Povestea fetiţei Mădălina Manole, scrisă de ea însăşi

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am descoperit articolul „Povestea unei fetiţe“, semnat de Mădălina Manole – şi pe care îl reproducem integral în acest număr –, într-o revistă condusă de caricaturistul Nell Cobar, „părintele Mihaelei“, fetiţa din celebrele desene animate de dinainte de 1989.

Textul din revista pentru copii „Mihaela" a văzut lumina tiparului în anul 1992, când Mădălina avea 25 de ani și carierea ei era în plină ascensiune. Apărea des la televizor și în paginile ziarelor existente la acea vreme  - „Tineretul liber", „România liberă", „Adevărul" și „Evenimentul zilei". Cu siguranţă, Mădălina a fost invitată să scrie despre o amintire din viaţa ei fiindcă se practica acest gen în anii aceia.

Mădălina, în 1994, la doi ani după ce a scris despre ea însăşi



Parcurgând rândurile publicate în revista lui Nell Cobar, pe măsură ce descopeream trăirile autoarei, era tot mai interesant de aflat de ce Mădălina Manole a ales să descrie perioada din primii ani de școală și cum de anumite frustrări nu se estompaseră nici după 18 ani. Interpretarea dată de un psiholog articolului intitulat „Povestea unei fetiţe" ni s-a părut a fi soluţia ca să o descifrăm, încă o dată, pe artista ce ne va rămâne mereu în minte ca „fata cu părul de foc". (Simona Ionescu)

Un text despre propria copilărie, publicat în 1992 de regretata cântăreaţă într-o revistă pentru cei mici, dezvăluie timiditatea ei ieşită din comun.

image

Click pentru a vedea articolul original



"Într-o zi de septembrie, în urmă cu 18 ani, grupe de copii zgomotoşi, chemaţi de clopoţelul de la intrarea şcolii generale nr. 6 din Ploieşti, năvăleau în clasă luându-şi în primire cărţile şi caietele care aşteptau frumos înşirate pe bănci. Printre copii, păşeşte în clasa I, o fetiţă slăbuţă ca un fir de floare, stingheră, timidă, tăcută, puţin speriată. Hărmălaia din jur o face şi mai temătoare: cum o să se împace cu aceşti copii, cu aceşti „colegi" atât de gălăgioşi.

Din aceste gânduri o scoate o anumită rumoare. De câteva minute, doamna profesoară strigă catalogul, dar fetiţa - prinsă în gândurile ei - vede-aude totul ca prin vis. Copiii din jur, când îşi aud numele, se ridică şi strigă tare „Prezent!". Unii mai răspund la câteva întrebări. Acum, doamna rosteşte numele fetiţei. Trebuie să-l repete de câteva ori până ea se trezeşte, se ridică şi spune „prezent!". 

O timiditate de care ştia că nu va scăpa niciodată

„Nu te-aud fetiţo! Tu n-ai limbă? Răspunde, te rog, mai tare!". Fetiţa repetă „prezent", dar cu aceeaşi voce sugrumată de timiditate. O timiditate de care ştia că nu va scăpa niciodată, pentru că s-a născut şi a crescut cu ea.

„Ehei, fată dragă", îi spune profesoara, „tu o să ai mari probleme cu vocea asta, din pricina timidităţii tale..."

Dacă cei din jur o privesc cu zâmbete, făcând haz de ea, iată în faţă două fetiţe, Gabriela şi Milena, care îi transmit un semn de încurajare, de prietenie. „Chiar vom deveni prietene?", se întreabă fetiţa. „Vom vedea. Oricum, am atâta nevoie de prietenie!"...

Una după alta zilele trec, cu bucurii, cu necazuri, anul şcolar s-a terminat. Serbare cu dansuri şi poezii învăţate pe de rost, premii, diplome, coroniţe. Fetiţa cea timidă a primit coroniţă, ca şi Gabriela şi Milena. Are numai note de zece, pentru că îi place grozav să înveţe, să ştie.

În anul următor, copiii au mai crescut, parcă au devenit mai puţin gălăgioşi. Prietenia fetiţei noastre cu Gabriela şi Milena se menţinea. Totuşi, ea parcă nu-şi găsea locul cu adevărat între ele. Gabriela şi Milena se îngrijeau mult de înfăţişarea lor, erau întotdeauna impecabile, totul strălucea pe ele... Manifestau faţă de ceilalţi o superioritate evidentă, căruia trebuia să i te supui. Şi părinţii lor erau oameni importanţi, cu influenţă. Şi ăsta e un avantaj în viaţă, pe care fetiţa noastră a învăţat să-l cunoască încă... din clasele primare.

De la şcoală, cele trei fetiţe făceau drumul spre casă împreună. Sporovăind, glumind şi totuşi... Gabriela şi Milena se înţelegeau mai bine, aveau aceleaşi idei „năstruşnice". Cealaltă le era mereu în preajmă. Erau mai totdeauna „trei", dar de fapt, fetiţa simţea că sunt două... plus una. Şi asta o întrista.

I se spunea că e prea serioasă

În pragul casei, de câte ori venea de la şcoală, o întâmpina mama ei, o femeie foarte tânără şi frumoasă. Cu mămica, tăticul şi frăţiorul ei mai mic, ea se simţea fericită cu adevărat... „Dar" - se întreba - „de ce numai în mijlocul lor?" Timiditatea ei n-o va lăsa niciodată să se simtă în voie şi în preajma altora? I se spunea că e prea serioasă pentru vârsta ei. Să fie ăsta un defect?

În anii următori, s-a întâmplat ca profesoara de muzică - o mare sufletistă - să dorească să realizeze un cor al şcolii. A ascultat vocile tuturor copiilor din clasă şi a format un cor cu care a început să repete. Surprinzător pentru mulţi, a intrat în cor şi fata cea timidă. Gabriela şi Milena n-au fost alese în cor. Li s-a spus „n‑aveţi ureche muzicală".

image

Nicio pagubă. Aveau de-ajuns de toate celelalte. Totuşi, orgoliul le-a făcut întâi să protesteze, dar apoi au fost chiar mulţumite că n-au intrat în cor: ele plecau acasă după orele de şcoală, în timp ce ceilalţi, corul, rămâneau peste program să repete. Aşa s-a făcut că cele trei fetiţe nu mai făceau împreună drumul spre casă. Iar în recreaţii simţea în glumele lor unele uşoare ironii la adresa ei. „Asta-i mai lipsea: corul! Tu, cu vocea ta firavă, cu firea ta timidă..." Remarcile lor o dureau, dar nevoia de prietenie era mai puternică...

„Fetiţo, o să ai probleme"

În timpul repetiţiilor la cor, anumite piese aveau pasaje care se cereau interpretate de soliste. Profesoara de muzică s-a oprit la... fata cea timidă. Şi aşa s-a făcut că la toate serbările, festivităţile, la un moment dat, ea înainta câţiva paşi în faţa corului şi interpreta ca solistă piesa. Şi, ciudat, vocea ei străbătea cu uşurinţă întreaga sală. Gabrielei şi Milenei nu le venea să creadă. Desigur, acolo pe scenă era prietena lor cea sfioasă şi timidă, era vocea ei... şi totuşi... Aplauzele, pline de căldură, cu care era răsplătită această voce, le uluiau... Profesoara de română, din primul rând de scaune, aplauda şi ea entuziasmată, dar... cu gândul la observaţiile pe care i le-a făcut tot timpul: „Fetiţo, o să ai probleme cu vocea ta, cu timiditatea ta!" Şi iat-o! Fiecare cântec - acompaniat de ea la chitara pe care o ţinea în braţe - a trebuit să-l repete de două-trei ori.

După ce a coborât de pe scenă, fetiţa noastră a alergat spre Gabriela şi Milena să împartă cu ele buchetele de flori primite. Acum, la serbarea sfârşitului de an, a clasei a VIII-a, fetiţa noastră arăta alfel, devenise mai drăguţă, purta un păr lung prins uşor pe spate, devenise de-acum „o domnişoară". Diriginta s-a apropiat de tatăl ei, spunându-i: „Domnule dragă, aveţi grijă de fata aceasta. Arată foarte bine şi promite foarte mult. Vă rog, multă grijă!" Tatăl îşi privea „domnişoara" cu mândrie: doar ştia ce a crescut el atâţia ani!

La pieptul „domnişoarei cu chitară" era prinsă de uniformă o fundă mare, mare. Conform tradiţiei, colegii îşi scriau gândurile, sentimentele, unii faţă de alţii, pe pangicile fundei. Milena şi Gabriela şi-au scris şi ele gândurile pe funda prietenei lor. Sentimentul de superioritate, uşoarele ironii, urmate apoi de invidie, se transformase într-unul de preţuire, de sinceră prietenie. Dar, iată, exact în clipa când i-au devenit prietene cu adevărat au trebuit să se despartă: fiecare o pornea în viaţă pe drumul ei.

Şi astăzi, fetiţa plăpândă şi timidă are o chitară în braţe şi... cântă. Ce nu ştie publicul care o ascultă şi o priveşte este că acolo, în culise, aşteptând să fie anunţată, ea este aceeaşi fetiţă timidă şi paşii pe care-i face acum, intrând în scenă, sunt aceiaşi cu care a păşit acum 18 ani, în clasa I.

Numai că, pentru a-şi învinge timiditatea, Mădălina Manole începe să cânte:
„Fată dragă, nu fii tristă
Fiindcă e păcat,
Fără lacrimi nu există
Dor adevărat..."

*Notă: intertitlurile aparţin redacţiei „Weekend Adevărul"

"Prietenia fetiţei noastre cu Gabriela şi Milena se menţinea. Totuşi, ea parcă nu-şi găsea locul cu adevărat între ele. "

"Ea este aceeaşi fetiţă timidă şi paşii pe care-i face acum, intrând în scenă, sunt aceiaşi cu care a păşit acum 18 ani, în clasa I."

Părerea expertului, Ionuţ Ghiugan- psiholog

Mădălina a rămas un adult cu nevoi de copil

Timidă tăcută, puţin speriată, stingheră, cu un fizic firav, ca un fir de floare. Aşa o vedem pe Mădălina Manole în primii ani de şcoală. La aceea vârstă fragedă, vorbele profesoarei au avut un impact puternic asupra Mădălinei. Poate atunci a înţeles pentru prima dată faptul că timiditatea este un defect cu care va trebui să lupte toată viaţa.Timiditatea, chiar dacă nu este o boală, provoacă multă suferinţă, iar în timp poate produce complicaţii psihologice majore, cum sunt depresia, consumul de alcool sau consumul de droguri.

Universul familiei a avut o însemnătate specială în viaţa Mădălinei. Un refugiu, un loc  în care s-a simţit liberă şi protejată. Un loc numai al ei, în care putea fi ea însăşi, departe de lume şi de ironiile celorlaţi. Tărâmul muzicii a fost cadrul în care Mădălina s-a eliberat de frici, locul unde ea se simţea în siguranţă, stăpână pe sine şi încrezătoare. Prin muzică a simţit că poate fi altfel. Că poate fi mai mult decât o fetiţă timidă si stingheră. În esenţă, Mădălina a rămas un adult cu nevoi de copil. Scena cu corul, despre care scrie în acest articol după ani şi ani, a reprezentat un cadru de referinţă în viaţa Mădălinei.

Învăţăm din copilărie să devenim actori sociali, să mimăm fericirea, să punem în scenă un rol perfect, iar în funcţie de performanţa pe care o avem fiecare, primim rolurile cele mai bune. Mădălina Manole a primit un rol bun: a jucat rolul unei femei fericite, al unui artist împlinit, al unei mame şi soţii perfecte. Dar în interiorul ei a rămas o persoană sensibilă, timidă, cu norme şi exigenţe înalte.

Succesul a fost modalitatea prin care Mădălina a încercat să-şi învingă propriile limite. A fost instrumentul  prin care a obţinut admiraţia şi preţuirea celor din jur. Cand anii au trecut şi succesul a dispărut, au dispărut şi lucrurile pe care ea le preţuia cel mai mult, iar golul rămas nu a putut fi umplut. Din păcate, nu a fost nimeni în jurul ei care să-i înţeleagă tristeţea şi să o ajute să accepte această suferinţă. Depresia a fost ieşirea din scenă.

Psihologul Ionuţ Ghiugan (www.lapsiholog.com) a analizat, la cererea „Weekend Adevărul", amintirea pe care Mădălina Manole a ales să o aştearnă pe hârtie şi să o facă publică.


Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite