VIDEO Ovidiu Lipan Ţăndărică, fuga în exil

Cel mai celebru toboşar al României povesteşte despre cum l-a marcat momentul fugii din ţară în plin comunism, în 1977. Atunci, patru dintre cei cinci membri ai trupei Phoenix au evadat ascunşi în boxe. La 58 de ani, Ovidiu Lipan Ţăndărică pregăteşte un spectacol-mamut de muzică, dans şi proiecţii video. Îşi mai doreşte şi un copil.

La momentul când s-a hotărât să plece şi să lase totul în urmă, Ovidiu Lipan Ţăndărică făcea parte, alături de colegii lui, dintr-o trupă rock idolatrizată de public: la spectacolele lor se adunau zeci de mii de oameni, cântecele lor erau fredonate în cor.

Mai citeşte şi:

VIDEO Ovidiu Lipan Ţăndărică îşi doreşte spectacol de un milion de euro

Phoenix - compusă din Nicu Covaci, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Josef Kappl, Erlend Krauser şi Mircea Baniciu - era o legendă vie. Într-o perioadă de restricţii, ei erau răsfăţaţii soartei, dar le lipsea ceva fundamental: libertatea depăşirii limitelor.

„Noi ştiam, simţeam că suntem buni, şi vroiam mai mult decât ce aveam. Visam la un spaţiu capitalist, unde să evoluăm." Nicu Covaci luase deja hotărârea să fugă din ţară, cu direcţia Olanda.

"Cum stăteam noi aşa de vorbă, eu m-am trezit că îi spun: ce ar fi să ne bagi şi pe noi în boxe?  Culmea e că la asta se gândise şi el. Practic existase o telepatie extraordinară între noi, el mi-a transmis mie asta, iar eu îi spuneam lui înapoi." S-au apucat apoi de ticluit planul, ad-hoc. S-au strâns cu toţii în curtea mamei lui Covaci, la Timişoara, şi au început să verifice cuşca ce avea să îi ducă spre libertate.

„Dacă băga unul baioneta, acolo rămâneam"

Am scos difuzoarele din boxele Marshall, am intrat înăuntru şi am acoperit cu o pânză neagră. Urma să plecăm a doua zi dimineaţă, în noaptea de 1 spre 2 iunie 1977, şi să treacem graniţa prin vama de la Porţile de Fier."

Şi-au luat provizii la ei, pentru cele două zile pe care urmau să le petreacă în microbuzul Mercedes: cârnaţi bănăţeni cu paprika, şi hălci de şunci întregi, uscate. "Aveam un prieten care conducea microbuzul, şi care, înainte de fiecare graniţă, închidea şuruburile la boxe. Apoi începeau momentele de tensiune de coşmar, pe care le-au trecut cu două lucruri: ajutorul lui Dumnezeu şi nişte calmante.

„Eu eram ultimul în boxă, şi mă luau şi mă dădeau la o parte, intrau ca să verifice. Auzeam tot ce se petrece în jurul meu, aşa cum stăteam chircit şi sufocat de adrenalină. La un moment dat să aşezase un grănicei pe boxa mea, şi fluiera aşa a pustiu, câinii se auzeau lătrând în jur... Îi vedeam piciorul cum se mişcă prin gaura de la difuzor, unde era pânza neagră. Eram cu umărul în acea gaură şi m-am întors pe o parte, să nu mă simtă. Dacă băga cineva baioneta, fie şi în glumă, acolo rămâneam."

De la concerte la petreceri în cartier

Ţăndărică spune că o lumină divină a vegheat asupra lor şi i-a trecut nevătămaţi graniţa  Foto: Lucian Muntean

După plecarea băieţilor, în ţară se zvonea că au fost linşaţi în secret de Securitate. Mircea Baniciu, singurul din formaţie care nu a plecat împreună cu ei, a fost luat la chestionări. Apoi, la Radio Europa Liberă s-a anunţat că membrii formaţiei au ajuns cu bine în Germania Federală.

Aici îi aştepta o casă imensă, un bungalow de şapte camere şi şapte băi, toată la dispoziţia lor. „Aveam sală de repetiţii, grădină, toate camerele eru mobilate, era ceva de vis. Nicu Covaci aranjase pentru noi cu proprietarul, un olandez plecat un an de zile să facă turul lumii. Trebuia să plătim doar întreţinerea."

Băieţii încep să sărbătorească fuga cum ştiau ei mai bine: cu muzică şi petreceri, la care ia parte tot cartierul în care nimeriseră. „A fost o boemie mişto în perioada aceea, făceam petreceri în cartier, invitam pe toată lumea, făceam risipă. În curând ni s-au terminat banii şi începeam să vedem realitatea: că eram priviţi oarecum sceptic, că ajunsesem să cântăm mai mult în centre sportive pentru copii. Nu asta ne dorisem, noi vroiam din nou în topuri."

Pentru formaţie începe o perioadă grea, cu concerte puţine, în care până şi procurarea hranei devenise o problemă. Ţăndărică îşi aminteşte dejunul de ruină la care ajunseseră: „Făcusem nişte turte din apă şi făină, fără sare, la care am servit un fel de ceai, apă chioară fără zahăr. Mai era nişte ceapă, pe care am mâncat-o goală, de foame. Mâncam şi ne aminteam de cinele din ţară de la Capşa şi Doi Cocoşi." 

„Eram convins că n-o să mă mai întorc niciodată"

Dar altceva îl afecta cu adevărat, drama gândului că niciodată nu avea să se mai întoarcă acasă, în ţară. Acolo unde îşi lăsase tot ce avea: familia, prietenii, soţia, cu care se căsătorise cu o lună înainte de fugă. Nu credeam că în România va veni vreodată democraţia. Eu am trăit acolo 23 de ani cu un gând chinuitor, care m-a măcinat teribil interior: eram ferm convins că n-o să mă mai întorc niciodată. Noi nu plecasem în diaspora, plecasem în exil." 

Se acomodează însă repede cu limba germană şi continuă să cânte împreună cu trupa, care suferă diverse modificări de componenţă. În 1980 formaţia participă la Festivalul de Muzică Pop al Debutanţilor, organizat în Würzburg, şi primeşte premiul „Deutsche Phonoacademie", cu piesa  „Stars Dance". Anul următor este scos primul disc occidental al formaţiei, aflată deja sub numele de „Transsylvania Phoenix", pentru a nu fi confundată cu o formaţie similară.

Discul este intitulat Transsylvania, şi este înregistrat în formula Nicu Covaci - chitări, voce, Mani Neumann - vioară, voce, Tom Buggie - chitară bas, Ovidiu Lipan - baterie, Sabin Dumbrăveanu - violoncel şi Ivan Kopilovic, voce. La scurt timp după acest moment, formaţia se dizolvă, şi fiecare porneşte pe drumul lui. Ţăndărică sîncepe să cânte alături de Eruption, Gilbert Becaud, Ginger Baker, Herman Rarebell de la Scorpions, sau Rated X.

Reîntoarcerea

Când a venit Revoluţia, nu i-a venit să creadă. Au revenit cu toţii în ţară şi au susţinut primul lor concert, după 23 de ani. „Eram primiţi ca nişte vietăţi care trebuie divinizate. Am concertat câteva zile la Palatul Copiilor şi apoi am plecat într-un turneu fabulos prin ţară. Eram copleşiţi de public, veneau iarăşi să ne vadă, cu zecile de mii."

Dar nu îşi reveniseră încă din traumă, şi nu luau contact cu lumea, nu ieşeau singuri pe stradă. Eu abia în 1994 am ieşit prima dată singur pe stradă în România. Aveam senzaţia că oricând puteam să fiu atacat de un nebun.

Vremurile păreau încă tulburi şi nu ştiai la ce să te aştepţi. Aveam bodyguarzii noştri, care ne însoţeau peste tot, iar când ieşeam la masă în oraş, aveam un restaurant rezervat doar pentru noi." Într-un fel, fuga aceea din iunie 1977 l-a făcut ceea ce este azi. „A fost o chestie extremă, peste care am trecut şi care nu  a făcut decât să mă întărească. Au fost nişte momente de teroare incredibilă, într-o perioadă în care nici musca nu ieşea din România, noi am ieşit în nişte boxe Marshall, în chiloţi. Eram conştienţi că viaţa noastră se poate sfârşi în orice secundă."

La 58 de ani, Ţăndărică are planuri mari: pregăteşte un spectacol-mamut la Ateneul Român, un sincretism artistic cu orchestră de 100 de persoane, spectacol de balet, proiecţii video. Ar mai vrea un copil şi multe scene de pe care să îşi reverse către noi energia. „Eu nu sunt în lumea asta, vârsta mea biologică nu are nici o legătură cu vârsta mea spirituală. Dacă nu băteam la tobe cred că deveneam alergător de cursă lungă, ca să pot să elimin energia asta care mă traversează."

Trupa Phoenix a fost înfiinţată în 1962, la Timişoara Foto: Mediafax

"Eu am trăit acolo 23 de ani cu un gând chinuitor, care m-a măcinat teribil interior: eram ferm convins că n-o să mă mai întorc niciodată."

"Mai era nişte ceapă, pe care am mâncat-o goală, de foame. Mâncam şi ne aminteam de cinele din ţară de la Capşa şi Doi Cocoşi."

"Aveam bodyguarzii noştri, care ne însoţeau peste tot, iar când ieşeam la masă în oraş, aveam un restaurant rezervat doar pentru noi."

"După Revoluţie, am revenit în ţară la primul concert. Eram primiţi ca nişte vietăţi care trebuie divinizate."

"La un moment dat, se aşezase un grănicer pe boxa mea, şi fluiera aşa a pustiu, câinii se auzeau lătrând în jur... Îi vedeam piciorul cum se mişcă prin gaura de la difuzor."

Carte de vizită

-Data şi locul naşterii:
31 ianuarie 1953, Iaşi

-La 8 august 1988 se căsătoreşte cu jurnalista Sabine Lipan, în străinătate. Naşul lor a fost Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix

-Are un băiat, Alexander Leonard Lipan (20 de ani), care este, la rândul său, muzician

-Între anii 1966 şi 1975 a cântat cu trupa Roşu şi Negru

-Din 1975 până în 2000 a făcut parte din trupa Phoenix, cea mai titrată formaţie de muzică rock din România, înfiinţată în 1962, la Timişoara.

-Traseul stilistic al formaţiei a pornit de la muzică beat, evoluând spre rock psihedelic şi de aici către hard rock, cu un număr de experimente de rock progresiv.

-Phoenix a avut una dintre cele mai neaşteptate evoluţii muzicale, dând naştere şi subgenului rock numit etno rock, inspirat din folclorul românesc autentic.

-Discografie: Ciocîrlia/Perestroika, 1990, single Remember Phoenix, 1991, LP/MC; SymPhoenix/Timişoara, 1992, CD/MC/2LP; Evergreens, 1993, CD/MC; Cantafabule - Bestiar, 1996, CD/MC; Aniversare 35, 1997, CD/MC; Vremuri, anii 60..., 1998, CD/MC; Ora-Hora, 1999, Maxi-CD