„Pif“, jucăria preferată a unei generaţii

„Weekend Adevărul“ vă propune o retrospectivă, prin poveştile a cinci oameni maturi, despre un fenomen al copilăriei socialiste.

Poate că vi s-a întâmplat. Căutând pe un site de vânzări online vreun calculator, televizor, plasmă, frigidere, cabluri de reţea sau ce mai caută oamenii moderni în ziua de azi, să zăriţi un căţel de culoare maro, tronând pe prima pagină a unei reviste desenate în culori intense. Şi dacă ar fi să ducem până la capăt şirul coincidenţelor stranii, dar deloc imposibile, se poate ca deasupra acestui căţel să fi zărit scrise aceste două cuvinte: „Pif Gadget".

Cu aceste două cuvinte se deschide practic o altă lume, în mare inaccesibilă copiilor şi puştilor de astăzi. Căci din faţa monitorului, a consolelor de jocuri şi a desenelor dublate în limba română şi construite pe sistemul patru secvenţe pe secundă, devine greu, imposibil chiar, să-ţi închipui de ce, cândva, nişte copii şi-ar fi petrecut zile în şir în faţa unei reviste lucioase, scrise în limba franceză.

Textul ce urmează propune cinci poveşti alternative, ale unor foşti cititori de „Pif", actuali admiratori necondiţionaţi ai fenomenului. Cinci poveşti despre cum o lume întreagă se poate forma între paginile unei reviste lucioase.

Vânzările record

Mai întâi, câteva cifre şi date obiective. „Pif Gadget" a apărut între anii 1969 şi 1993. O a doua perioadă de apariţie a avut loc în intervalul 2004-2009, dar vânzările erau mult inferioare boom-ului din anii 1970. Revista, o creaţie a Partidului Comunist Francez (PCF), se numea iniţial „Tânărul Patriot". A apărut ilegal sub regimul nazist, trecând ulterior în legalitate şi schimbându-şi numele, în aprilie 1965, în „Vaillant, jurnalul lui Pif", onorând, practic, cel mai proeminent desen din revistă: cel al câinelui Pif.

Adevărata explozie avea să se întâmple începând cu 24 februarie 1969, cu schimbarea numelui revistei în „Pif Gadget" şi distribuirea fiecărui număr însoţit de un cadou pentru micuţii cititori: baloane colorate, săculeţe cu granule de sucuri răcoritoare, cărţi de joc cu figurile eroilor desenaţi, microscop, aparat fotografic, catapultă romană etc.

Adevăratele „bijuterii" aveau să vină odată cu numerele 60 (aprilie 1970) şi 137 (septembrie 1971), când „Pif" atingea o cifră de vânzări incredibilă: 1.000.000 de exemplare! Ambele numere propuneau achiziţionarea unui „gadget viu": ouăle de Artemias Salinas, un mic crustaceu, uşor de reprodus acasă, într-un borcan cu apă sarată, şi larvele vii ale unui fluture din Mexic, a cărui „inimă" putea fi simţită bătând chiar în palma cititorului.

„Pif" în România

În România, unde revista aducea în jur de 10.000 de exemplare, „Pif" era tolerat - fiind o creaţie a comuniştilor francezi - însă se obţinea numai pe bază de abonamente, încheiate prin „relaţii" şi foarte rar direct de la chioşcari. Isteria românească ajunsese şi în redacţia „Pif", unde redactorii erau informaţi că „un vânzător vinde la suprapreţ un Pif special, cutare altul extrage gadgeturile, pentru a le revinde apoi la speculă...". Toţi banii obţinuţi de comuniştii francezi de pe urma vânzării din România rămâneau însă în visteria PCR: legile de atunci interziceau scoaterea peste graniţă a valutei.

Compensaţia amiabilă avea să fie efectuată prin tipărirea gratuită a unor albume cu Rahan la Combinatul Poligrafic Casa Scânteii. Condiţiile tipografice din România nu aveau însă cum să rămână fără repercusiuni. Povesteau editorii francezi: „Cartonul coperţii fusese imprimat pe dos de către tipograful român şi se îndoia la cele patru colţuri ale sale, dând aparenţa unui fluture gata să-şi ia zborul!".

Treptat, divertismentul desenat „occidental" a fost eliminat de pe piaţa românească în anii '80, din cauza megalomaniei liderului PCR, dar şi a răcirii treptate a relaţiilor cu PCF. Revista „Pif" avea însă să-şi afle sfârşitul tipografic abia în 2009, în plină criză mondială a capitalismului.

Cum am ajuns să desenez pentru „Pif"

Dificil de scris în câteva rânduri o poveste atât de lungă. Am impresia că pe caţeluşul Pif, ca şi pe prietenii săi, ursul Placid, vulpea Muzo şi fantoma Arthur, îi cunosc dintotdeauna. Copil, priveam desenele, dar înţelegeam poveştile lor. Mă mai ajutau cei mari, iar eu reciteam poveştile, imaginându-mi dialogurile lor. La 4 ani m-am hotărât să îi vizitez la ei acasă. Ştiam că locuiesc la Paris.

Mircea Arapu, la 27 de ani

M-am pregătit cu toată seriozitatea pentru călătorie. În casă am găsit o valiză mai mică, aşa cât puteam să duc. Am pus înăuntru esenţialul, perna şi o pătură. Drumul îl cunoşteam. Pentru a ajunge la Paris, trebuia să iau trenul, ştiam de unde, de la Gara de Nord. Era simplu, pentru Gara de Nord aveam autobuzul 33, chiar la colţul străzii. Este adevărat că pe atunci nu ştiam ce se află mai departe, dar marii exploratori nu se lasă furaţi de detalii atât de puţin importante.

Din fericire, atât pentru mine, cât, sper, şi pentru dumneavoastră dragi cititori, pentru că altfel poate nu aţi fi avut ocazia să cunoaşteţi povestea mea, în drum m-a zărit o mătuşă. Mă îndepărtam de casă, trăgând de valiza care s-a dovedit mai grea decât planificasem. Am fost adus acasă, unde am fost felicitat pentru iniţiativă şi pentru setea de aventură. Au mai trebuit peste douăzeci de ani pentru ca să reuşesc să realizez visul din copilărie.

În aceşti ani, am continuat să citesc cu adevărat revista „Pif". Sunt numeroase anecdotele de povestit. Pentru a mă abona la „Pif Gadget", mă trezeam la patru dimineaţa pentru a fi printre primii la coadă, la deschiderea Poştei principale din Bucureşti. Mai important este însă că am învăţat limba franceză. Pofta de a desena comună copiilor a devenit o pasiune. Am participat, în 1970, la primul concurs de benzi desenate Pif şi Colegul Minitehnicus, organizat de revistele „Cutezătorii" şi „Pif Gadget".

În faţa unui vis

Câţiva ani mai târziu, am început studii de arte plastice şi de desene animate. Astfel am cunoscut viitorii prieteni de pasiune, alături de care am prins curaj şi am hotărât că voi face o meserie din banda desenată. Cu ei, în câţiva ani, ajuns la Paris, am editat „Peur", prima publicaţie de bandă desenată românească în limba franceză.

Am încercat să public în România. Fără succes, am hotărât să plec la Paris, în ţara lui Pif şi a benzilor desenate. Pentru a convinge redacţia revistei „Pif" am desenat timp de şase luni. Astfel am început sa desenez aventurile fantomei Arthur. Şapte ani mai târziu desenam Pif, Placid şi Muzo, dar problemele economice ale editurii m-au obligat să găsesc de lucru în domenii apropiate, publicitate şi comunicare. Între timp, în 1993, „Pif Gadget" a dispărut. Renaşterea din 2004 a fost ocazia de a reveni, dar de data aceasta la redacţie, ca jurnalist şi ilustrator. Cinci ani mai târziu, „Pif" a dispărut din nou.
Mircea Arapu. desenator, 57 de ani, Paris

"Pentru a mă abona la „Pif Gadget", mă trezeam la patru dimineaţa pentru a fi printre primii la coadă.''
Mircea Arapu desenator

"Franceza am învăţat-o autodidact. Revistele «Pif» mi-au fost de mare ajutor: «Glop-glop!, Pas glop!».''
Mihai Găinuşă realizator TV

"Eu am în colecţie vreo 480 de numere, începând cu 1, până la 661. Recent mi le-am scos din pivniţă, că m-a apucat iar mania. ''
anunţ pe un site de vânzări online

O viaţă de pifofil

Mi-aduc aminte şi astăzi, cu aceeaşi indimenticabilă plăcere, acea zi de ianuarie geros, din  prima săptămână a anului 1977, când poştasul a sunat la uşă şi mi-a întins o publicaţie îmbrăcată în ţiplă. După ce am închis uşa, am început să chiui şi să ţopăi de bucurie: ţineam în mână revista „Pif Gadget".

Toată povestea începuse, de fapt, în anul precedent, când am văzut pentru prima oară nişte „Vaillant"-uri la colegii de şcoală mai mari ca vârstă (eu aveam 13 ani). Sigur, ca orice pionier de seama mea, citeam pagina BD săptămânală din „Cutezătorii", dar ea nu suferea comparaţie cu zecile de pagini şi cu nenumăratele personaje recurente care trăiau între coperţile   revistei „Vaillant /Pif Gadget".

Aşa că i-am rugat pe părinţi să mă aboneze la această revistă. Lucrau la PTTR, deci le-a fost relativ uşor să-mi cumpere un abonament la „Pif Gadget", deşi costa 500 de lei pe an (adică aproximativ tot 500 de lei din ziua de azi).

Mult mai târziu, voi afla că, de fapt, vreme de cinci ani, eu am fost un privilegiat al regimului comunist, pentru că mulţi alţi copii îşi doreau abonamente la „Pif" şi nu le puteau obţine, sau că îşi cumpărau revista mult dorită pe sub mână, contra unui ciubuc, de la unele chioşcuri de ziare. Dar să nu anticipăm.

Cum să cânţi la ocarină

Am sfâşiat cu gesturi febrile ţipla transparentă şi am plonjat în paginile revistei „Pif".  Era numărul 402. Până seara nu am mai ieşit din camera mea: am petrecut mai bine de şase ore în compania lui Pif şi Hercule, pe insula Peaudechagrie; am râs cu Placid şi Muzo, Pifou sau Leo; am suferit alături de Jeannot farsele imaginate de Corinne; am locuit alături de Docteur Justice într-o bază  de cercetare din Arctica; am vânat ursul grizzly împreună cu Loup Noir şi am călărit prin Far West, alături de căluţul Horace şi cowboy-ul său fără nume; în fine, m-am luptat contra lui Jack le Cafard în lumea gingaşă a greieraşului Sylvio...

Studiam  de vreo doi ani limba franceză, dar mergea greu şi trebuia să consult dicţionarul aproape la fiecare replică. Nu mai spun că, a doua zi, la şcoală, l-am bătut la cap pe profesorul de muzică, să mă înveţe să cânt la ocarină, gadgetul primit la revistă.

Vreme de 5 ani „Pif Gadget" mi-a ritmat viaţa, mi-a înveselit-o şi mi-a îmbogăţit-o. Am învăţat atât de bine limba, că astăzi scriu articole şi susţin prelegeri direct în franceză. Am citit BD-uri adaptate după romane ale unor scriitori francezi precum Jules Verne, Victor Hugo, Robert Merle, ceea ce m-a făcut ca, după 1989, să cumpăr  din Franţa numeroase romane ale acestor scriitori.

Pe urmele personajelor

La sfârşitul lui 1981, regimul comunist falimentar a interzis importul revistei „Pif" şi a oricărei reviste dintr-o ţară occidentală, inclusiv cele din domeniul didactic şi ştiinţific, pentru a face economii şi a putea rambursa enormele datorii acumulate. M-am resemnat, recitindu-mi colecţia de „Pif"-uri, sau pe cele împrumutate, la schimb, de la alţi prieteni pifofili.

Apoi, devenind student, am găsit la Universitatea din Craiova un lectorat francez, bine garnisit cu cărţi, dar şi cu sute de albume BD franţuzeşti. Acest lucru, plus prietenia cu Colette, o franţuzoaică al cărei soţ lucra la Oltcit (de, ştiam să conversez în franceză datorită „Pif"-ului) mi-au păstrat viu interesul pentru benzi desenate şi pentru limba franceză.

Dar cel mai bucuros sunt de faptul că, datorită pasiunii noastre comune pentru benzile desenate din „Pif", am avut ocazia să-i cunosc şi chiar să colaborez cu doi dintre cei importanţi scriitori şi publicişti din România contemporană: Ion Manolescu şi Adrian Cioroianu. Mă mândresc cu prietenia lor. Dodo Niţă scriitor, 48 de ani, Craiova

"Vreme de cinci ani „Pif Gadget" mi-a ritmat viaţa, mi-a înveselit-o şi mi-a îmbogăţit-o. Am învăţat atât de bine limba, că astăzi susţin prelegeri direct în franceză.''
Dodo Niţă scriitor

A venit vacanţa, cu trenul din Franţa!

Am descoperit revista „Pif", cred, prin trimestrul III al clasei a treia. În faţa blocului B2 de pe strada „1 Mai" din Târgu-Jiu, primăvara îşi făcea de cap, rostogolind puful de plop printre balcoane şi ispitind puştii cartierului la joacă. Radu, de la scara a patra, era un fel de vedetă în lumea noastră, statut conferit de Pegasul roşu, cu şa lungă. După câteva ture pe aleile cu dale ale cartierului, Radu se plictisea şi ne împrumuta, din când în când, bicicleta, la schimb cu abţibilduri, capace de bere străină sau gumă de mestecat.

Timbre Ras Al Khaima

Era vineri după-amiază, iar băiatul de-a cincea a coborât, ca de obicei, cu Pegasul, dar şi cu o revistă nemaivăzută. „Tata mi-a făcut abonament la «Pif». E o revistă frumoasă, în franceză, nici nu se compară cu «Cutezătorii»", s-a lăudat colegul nostru mai mare.

Alin Paicu, la 12 de ani

După ce am răsfoit revista, Pegasul nu m-a mai interesat deloc şi l-am rugat pe deţinătorul micii comori să mi-o împrumute până a doua zi. Radu s-a lăsat greu şi a cedat abia după ce i-am oferit, parcă, două serii de timbre, Ras Al Khaima, cu fluturi, şi Sharjah, cu peşti exotici. Mai mult, i-am dat, până a doua zi, jocul meu „Cine ştie răspunde, 250 de întrebări". Poate vi-l amintiţi, era prevăzut cu planşe şi două fire cu cleme, care, potrivite la varianta corectă, făceau să se aprindă un bec.

Prietenia cu Dicentim şi Pifou

Din seara aceea de mai, nu mi-a mai trebuit nimic. La insistenţele mamei, care a remarcat cum strângeam revista la piept, tata şi-a pus relaţiile în mişcare. N-a reuşit să-mi facă abonament, fiindcă nu era ştab, dar a apelat la un văr care lucra la Poştă şi care, vreme de câţiva ani, îmi rezerva revista săptămânal.

Aşa a început prietenia mea cu Pif şi Hercule, Dicentim, Horace - cheval de l'Ouest, Rahan sau Placid şi Muzo. Benzile desenate erau fascinante, iar din clasa a doua începuseră orele de franceză. Lucrurile s-au legat, gramatica a devenit mai prietenoasă şi am priceput mult mai uşor că perfectul compus al verbelor de mişcare se construieşte cu „être", iar al celorlalte - cu „avoir". Revista mă ajuta deja să-mi îmbogăţesc vocabularul şi nu mă mai puteam dezlipi de ea.

Pletoşii Argentinei

Pe 15 iunie, a venit vacanţa, cu trenul din Franţa şi, odată cu ea, vreo patru-cinci numere din „Pif", pe care mama mi le-a pus, grijulie, în bagajul pentru plecarea la bunici. La Găvăneşti, satul aşezat pe creştetul unui deal împădurit, zilele de vară erau la fel de frumoase ca pistruii copilăriei. Între partidele de pescuit la latiţă şi clean, pe Jaleş, mă cufundam în descifrarea „Pif"-urilor, cu ajutorul Dicţionarului Francez-Român al lui Marcel Saraş, atent să nu pătez revistele cu zeama cireşelor şi a merelor ciuperniceşti. Era vara în care îi trădasem şi pe Fraţii Grimm, şi pe „Habarnam" al lui Nikolai Nosov, pentru revista cu pagini lucioase şi pentru ultimul Mondial transmis de TVR 1, Argentina 1978.

Noii mei eroi se numeau Docteur Justice şi Pifou. Şi, desigur, Mario Alberto Kempes, „fotbalistul cu alură de sfânt bizantin", cum l-a descris Ioan Chirilă, ori Leopoldo Luque, omul care declanşa „ninsoarea" de papelitos pe „El Monumental" din Buenos Aires, când pletoşii Argentinei ne făceau să visăm la depărtări. Cel mai mult îl iubeam însă pe Guillermo Mordillo, tot argentinian, caricaturistul prezent aproape număr de număr în „Pif"-urile de la sfârşitul anilor '70.

Lumea lui Mordillo

Temele predilecte ale desenatorului sud-american care va împlini în august 80 de ani erau fotbalul, dragostea şi girafele, subiecte pe care le aborda spumos, în culori şi fără cuvinte. Şi mai iubeam, la nebunie, „surprizele" - nu le spun gadgeturi, ca să nu fie confundate cu telefoanele inteligente şi cu tabletele din era Steve Jobs. „Surprizele" erau jucărioare din plastic, pe care le asamblai singur, şi erau care de care mai trăsnite.

Am şi acum, cred, într-o cutie roşie, undeva, la ţară, un păianjen cu pompă, un corsar care fumează şi un minisubmarin de la revista franceză în spatele căreia se găsea, aveam să aflu mult mai târziu, Le Parti Communiste Français. Aşa se şi explică de ce putea să apară „Pif" într-o ţară care începea să adere la „beneficiile" alimentaţiei raţionale.

Prin 1982-1983, colecţia „Pif" continua să-mi placă, dar parcă nu mai exercita fascinaţia din clasele primare şi gimnaziu. Priorităţile se schimbaseră, aşa că ABBA şi cărţile lui Ioan Chirilă mi-au dat buzna în suflet fără să mai bată la uşă. Iar noaptea nu-i mai visam pe Supermatou şi pe Nestor, ci pe
Agnetha Faltskog. Copilăria se terminase. Alin Paicu, jurnalist, 43 de ani, Bucureşti

"Iubeam, la nebunie, „surprizele" - nu le spun gadgeturi, ca să nu fie confundate cu telefoanele inteligente şi cu tabletele din era Steve Jobs.''
Alin Paicu jurnalist

Top 5 rubrici preferate din „Pif"

1.    Caricaturile lui Guillermo Mordillo
2.    „Pif et Hercule"
3.    „Les Pionniers de l'Esperance"
4.    „Nestor"
5.    „Horace, cheval de l' Ouest"

Privilegiaţii şi atârnătorii

Pe vremea lui Ceauşescu era ilegal să deţii valută. Dolarii erau numiţi „valută forte" şi, dacă găseau aşa ceva la tine, te arestau ca şi când ai fi avut droguri. Elevii aveau însă o valută legală. Se numea „Pif". Dacă aveai reviste „Pif", puteai să obţii orice îţi doreşti pe lumea asta.

Cezar Paul-Bădescu, la 8 ani

Copiii erau de două feluri: binecuvântaţi de soartă şi atârnători. Cei binecuvântaţi de soartă aveau părinţi cu dare de mână, care lucraseră în străinătate sau pur şi simplu activişti sau securişti şi erau fericiţii deţinători ai unui abonament la „Pif". Asta însemna că primeau săptămânal câte o revistă şi surpriza de rigoare - „Pif Gadget". Ceilalţi, atârnătorii, nu puteau decât să încerce să intre în graţiile lor, să le dea şi lor revista să se uite pe ea sau să se joace cu surprizele. Singura şansă să devină şi ei proprietari de „Pif" era trocul.

Cele două volume

Eu făceam parte din cea de-a doua categorie, a celor care doar visau la un abonament. La un moment dat, mi-am dorit foarte mult o surpriză de la „Pif", care promitea că e un fel de telescop. Mă pasiona astronautica şi aşa credeam că voi avea posiblitatea să studiez stelele.

Un coleg cu abonament şi tată care lucra în Ministerul de Externe avea telescopul respectiv şi se distra uitându-se cu el la fete. Am dus o muncă de lămurire susţinută să mi-l dea mie. Până la urmă, l-am convins, dar problema era că nu aveam nimic interesant de dat la schimb. Nici maşinuţe de fier, nici soldăţei străini, nici tancuri. Disperat, l-am invitat la mine acasă să-şi aleagă ceva. Ajuns în sufrageria alor mei, tipul a făcut ochii roată şi s-a oprit asupra bibiotecii. A văzut acolo două volume pe care scria ceva care-i aducea aminte de cartea lui preferată, „Chira Chiralina". Eu m-am bucurat că nu a ales vreun „Winnetou" sau vreun Jules Verne, aşa că i-am dat ambele volume fără să stau pe gânduri. A plecat fericit, la fel eram şi eu.

Am rămas cu telescopul, prin care însă n-am văzut mai nimic, pentru că avea lentilele de plastic zgâriate, iar după câteva zile mi s-a şi dezmembrat. În schimb, ai mei s-au întrebat mult timp de ce le lipseşte din bibliotecă un roman la care ţineau foarte mult. Era „Anna Karenina".  Cezar Paul-Bădescu, scriitor şi jurnalist, 43 de ani, Bucureşti

"Pe vremea lui Ceauşescu era ilegal să deţii valută. (...) Elevii aveau o valută legală. Se numea «Pif». Dacă aveai reviste «Pif», puteai să obţii orice îţi doreşti pe lumea asta.''
Cezar Paul-Bădescu scriitor şi jurnalist

„Un Pif prea liberal şi subversiv"

Era în vara lui 1986 când am văzut pentru prima oară o revistă „Pif Gadget". De fapt, erau mai multe, un teanc adunat pe unul dintre rafturile din camera unui vecin, cu vreo 10-12 ani mai mare decât mine.

Aveam aproape 7 ani, mă pregăteam să merg la şcoală şi citeam binişor. Copil al anilor 80, văzusem benzi desenate doar în revistele pentru şoimi ai patriei, de regulă mediocru tipărite şi greţos-moralizatoare, şi cel mai adesea cu sfaturi despre cum traversăm corect strada.

Goana după cunoscători de franceză

Cele şase „Pif Gadget" - nu aveam idee atunci că era seria nouă, care continua legenda numită „Vaillant. Le Journal de Pif", publicaţii mari, pe hârtie de ziar - au fost revelaţia. Miroseau altfel, aveau pagini lucioase, multe episoade cu eroi diferiţi, reclame la Minitel şi alte albume „Vaillant".

Şi mai ales aveau o prezentare a gadgetului de pe copertă, cu instrucţiuni de asamblare şi poze. Ajungeai să-l construieşti tu, pe cât posibil, din carton şi lipici. Un pseudo-gadget, dar tot era ceva. Nu ştiam franceză câtuşi de puţin, aşa că zile întregi le-am răsfoit fascinat, foarte atent, încercând să-mi dau seama din casetele viu colorate ce se întâmpla în poveste.

Te descurcai la Pifou, Placid şi Muzo, relativ la Pif, dar deja Rahan, Arthur sau Dr. Justice deveneau enigme uluitor de criptice, din care fără conţinutul bulelor de text pierdeai mare parte din sens. Ca Tarzan în faţa gândăceilor, căutai echivalenţe şi înţeles. De câte ori prindeam vreun musafir cunoscător de franceză îl sileam să-mi citească din „Pif". Şi încercam să reţin cât mai mult.

Atunci nu se mai făceau abonamente la „Pif". Ca multe alte plăceri occidentale, „Pif" era prea liberal şi subversiv pentru regim, posibil cu o tentă decadentă, chiar dacă „Vaillant" a fost editat de Partidul Comunist Francez.

Vizitele din talciocuri

Ideea unui abonament la „Pif" era doar o fantasmă, aşa că singura sursă erau anticariatele - destul de rare - şi mai ales talciocurile, cel din Vitan şi cel din Prelungirea Ghencea. Am petrecut multe zile sufocante, aproape strivit de mulţime, însoţit de unul dintre părinţi, căutând febril şi cu o emoţie de bibliofil precoce noi numere „Pif" sau, mai ales, albume „Rahan" şi poche. Un „Pif" costa aici, până în 1989, 10-15 lei. Un album „Rahan", 25 sau chiar mai mult, un poche 15-20. Găseai grămezi, uneori mai bine păstrate, alteori zdrenţuite, cu pagini lipsă.

Nu era puţin, şi adesea erai pus în faţa dramei de a alege dintr-un teanc multicolor doar cinci sau zece numere. Atunci o colecţie „Pif" era paşaportul spre popularitate printre puşti, dar şi una dintre obligaţiile pentru a face parte din high-life-ul clasei. Fără „Pif" nu se putea spune că existai. Aveai un plus la punctaj când învăţai, ezitant şi tremurător, să-l desenezi pe Pif în caietul de matematică.

Universul personajelor „Pif Gadget" a fost, mai ales în perioada de aur a anilor '70-'80, extrem de vast şi mereu în schimbare. Unii dispăreau, apăreau noi seriale, noi aventuri, noi eroi. Simpla evocare a unuia dintre aceste nume trezeşte în foştii pionieri şi şoimi ai patriei o succesiune caleidoscopică şi dureros nostalgică de secvenţe, casete cu bule de text, aventuri, replici, coperţi şi, mai ales, senzaţia indescriptibilă de a răsfoi, atent şi lent, un „Pif
Gadget". Gabriel Damian blogger, 33 de ani, Bucureşti

"Nu ştiam franceză câtuşi de puţin, aşa că zile întregi le-am răsfoit fascinat, încercând să-mi dau seama din casete ce se întâmpla în poveste.''
Gabriel Damian blogger