Prinsă între două mari iubiri: bărbatul şi oraşul

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică.

Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Să vă spun câte ceva despre Mister. Înalt, bine făcut (genul acela de bărbat care nu are nevoie de sală pentru că alura de atlet îl face să arate ca şi cum ar trudi din greu la aparate), cu o privire albastră, plină de nonşalanţă, şi cu un zâmbet care ar dezgheţa şi inima celei mai sceptice femei, trecută prin „iernile vieţii" (a se citi dezamăgiri şi depresii provocate de bărbaţi).

Acel bărbat care arată mereu perfect

Ştiţi acel bărbat care arată mereu perfect, chiar şi atunci când nu s-a bărbierit de trei zile şi şi-a „aruncat" pe el un tricou găsit la întâmplare şi o eşarfă din ultima colecţie Hugo Boss? Ei, acel bărbat era Mister al meu. Mereu aranjat, mereu la modă (dar fără a depune un efort prea mare pentru asta) şi atât de sexy, încât, mă jur, că n-am întâlnit femeie care să nu se uite, măcar şi pentru o secundă, la el.

Şi mai era ceva la Mister, avea un fel arogat de-a fi, însă nu în sensul rău. Era acea aroganţă care te intrigă şi te atrage în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, era sexy... şi perfect conştient de asta!  Ne-am cunoscut într-o zi de sfârşit de august. Una dintre acele zile perfecte. Nu toridă, pentru că toamna începea să câştige teren, însă suficient de caldă încât să pot purta fuste şi pantofi decupaţi (a se citi outfit-uri sexy).

Un prieten comun a vrut să ne facă cunoştinţă, a crezut el că ne-am potrivi de minune - de unde i-a venit această idee, nici în ziua de azi nu m-am lămurit. Însă, după mai multe discuţii telefonice şi o mică investigaţie despre trecutul lui Mister (eram ziaristă, nu aveam cum să pornesc la drum fără un minimum de documentare, aşa că am găsit trei „surse" care îl cunoşteau), m-am lăsat convinsă să-l întâlnesc pe cel care avea să devină „acel bărbat" pentru mine. 

Când Bucureştiul e sexy şi atrăgător

Înainte de a vă povesti cum au decurs lucrurile între mine şi Mister, trebuie să fac o mică precizare. Unul dintre motivele pentru care am ezitat să-l cunosc, de fapt cel mai important motiv, era că nu locuia în Bucureşti. Mister trăia într-un oraş din provincie, oraşul meu natal, pe care eu l-am părăsit, la vârsta de 18 ani, pentru unul mult mai mare, mai atrăgător şi cu siguranţă mult mai „sexy"- Bucureştiul.

Ştiu că mulţi nu veţi înţelege cum pot vorbi despre Bucureşti ca despre un bărbat „atrăgător şi sexy", dar credeţi-mă, între mine şi acest oraş a fost o dragoste la prima vedere, care s-a transformat, în cei 12 ani de relaţie, într-o căsnicie fericită. Însă, ca o tipă modernă ce sunt - a se citi independentă, sigură pe ea, care face numai ce vrea şi ce-i place - mi-am zis că un weekend petrecut cu el nu are cum să-mi schimbe viaţa. Ei, aici m-am cam înşelat... ce pot să zic, până şi noi, fetele moderne, mai dăm greş.

Prima întâlnire a fost perfectă, cu mâna pe inimă vă spun că în cei 12 ani de relaţii şi nenumărate întâlniri nu am avut parte de aşa ceva. Ştiţi acele întâlniri de la început când nu ai prea multe subiecte comune de discuţie şi nu de puţine ori se instalează acea tăcere stânjenitoare?

Ei bine, această primă întâlnire a noastră nu a avut deloc astfel de momente. Am vorbit, am râs, am povestit toată noaptea, şi a fost atât de bine încât nici nu am realizat când s-a făcut trei dimineaţa. Rămăsesem ultimii clienţi şi nu ne-am fi ridicat de la masă dacă nu am fi ştiut că, în micul oraş, terasele se închid la miezul nopţii (unul dintre motivele pentru care am părăsit acest oraş: nu poţi petrece până dimineaţă... petrecăreţii mă înţeleg cel mai bine).

Şi cum niciunul dintre noi nu voia ca acea noapte să se termine, am hotărât să mergem până acasă, pe jos (da, în micul oraş te poţi plimba pe străduţe, în siguranţă, şi la trei dimineaţa).

Plimbarea a fost ca-n filme. Ştiţi acele secvenţe când cei doi merg tăcuţi, unul lângă altul, vegheaţi de o lună plină (despre care poţi jura că a fost făcută în Photoshop, nu de alta, dar în realitate nu ai văzut niciodată o astfel de lună) şi în care ea simte că bărbatul pe care îl ţine de mână este bărbatul pe care l-a căutat o viaţă? Ei bine, aşa a fost plimbarea noastră. Ireală, magică şi cu un strop de mireasmă caldă şi catifelată de regina nopţii.

O iubire imposibilă

Şi uite aşa a început povestea noastră. O iubire imposibilă, fără nicio şansă de reuşită. Mister nu numai că nu locuia în Bucureşti, dar avea şi o meserie care îl obliga să plece din ţară destul de des. Însă eu, ca o tipă modernă ce sunt, mi-am zis că pot să fac această relaţie să meargă. Doar sunt o femeie de secol XXI, care le poate avea pe toate, nu-i aşa?

A urmat un an atât de intens, încât, nu de puţine ori, aveam senzaţia că Mister era în viaţa mea de o veşnicie şi că locul meu de drept era lângă el. Nenumărate drumuri între micul şi marele oraş, multe despărţiri, cu lacrimi în ochi, la aeroport, la fel de multe revederi, tot cu lacrimi în ochi, tot în aeroport, dar şi cu un zâmbet mare pe toată faţa. Zeci de ore petrecute la telefon sau pe messenger, sute de mailuri, conversaţii interminabile care
curgeau cu o uşurinţă de ziceai că ne ştim de-o viaţă.

Agonie şi extaz

Treptat, lumea mea s-a împărţit în două. Acele luni în care Mister era în ţară, iar în acea perioadă eram cea mai fericită femeie de pe pământ, şi nu sunt vorbe mari!, şi restul lunilor, în care Mister era plecat, iar eu - atât de tristă încât nici măcar reducerile de la Nine West nu mă mai bucurau (shopaholic-ele mă înţeleg cel mai bine). 

Prietenii nu înţelegeau de ce prefer să stau într-o relaţie cu un viitor atât de incert, când puteam să am un bărbat, din marele oraş, cu un job normal, pentru care singurele plecări din ţară să fie vacanţele la Paris sau la Barcelona, petrecute cu mine, bineînţeles. Unele prietene au încercat chiar să mă convingă că aş putea să cunosc alţi bărbaţi, în timp ce Mister era plecat din ţară. Dar eu nici nu vroiam să aud de aşa ceva, Mister era pentru mine bărbatul perfect, jumătatea mea, iar pentru el eram dispusă să fac orice sacrificiu. El era cel care reuşea, printr-o minune, să mă completeze perfect, aşa cum niciun bărbat, pe care îl cunoscusem până la acea vârstă, nu reuşise să o facă. Îmi era atât de bine cu el, încât mă întrebam cum am putut trăi până să-l cunosc. 

 Şi aşa, printre e-mailuri, telefoane şi aeroporturi, s-a scurs un an şi jumătate din viaţa mea. Lunile treceau, iar eu deveneam tot mai „avidă" de timpul petrecut cu el. Mi se părea că perioadele în care stătea acasă erau prea scurte, că orele vorbite la telefon treceau prea repede, iar nevoia mea de el se acutiza cu fiecare zi. Distanţa dintre noi începuse să-mi provoace durere fizică, iar zilele fără el deveniseră adevărate coşmaruri. Îl voiam lângă mine, voiam mai mult de la relaţia noastră, îmi doream stabilitate.
 
Despărţire dintr-un cuvânt

Dar Mister era un tip modern, genul acela de burlac convins care îşi dorea orice (şi chiar putea avea orice), numai stabilitate nu! Mister nu visa la noi, nu-şi făcea planuri de viitor şi, cu siguranţă, nu tânjea după iubire. Lui îi plăcea partea modernă a relaţiei noastre, eu n-o mai suportam! Astfel au început discuţiile în contradictoriu, presărate cu întrebări fără răspunsuri, nopţi nedormite, reproşuri şi lacrimi, atât de multe lacrimi.  

Inevitabil, a urmat despărţirea. O zi în care Mister a plecat din Bucureşti, din viaţa mea, cu un simplu „pa!". Mi-a întors spatele şi a dispărut, iar atunci am simţit cum toată suferinţa din lume s-a strâns în sufletul meu. Mă durea atât de tare ruptura de el, încât aveam senzaţia că o parte din trupul meu fusese amputat.

Acea dragoste pentru care ne-am da şi viaţa

De ce ne-am despărţit? Nici acum nu am un răspuns clar la această întrebare. Probabil, niciunul dintre noi nu a vrut să renunţe la oraşul său, la vechea sa viaţă. Poate că nu am fost suficient de curajoşi încât să pornim pe un alt drum, să înfruntăm noile provocări pe care viaţa ni le oferea. Ne-a speriat necunoscutul sau ideea de a renunţa la tot, pentru cel pe care îl iubim? Nu pot să nu mă întreb: când vine vorba de dragoste, cât suntem dispuşi să sacrificăm? Mai suntem noi, cuplurile moderne, capabile de acea iubire necondiţionată, acea dragoste pentru care „ne-am da şi viaţa"? Mai ştim noi să-l punem mai presus de orice pe cel pe care îl iubim? Şi nu în ultimul rând, până unde putem merge pentru persoana pe care o iubim? Până la „capătul lumii" sau doar până la prima barieră? 

Alina Gavrilă trăieşte din frumuseţe, după ce ani buni a cochetat cu jurnalismul. A devenit make-up artist, absolventă a unei şcoli de prestigiu din domeniu, după ce şi-a dat seama că viaţa e prea scurtă ca să nu încerci să ai vreun aport la înfrumuseţarea ei, fie şi doar cu o nuanţă de ruj mai îndrăzneaţă sau cu o geană falsă. Dacă vreţi să-i vedeţi „operele", o găsiţi pe Facebook. Cea mai valoroasă colecţie a sa, pe lângă cea de gazete pe ale căror primă pagină i-a apărut numele, este cea de pantofi. Le-a pierdut şirul, dar spune cu mâna pe inimă că încă nu are suficienţi.

"Mister trăia într-un oraş din provincie, oraşul meu natal, pe care eu l-am părăsit  la vârsta de 18 ani.''

"Am vorbit, am râs, am povestit toată noaptea, şi a fost atât de bine încât nici nu am realizat când s-a făcut trei dimineaţa.''

"El era cel care reuşea, printr-o minune, să mă completeze perfect, aşa cum niciun bărbat, pe care îl cunoscusem până la acea vârstă, nu reuşise să o facă.'

"Mi-a întors spatele şi a dispărut, iar atunci am simţit cum toată suferinţa din lume s-a strâns în sufletul meu. ''