată ipoteză este cea potrivit căreia o parte a colecţiei regale a fost vândută de Carol al II-lea, după plecarea din România. O a doua parte ar fi fost moştenită de Elena Lupescu, în timp ce o a treia parte ar fi fost furată după moartea Regelui, fără să fi dat cineva de urma ei. Valoarea colecţiei este estimată la mai multe zeci de milioane de euro.

O greşeală de culoare

Două sunt piesele extrem de rare din această colecţie, evaluate în prezent la şase milioane de euro. În primul rând, este vorba despre o eroare de tipar a unei mărci poştale emisă de colonia britanică Australia Occidentală în 1855, vândută cu peste două milioane de dolari. O a doua „eroare" de culoare, vândută cu 2,5 milioane de franci elveţieni (circa două milioane de euro), apărea pe prima marcă suedeză lansată. Marca este cunoscută sub denumirea de „Treskilling" (trei şilingi) şi este declarată astăzi cel mai scump timbru din lume. În 1855, la momentul emiterii primei serii de timbre de către poşta suedeză, o eroare de tipar a cauzat schimbarea  culorii, din verdele original în galben-portocaliu. Întâmplarea a afectat un singur exemplar, de unde poate fi înţeleasă şi enorma sa valoare filatelică. Timbrul ar fi fost vândut unui negustor de timbre, Heinrich Lichtenstein.

Acesta l-a revândut baronului Ferrary, un celebru filatelist. A urmat baronul suedez Eric Leijonhuvvud, iar la o licitaţie din Londra, timbrul ajungea în colecţia Regelui Carol al II-lea al României, contra sumei de 5.000 de lire sterline. Şi camera din Bucureşti în care Regele îşi ţinea colecţia de timbre are o istorie aparte. Încăperea respectivă era închisă cu o uşă metalică, al cărui cifru nu-l cunoştea decât Regele. După abdicare, camera respectivă a avut un oaspete de seamă: mareşalul Antonescu. După arestarea sa, până la predarea sub tutela comuniştilor, Antonescu a fost ţinut izolat în fosta cameră de timbre, iar încăperea era aerisită din când în când.

Timbrul şi falsificatorii

Ca orice obiect de colecţie, şi timbrul îşi trage după sine istoria falsificatorilor celebri. Deşi lista nu este atât de amplă precum cea din cazul tablourilor, de exemplu, numele lui Jean de Sperati (foto) este permanent amintit. În anii 1950, Sperati a falsificat toate timbrele celebre din lume, inclusiv câteva „Capete de bour" din prima şi din a doua emisiune. Specialist în chimie şi un foarte bun grafician,  italianul cunoştea foarte bine componenţa hârtiei, culoarea, structura fibrelor. Toate mostrele lui Jean de Sperati au fost cumpărate, după moartea sa, de către Societatea Regală de Filatelie din Londra, ştampilate cu „Fals Sperati", numerotate şi indexate în cataloage speciale. Ironia sorţii, unele dintre aceste falsuri se vând în prezent mai scump decât originalul.