Adevarul.ro

Victor Preoteasa este, din 2004, preotul Comunităţii Surzilor din Bucureşti şi slujeşte în semne pentru cei care n-aud Gesturi mai lungi, mai scurte ori mai frânte. Cercuri şi inimi

Victor Preoteasa este, din 2004, preotul Comunităţii Surzilor din Bucureşti şi slujeşte în semne pentru cei care n-aud

Gesturi mai lungi, mai scurte ori mai frânte. Cercuri şi inimi desenate-n aer. Mâini întinse, cerând lumină, mântuire, binecuvântare. În spatele uşii înalte, vopsite-n vişiniu, în paraclisul Mănăstirii Radu-Vodă, dai de-o lume aparte, cufundată în tăcere. În mijlocul mâinilor ce baletează, e Victor Preoteasa, înveşmântat în straie lungi, albastre, cu fir aurit. Din 2004, e preotul Comunităţii Surzilor din Bucureşti. Slujeşte-n semne, îi spovedeşte, îi alină şi-i cheamă la biserică pe cei făr' de auz.

Deschid uşa şi dau să cobor vocea, că doar intru în biserică. Îmi dau seama apoi că nu m-aude nimeni, dar nu-mi vine să deranjez tăcerea. În faţa mea, în stânga şi în dreapta, sunt bănci din lemn, iar pe ele, pernuţe. "Credincioşii surzi obosesc repede. Fiind afectată urechea, e afectat şi simţul echilibrului. Şi-atunci fac un efort mult mai mare să stea în picioare", îmi spune părintele Victor Preoteasa. Are 28 de ani şi e "auzitor". Aşa-l numeşte un om surd pe cel care aude.

"Corul" semnelor

Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, deficienţii de auz se-adună aici, în paraclisul Mănăstirii Radu-Vodă, ca să trimită semne către Dumnezeu. Cu faţa către altar, vegheaţi îndeaproape de sfinţii pictaţi cu grijă pe pereţi, "cântă" cu mâinile, cu ochii lipiţi de preotul care le e un fel de dirijor. E linişte în încăpere, dar dacă privesc dansul mâinilor din jurul meu, tind să cred că mă aflu în mijlocul unei mulţimi extrem de "vorbăreţe": se gesticulează mult şi, din când în când, se-aud şi glasuri poticnite.

"Ri-di-că-ne pe noi, cei că-zuţi în pră-pas-tie...", un bărbat în negru pronunţă cuvintele cu greutate, dar vorba lui poate fi înţeleasă. Nu şi-a pierdut auzul cu totul, aflu mai târziu. Părintele murmură, iar degetele îi desenează în aer cuvinte ale unei limbi pe care o ştiu doar el şi credincioşii. Pumnul drept strâns, cu degetul mare ridicat, coboară şi se-aşază, simplu şi cuminte, în palma celeilalte mâini. Asta înseamnă "amin" în limbajul mimico-gestual, "amin", adică "adevărat", adică "aşa e, aşa să fie".

Naşterea semnelor religioase

Până în 1997, când a avut loc la Piteşti prima slujbă în semne, prin strădania părintelui Constantin Onu, surzii n-aveau biserică şi n-aveau preoţi care să slujească pe înţelesul lor. Iar semne religioase "nu erau decât foarte puţine", absenţa lor făcând, până la urmă, imposibilă transpunerea slujbei obişnuite în limbaj mimico-gestual.

Pentru ca să se pună la punct un "vocabular" specific, "s-au folosit nişte izvoare de inspiraţie, iar cel mai la îndemână a fost iconografia. În icoane, îngerii au aripi, facem aripi şi iată îngerii. În icoane, sfinţii au aură deasupra capului, aşa că desenăm un cerc imaginar în jurul capului, ca să ilustrăm aura.

Izvor de inspiraţie au fost şi rugăciunile care descriau obiecte, acţiuni, în care-ntrezăreai şi ceva pictural. Mă gândesc la heruvimi şi serafimi, care sunt anumiţi îngeri. În textele din Liturghie se zice aşa: <> . Pentru îngeri, aveam semn - o pereche de aripi - dar care îngeri?

Şi-atunci am făcut o pereche de aripi şi mai multe perechi de ochi. Despre serafimi se spune într-o rugăciune: <> , aşa c-am făcut semnul cu trei perechi de aripi".

Şi-ar dori o biserică a lor

Sunt peste 30 de oameni în paraclis: femeile în stânga, bărbaţii în dreapta. Aici, o mamaie cu nepoţica, mai încolo, un bătrân cu-o carte de rugăciuni. Dacă te pierzi şi priveşti în alte părţi, eşti atenţionat din spate, de-o mână grijulie, să te-ntorci către preot.

Căci dacă nu-l fixezi, cum ai putea să-l înţelegi? "Era nevoie de-un spaţiu numai al lor şi-aşa am ajuns în paraclisul mănăstirii. Pentru că ei trebuie să aibă o vizibilitate cât mai bună şi nu trebuie să le fie distrasă atenţia. Bine, nici la auzitori nu e un du-te, vino, dar se mai întâmplă să mai vină câte un întârziat, mai sărută cineva icoanele... iar pe ei, asta îi distrage". Ar vrea - şi preotul, şi credincioşii - o biserică adevărată, din zid, numai a lor, cu hramul "Sfântul Meletie". Numai că, din lipsa terenului şi-a banilor, s-au cam împotmolit.

Spovedania şi nunţile

Hirotonirea lui Victor Preoteasa, în 2004, ca preot pentru deficienţii de auz din Bucureşti a mai rezolvat o problemă: pentru că nu erau înţeleşi, cei mai mulţi dintre surzi nu se puteau spovedi. "Se spovedeau doar cei care ştiau să scrie şi să citească foarte bine pe buze şi cei hipoacuzici, care puteau să verbalizeze cât de cât şi să-nţeleagă mesajul preotului".

Acum, lucrurile s-au rezolvat. Şi există şi posibilitatea ca paraclisul să găzduiască nunţi şi botezuri pentru surzi. Din 2004 pân-acum, n-au fost însă decât patru astfel de evenimente, credincioşii nu s-au înghesuit să vină aici: "Din nefericire, pentru că noi suntem într-un singur loc şi ei răspândiţi în tot Bucureştiul, le-a fost mai la îndemână să meargă la bisericile normale din apropierea casei.

Sunt mulţi surzi însă, care se nasc în familii de auzitori, iar nunta, botezul sunt evenimente de familie. Şi chiar dacă cresc şi se căsătoresc, sunt îndrumaţi în continuare de familie, aşa că merg la o biserică normală, după cum doreşte familia. Dar şi aici, dacă vin, putem să chemăm pe cineva care să facă slujba şi cu voce..."

Mă simt foarte bine făcând ceea ce fac, mie-mi vine asta ca o mănuşă
Victor Preoteasa,
preot

Preot în lumea tăcerii

"Mă simt foarte bine făcând ceea ce fac, mie-mi vine asta ca o mănuşă", e sincer părintele Victor Preoteasa. Se fac patru ani de când a fost hirotonit, dar pe lângă surzi este din anul I de facultate, din 1999. Şi înainte de-a învăţa semnele religioase, a învăţat să comunice cu ei, aşa că astăzi ştie în jur de două mii de semne. E atotprezent în viaţa lor, merge des la "filială" (n.r. - Filiala Surzilor din Bucureşti) şi predă religia la Şcoala pentru Hipoacuzici.

Păstoreşte în jur de 2.000 de surzi, dar recunoaşte, cumva trist, că la biserică nu vine decât o mică parte a acestora: "Nu sunt foarte mari diferenţe, din punctul acesta de vedere, între credincioşii surzi şi credincioşii auzitori".