Rareş Cojoc:„Vreau să mă transform într-o figură de dans“

Aceasta este povestea unui tânăr de 22 de ani. Dansator. Perfecţionist. Obsedat. Extrovertit. Parţial mulţumit de sine. Campion. Rareş Cojoc.

Încercaţi acest exerciţiu de întoarcere în timp. Ce făceaţi la vârsta de 22 de ani? Ce amintiri, ce realizări, ce experienţă de viaţă aveaţi la acea vârstă? Probabil că marea majoritate a oamenilor leagă acea perioadă de terminarea facultăţii, poate de o iubită sau un iubit anume, vreo excursie, un Crăciun sau vreo vacanţă mai specială sau exotică. La cei 22 de ani ai săi, Rareş Cojoc a cucerit deja admiratorii dansului sportiv din România. Anul acesta şi-a trecut în palmares al 13-lea titlu naţional, performanţă ce-l situează peste, probabil, cel mai cunoscut dansator din România, Mihai Petre.

Fizicul şi zâmbetul îi trădează vârsta, poate şi acea privire pe care o mai puteţi vedea la tineri, plină de optimism şi încredere în ei, privire ce pare să spună „am încă totul de câştigat". Dar atunci când intră în ring, Rareş Cojoc depăşeşte bariere - ale vârstei încă fragede, ale unei ţări în care antrenamentul pentru dansul sportiv este, în continuare, mai mult întâmplător sau extrem de restrictiv din punct de vedere financiar, şi, în final, cele mai complicate bariere - cele autoimpuse.

Rareş Cojoc munceşte enorm şi vrea totul. Trăieşte, visează şi respiră dans. Urmează istoria parţială a unui puşti din Târgu-Mureş, ce descoperea dansul la o oră de sport, pentru ca, aproape 15 ani mai târziu, să-l redefinească în ring.

Un băiat fericit

În 1978, un cunoscut şi relativ îndrăgit compozitor  şi interpret american, domnul Frank Zappa, enunţa următoare frază într-un cântec de-al dânsului: „Unul este mai lung decât celălalt / Şi ambele picioare îmi sunt prea lungi". Melodia în cauză se numea „Dancin' fool" şi, oricât de ciudat ar putea părea, de aici va începe acest text.

Cu alte cuvinte, cu autoconfesiunea unui nătâng, a unui dansator ratat din naştere, a unei persoane pentru care ringul de dans prezintă o undă de interes doar în momentul în care este ocupat de vreo domnişoară pusă pe unduiri cu tâlc. Cu aceste prezentări, deloc optimiste sau recomandabile, am intrat în lumea lui Rareş Cojoc. Dansator cu „D", premiat şi laureat până la refuz, figură publică la numai 22 de ani, tânăr idol pentru cei care visează în secret la o carieră în ceea ce el numeşte „această combinaţie perfectă între artă şi sport".

Rareş ne-a primit, ne-a arătat poze cu el şi ne-a vorbit, cu multă pasiune, despre ce a visat el să facă şi ce face în prezent. Iar dacă definiţia fericirii poate fi citită, chiar şi la un nivel uşor superficial, ca potrivire între cele două momente de mai sus, atunci se prea poate ca Rareş Cojoc să fie cel mai fericit băiat pe care l-am cunoscut de multă vreme încoace.

Click pe imagini

Vorbeşte o mamă

Aşadar, Rareş Cojoc. A început dansul la 8 ani, în clasa a II-a. Nefardată, povestea sună cam aşa: una dintre cele trei ore obligatorii de sport a fost transformată, la şcoala unde învăţa, în oră de dans. Aşa a început să danseze. Spune că nu-şi mai aduce aminte multe din acea perioadă, poate doar de vorbele profesorului său, care-l lăuda şi-l îndemna să nu renunţe ca majoritatea copiilor. Şi Rareş nu a renunţat. Într-o bună zi, când s-a întors acasă, le-a dat vestea cea mare părinţilor: „Uitaţi, eu vreau să fac dans de performanţă". Scriptele familiei Cojoc nu consemnează cu acurateţe răspunsul, dar se prea poate ca acesta să fie chiar cel pe care şi-l aminteşte vag, astăzi, tânărul dansator: „Lasă-l să se apuce. Îl ţine două săptămâni şi apoi se lasă", ar fi spus mama.

Astăzi, din mijlocul livingului uriaş, un fel de scenă de dans în miniatură, un spaţiu gol, mobilat numai pe margini, Rareş Cojoc zâmbeşte. Zâmbeşte şi de spusele de atunci ale mamei sale („A avut dreptate mama. D'asta a devenit dansul un mod de viaţă pentru mine"), zâmbeşte şi uitându-se la căţelul de şapte luni care ne trage cu poftă de pantaloni, zâmbeşte în general, vorbind despre dans.

E un puştan de 22 de ani, ochii larg deschişi tot timpul, părul şaten şi colţurile gurii blocate parcă la urechi, care vorbeşte cu tine despre tot felul de chestii serioase: destin, flexibilitate, exprimarea unei stări, comunicare... Ai putea să nu-l crezi că vorbeşte serios. Asta dacă nu ai realiza pasiunea ce-i taie vocea ocazional sau mişcarea mâinilor când vorbeşte despre dans. De parcă ar desena la infinit nişte tablouri uriaşe.

Mic îndreptar despre privire

La vârsta la care alţii rup cluburile seară de seară, învaţă pentru examenele la facultate sau, ocazional, mai cochetează cu ideea de a-şi căuta prima slujbă, Rareş vorbeşte despre antrenamente. Zice că nu poate trăi dacă nu face pregătire o săptămână, nu se poate bucura nici de vacanţe, nici de nimic, aşa, în general. Cuvântul folosit obsesiv este „strategie" şi repetarea acestuia te face să crezi că vorbeşti, mai degrabă, cu vreun urmaş al lui Lucian Bute.

Rareş combină dansul cu exerciţii la sală, mai nou face şi balet, clasic şi contemporan, „ajută la poziţie şi flexibilitate, plus că-ţi dă o anumită clasă, eleganţă", şi încă mai lucrează la mimică. E o mică filosofie, de îndreptar mărunt, în această privinţă. Ceva ce se ascunde în spatele privirilor aparent forţate pe care le vedem la televizor, în timpul unui dans. „Privirea e tranziţie. În fiecare figură de dans, tu trebuie să exprimi o altă stare. Perfecţiunea e atunci când dansatorul se identifică cu figura de dans. Iar privirea asta încearcă. Asta vreau şi eu, să mă transform într-o figură de dans", explică Rareş Cojoc.

Prin privire îţi cucereşti şi principalul aliat într-un concurs: publicul. „Aşa comunici cu el mult mai direct, dincolo de schemele de dans. Nu aveţi idee ce înseamnă să ai publicul de partea ta. Schimbă şi percepţia arbitrilor, şi starea ta psihologică, te simţi dopat." Ca toţi marii dansatori, atunci când se află pe ringul de dans, Rareş este transfigurat. Se transformă printr-o schimbare de mimică din puştanul vesel din faţa noastră în cineva peste măsură de serios şi încruntat. Aici este şi una dintre problemele pe care tânărul vrea să le rezolve în viitorul foarte apropiat.

„Mă uitam la Tania (n.r. - Tasea Timuş, actuala sa parteneră în ring), cât de concentrată este la antrenamente şi cât de extrovertită este în concurs. De parcă ar fi două persoane. Exprimă totul pe ring. Eu nu reuşesc asta încă, cel puţin atât de bine pe cât mi-aş dori. Poate că sunt mai bun tehnic, însă, artistic, ea îmi este superioară", explică Rareş Cojoc. 

"Nu aveţi idee ce înseamnă să ai publicul de partea ta. Îţi schimbă starea psihologică, te simţi dopat.''

"Încă nu reuşesc să exprim totul pe ringul de dans, cel puţin atât de bine pe cât mi-aş dori.''

Dansul, într-un cuvânt

- Tango - pasiune
- Samba - carnaval
- Rumba - dragoste
- Paso Doble - coridă
- Cha-cha - flirt
- Jive - distracţie
- Valsul lent - plutire
- Valsul vienez - monoton
- Slow foxtrot - eleganţă
- Quick step - amuzament

Scurtă analiză a psihologiei dansatorului

Rareş Cojoc a crescut printre picături, printre curse aeriene spre toate colţurile lumii şi antrenamente în săli de sport. Primii antrenori i-a cunoscut la un concurs organizat în Los Angeles, unde ajunsese singur. Apoi, gloria a cunoscut-o sub îndrumarea altor dascăli, ce organizează antrenamente la o sală din Udine, Italia, loc ce a devenit a doua casă pentru român. A călătorit mult Rareş, iar categoria nou-înfiinţată în România, de globe-trotteri şi obsedaţi de călătorii de weekend şi excursii, ar fi poate surprinsă să afle că umblatul excesiv prin lume nu e deloc ceva fantastic.

„Acum, în niciun caz nu aş mai putea umbla atât. E extenuant. Stăteam mult la Londra sau prin Italia. Călătoream încontinuu. La un moment dat, compania aeriană pe care o foloseam m-a informat că urmează să obţin un bonus, după ce depăşisem limita de 136.000 de mile zburate", povesteşte Rareş.

Visul de a fi acasă, printre cei dragi

Nu trebuie să fii vreun specialist în psihologia fină a persoanei, nici să fi văzut de zeci de ori filmul „Lebăda Neagră", ca să realizezi ceea ce este evident cu ochiul liber, privind un simplu concurs: dansatorii au o sensibilitate aparte. Când stai mai mult prin săli de repetiţie, mergi la concurs după concurs, fiecare precedat de un cantonament, viaţa personală ţi se reduce dramatic. Internetul stă mărturie, prin zecile de mărturii depuse, pentru căderile psihice ale unor dansatori, incapabili să-şi regăsească drumul spre casă printre bornele ce trebuie bifate către celebritate.

Rareş Cojoc îşi păstrează pantofii folosiţi în concursurile importante de dans Foto: Eduard Enea

A avut şi Rareş un astfel de moment, de fapt mai multe, în care incertitudinile, dorul de casă, de familie şi de prieteni, şi scopul obiectivului propus fuseseră puse între paranteze drepte. „Mie îmi place România. Oriunde eram, oricâte lucruri frumoase aş fi văzut, mintea mea era acasă. Îmi era dor de casă, nu de cineva anume. De starea pe care o am fiind acasă."

Partea bună a celebrităţii şi a acelui moment în care rea­lizezi că ai depăşit o bornă a profesionalismului şi că eşti pregătit pentru următorul stadiu este că poţi lăsa în urmă şi o parte din neajunsurile cursei către „cel mai bun". Aşa că Rareş Cojoc a devenit mult mai selectiv. Călătoreşte în continuare destul de mult, însă îşi face timp şi pentru excursii, pentru familie şi prieteni. Încearcă să petreacă în România cât de mult timp posibil.

A mutat centrul de interes de pe „cum să ajung foarte bun", pe „ce să fac să mă menţin aici şi să progresez în continuare". Am pomenit ceva mai devreme cuvântul „strategie", şi poate că nu e cel mai greşit moment pentru a-l readuce în discuţie. Maturizarea asta fortaţă, a unui copil din Târgu-Mureş, ce visa, la început, să danseze în timpul orei de sport, a adus cu sine, recunoaşte Rareş, şi o mai bună organizare psihică.

Dorul de casă şi senzaţia continuă că anumite momente ale vieţii trec în fugă pe lângă tine, în timp ce eşti în vreo repetiţie sau în vreun avion, au fost înlocuite cu o stabilitate psihică de invidiat pentru cineva de 22 de ani.

„Îmi fac două ore freza"

Poate cel mai grăitor exemplu este modul în care Rareş Cojoc se pregăteşte înaintea marilor concursuri.  „Recunosc, sunt o persoană emotivă. Aşa că a trebuit să învăţ cum să mă stăpânesc. În ziua concursului, mi-am propus să fac totul cu calm. Mă trezesc de dimineaţă, mănânc bine, îmi fac două ore freza (n.r. - râde), apoi bagajele. Fiecare etapă cu mult calm, de te pot scoate din minţi.

Fac exerciţiile acasă, timp de cam o oră şi jumătate, după care plec spre concurs. Ajung acolo cu două ore înainte, mă înscriu, semnez contractul, intru în contact cu lumea, iau pulsul, cum se spune. Singurul deza­vantaj este că, în momente ca astea, trebuie să nu-ţi pierzi concentrarea când oamenii vin la tine. Toţi vor ceva. O părere, un autograf. Lumea te distrage. Iar pe planul ăsta n-am fost niciodată un vorbăreţ. Problemele tale sunt numai alte tale. Trebuie să nu-ţi pierzi concentrarea şi să crezi în tine. Sunt obsedat de asta", spune Rareş Cojoc.

"Lumea te distrage. Problemele tale sunt numai alte tale. Secretul este să nu-ţi pierzi concentrarea şi să crezi în tine.  Sunt obsedat de asta.

„Pe ringul de dans nu mă feresc să dau câte un cot, aşa, mai elegant"

„Weekend Adevărul": Care sunt obiectivele tale pe termen mediu şi lung?

Rareş Cojoc: Ceea ce mă interesează cel mai mult acum este să ajung să transpun în dans modul meu de a fi. Adică să dansez exact cum îmi dictează personalitatea.

Eşti aşa încântat de personalitatea ta?

(Râzând) Destul de încântat. Bine, am şi părţi mai puţin bune, să le zic aşa. Uite, de exemplu, când sunt în concurs, pe ringul de dans, şi e aglomerat, nu mă feresc să dau câte un cot, aşa, mai elegant. Dar şi asta face cumva parte din cum sunt eu, o persoană foarte competitivă.

Cum se integrează partea asta cu personalitatea proprie într-o mişcare ce presupune şi existenţa celuilalt, simetria între două persoane?

Dansul este sincronizare, adevărat, dar nu cred că partenerii ar trebui să fie identici. Fiecare ar trebui să aducă ce are mai bun, să fie autentic. Doi la fel este extrem de plictisitor.

Nu mi-ai spus care sunt obiectivele pe termen lung.

A, păi aici este extrem de simplu. Adică nu mai sunt un copil, sunt perfect conştient de ceea ce am realizat, de toţi oamenii care mă privesc şi de aşteptările lor. Adică mai am momente în care pic într-o stare de tipul, „Bravo, Rareş, uite ce rezultate ai...", dar în general am capul pe umeri. Eu ştiu ce-mi doresc. Să fiu primul în clasamentul mondial.

Cum s-a ajuns la despărţirea de a doua parteneră, Kasia? Nu e destul de ciudată separarea asta de cineva lângă care ai stat atâţia ani?

Îţi dai seama... Sincer, nu mă aşteptam să se întâmple asta. Noi aveam o relaţie extrem de solidă, aveam aceleaşi obiective, idealuri, veneam din acelaşi tip de lume. Nu mi-a fost deloc uşor. M-am sfătuit şi cu antrenorii şi am ajuns la concluzia că pasul ăsta trebuie făcut, din cauza diferenţei de înălţime dintre noi. În felul acela, niciunul dintre noi nu putea progresa cât ne-am fi dorit. Acum, cuplul cu Tania, partenera mea din septembrie, anul trecut, este mult mai compact, mai dinamic. Arată mai bine pe ring.

Se poate trăi din dans sportiv? Mă refer la stadiul în care ai ajuns tu acum, nu de cei la început de drum.

Nu se poate, şi am să-ţi zic de ce. Dansul e ciudat în privinţa asta. Banii mari se fac după ce îţi închei cariera. Te apuci de predat, antrenat, te implici în spectacole sau emisiuni despre dans.

Ca Mihai Petre?

Da, exact aşa.

Apropo de Mihai Petre, cum te simţi să fii tot timpul comparat cu el?

E normal, el e cel mai cunoscut dansator român. Dar, să ştii că noi doi avem o relaţie foarte bună, suntem prieteni. Ba chiar, când activa încă, au fost câteva sesiuni de antrenament la care am participat împreună. Cred că a şi dormit la mine, de câteva ori, la Târgu-Mureş.

Te-ai gândit vreodată să urmezi şi tu drumul lui, de a duce dansul sportiv în zona divertismentului pentru mase?

Se poate să fac asta, dar e mult prea devreme să dau un răspuns acum. Deocamdată am de dansat şi nu pot amesteca rutina mea zilnică, antrenamente, concursuri, cu nimic altceva.

Ce şansă are un puşti talentat să se antreneze în condiţii normale în România?

Trebuie neapărat susţinut. În primul rând, de acasă, de familie. Uite, din punctul ăsta de vedere, eu am fost foarte norocos. Ai mei m-au susţinut încontinuu şi continuă să o facă şi astăzi. Ăsta nu e un lucru mic într-o ţară în care dansul e văzut mai mult ca un hobby şi important e să faci bani, să ai salariu lunar.

Este dansul sportiv un sport costisitor?

Da. Ca să ajungi să faci performanţă, da. O sesiune de antrenamente cum sunt cele pe care le fac eu costă ceva mai mult decât salariul mediu pe economie. Dacă mai pui şi biletele de avion... În sportul ăsta, competiţiile nu-ţi aduc bani. Uite, am luat bronzul la „Dance Masters" şi premiul a fost de 500 de euro. Îţi dai seama... Mai supravieţuieşti predând. E singura şansă.

Tu faci asta?

Da, când apuc. Dar partenera mea din asta trăieşte. Ea dansează în fiecare zi până la amiază, iar apoi, până spre 11 noaptea, predă. Şi asta zi de zi. Trebuie să se întreţină, să-şi plătească chiria... Ceea ce se vede la televizor, ringul ăla de dans, luminile, strălucirea, e doar partea de suprafaţă. Te sacrifici complet ca să poţi măcar să-ţi câştigi şansa, într-o bună zi, de a pune piciorul acolo.

E vreun moment în competiţie care îţi displace?

Prima rundă. Trebuie parcursă, normal, dar nu-mi place, dansez mult mai prost ca în rest. Dar să ştii că asta mă motivează incredibil. De la rundă la rundă îmi îmbunătăţesc performanţele. Aşa că aş putea spune că prima rundă este neplăcută, dar absolut necesară. E un punct de la care începi să progresezi. Eu aşa dansez, pe mai multe viteze. (Râde)

Mai ai timp liber?

(Zâmbeşte) Uite acum, când stau de vorbă cu voi.

Mai apuci să te ocupi şi de celelalte lucruri, orice în afara dansului?

Da, merg la facultate. După concursuri îmi place să stau cu prietena mea, cu apropiaţii. Mai dau şi pe acasă, pe la Mureş, prea rar pentru cât aş vrea, dar asta e. Zilele de după concurs sunt foarte importante. Fizic eşti dărâmat, dar consumul psihic este şi mai mare. Eu îmi iau două-trei zile în care încerc să mă detensionez, să văd viaţa şi în afara costumelor, pantofilor cu lac, schemelor de dans. Am încercat să stau pe bară şi mai mult, măcar o săptămână, dar nu pot. După două zile, simt nevoia să mă întorc în sala de antrenament.

"Financiar, dansul e un sport ciudat. Banii mari se fac după ce îţi închei cariera.

A început cu „Dansul Florilor"

Deşi primul campionat mondial de dans de societate s-a desfăşurat la Paris în anul 1909, acest sport a avut un parcurs timid la români, primul concurs - „Dansul Florilor" de la Piteşti - fiind organizat la aproape un secol distanţă, în austera Românie a anului 1984. De la începutul anilor '80, însă, regretatul maestru coregraf Ioan Corneliu Vasiliu, un „poliglot" în arta dansului, cum era numit în acea vreme, organiza cursuri în cadrul Casei de Cultură din Braşov (actualul Centru Cultural REDUTA).

Începând din 1991, odată cu înfiinţarea Federaţiei Române de Dans Sportiv (FRDS), evoluţia acestui fenomen a fost una spectaculoasă. Deşi la primul concurs internaţional de dans organizat în România (în colaborare cu TVR) puteau participa doar 9 cluburi de dans care se înscriseseră oficial la Federaţie, în următorii 13 ani, instituţia avea afiliate peste 90 de cluburi cu peste 2.500 de dansatori activi.

O pasiune fără graniţe

Astăzi, Federaţia Română are peste 150 de cluburi afiliate, cu peste 3.200 de dansatori. În lume, sunt înregistraţi peste 4 milioane de dansatori profesionişti, legitimaţi în 79 de ţări de pe 5 continente - aproximativ cât populaţia Irlandei. Ce-i ţine împreună pe aceşti oameni? Am putea spune că este vorba de o pasiune fără graniţe şi n-am greşi. Concret, sandalele tuturor domnişoarelor care-şi poartă eleganţa pe scenă şi piepturile tuturor flăcăilor saltă pe aceleaşi 10 tipuri de ritumuri, indiferent că se află în Dublin, New York sau în Tokyo. În funcţie de structură şi tempo, există două categorii ale dansului sportiv: standard (ce cuprinde valsul lent, valsul vienez, tangoul clasic, slow fox-ul şi quick ste­p-ul) şi latino (cu jive, samba, paso doble, rumba şi cha cha).

Dansurile latino se diferenţiază prin mişcarea şoldurilor, mişcare ce acompaniază paşii. Stilul exprimă forţă şi, cel mai important, sentiment. Dansurile standard, provenite din Europa, exprimă, prin natura paşilor, în primul rând, eleganţă şi rafinament. Laurenţiu Ungureanu

CV

- În ritm de dans
- Numele: Rareş Cojoc
- Data şi locul naşterii: 31 mai 1989, Târgu-Mureş
- Studiile:
- Colegiul Naţional „Unirea", Târgu-Mureş
- Universitatea Nicolae Titulescu, Facultatea de Drept, Bucureşti
- Cariera:
- A început dansul în oraşul natal, la vârsta de 8 ani.
- Câştigător a 13 titluri naţionale consecutive, primele şase obţinute la juniori, restul la seniori.
- În 2010, s-a calificat în semifinalele campionatelor mondiale, fiind singurul dansator român care a obţinut această performanţă.
- A obţinut bronzul anul acesta, în cea mai importantă competiţie organizată în România, consursul „Dance Masters", fiind şi imaginea brandului.
- Urmează să concureze în viitorul apropiat la europenele de Dans Sportiv, organizat în Germania.
- Este, în prezent, cel mai titrat dansator sportiv în concursurile din România, detronându-l pe Mihai Petre.
- Locuieşte în: Bucureşti