O scurtă istorie a inelului

După unii, forma inelului e inspirată de cea a Soarelui şi a Lunii, în vreme ce alţii consideră pur şi simplu că podoaba urmează conturul firesc al degetului uman. Pagini realizate de redacţia Historia.

Una dintre cele mai vechi legende despre inel ne parvine din mitologia greacă. Se spune că Prometeu a fost pedepsit de Zeus la osândă veşnică pentru că a dezvăluit oamenilor secretul focului. Prometeu trebuia să stea înlănţuit pe un munte, iar un vultur flămând îi devora ficatul. Potrivit unei alte versiuni a mitului, povestită de Hesiod, Hercule l-a eliberat pe Prometeu, dar Zeus nu l-a lăsat să scape oricum, ci l-a silit să poarte pe deget un inel din fier care încorpora o bucată de rocă, semn că niciodată nu va fi pe deplin
eliberat.

Vena amoris - cea care ajunge la inimă

O altă legendă plasează originea inelului (a celui de nuntă, cel puţin) în Africa de Nord, în vremea vechilor egipteni, în luncile fertile ale Nilului. Firele de iarbă crescute aici, alături de bine-cunoscutul papirus, erau împletite pentru a forma inele pentru degete şi brăţări pentru încheieturile mâinilor. La egipteni, cercul era considerat simbol al eternităţii; aceasta, pentru că un cerc nu are sfârşit şi nici început, la fel ca şi timpul. Se pare că moda de a purta inelul pe al patrulea deget al mâinii stângi vine tot de la egipteni. Aceştia credeau că o venă anume porneşte de la degetul cu pricina şi ajunge direct la inimă, credinţă care a fost mai apoi preluată şi de greci. De la greci a trecut la romani, care au denumit-o vena amoris. Şi aşa a rămas până azi.

Necazul cu inelele făcute din fire de iarbă sau de cânepă era că nu dura prea mult până la inevitabila uzură; îndrăgostiţii au simţit însă că inelul trebuie să reziste mai mult, prin urmare au optat pentru lână, os sau mătase. În epoca metalelor, moda inelelor a progresat încet, cele mai multe obiecte de podoabă având marginile neregulate. Apare, în timp, şi obiceiul de a încorpora pietre preţioase şi semipreţioase (foto: inel descoperit în mormântul lui Tutankhamon), aşa cum se vede şi în hieroglifele vechiului Egipt.
În Roma timpurie, fierul a fost folosit cel mai adesea la confecţionarea inelelor, fiind preferat cuprului sau alamei. Fierul simboliza puternica legătură sentimentală pe care un bărbat o simţea pentru aleasa inimii lui; rugina dădea însă bătăi de cap.

Aur, argint şi superstiţii

Inelele din argint şi din aur, împodobite cu pietre preţioase (rubine, safire, diamante), domină gusturile aristocraţilor din Europa medievală. În Anglia, în timpul ceremonialului de nuntă, mirele punea mai întâi inelul pe degetul arătător de la mâna stângă, apoi pe cel mijlociu şi abia apoi pe inelar, spunând: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh".

Inel din perioada galo-romană, încrustat cu numele celor doi soţi, găsit în Franţa, în departamentul Sarthe

În Italia renascentistă, argintul e cel mai folosit metal pentru confecţionarea inelelor, mai ales atunci când e vorba de inelele de logodnă. Bijuteriile era decorate cu un aliaj format din argint, cupru şi sulfură de plumb (niello). Frumuseţea venea din combinaţia metalului strălucitor cu negrul aliajului. În Anglia secolului al XVII-lea, ca şi în Franţa, în perioada de maximă înflorire a poeziei de dragoste, inelele de nuntă erau făcute din argint inscripţionat pe dinăuntru sau pe
dinafară cu versuri care promiteau iubire eternă.

Mai apoi, aurul a început să fie privilegiat, dând naştere şi multor superstiţii în caz de neutilizare. Astfel, potrivit folclorului irlandez, o legătură sentimentală care nu era pecetluită cu un inel din aur era fie ilegală, fie aducea ghinion. O altă superstiţie care circula în epocă era aceea că inelul trebuia să fie de mărimea potrivită, altfel era de rău augur. Un inel prea strâns era semnul unei gelozii chinuitoare sau al infidelităţii; în cazul unuia prea larg, exista riscul unui partener neglijent.

Prinţesa Diana, în august 1995, purtând inelul de logodnă

Ruperea unei logodne trebuia plătită

În epoca modernă, popularitatea inelului de nuntă a rămas intactă, fiind legată de sexualitate şi de aşteptările de mariaj ale femeii. Până la Marea Criză, un bărbat care rupea o logodnă plătea scump pentru asta. Despăgubirile financiare includeau cheltuielile făcute cu pregătirea nunţii, plus daunele psihice cauzate, la care se adăuga o estimare privind pierderea altor partide.

Despăgubirile creşteau exponenţial dacă femeia avea şi relaţii sexuale cu logodnicul - situaţie în care se aflau jumătate din femei între Primul şi Al Doilea Război Mondial. Începând cu 1935, această practică începe să fie limitată, dar costurile ruperii logodnei rămân mari, cu atât mai mult cu cât şansele de căsătorie ale unei femei care nu mai era virgină erau foarte reduse. În aceste condiţii, un inel cu diamante putea fi o asigurare financiară pentru orice reprezentantă a sexului frumos.

Inelul purtător de otravă

Nu toată lumea a privit inelul ca pe un simbol al fericirii eterne. Unii au văzut în el o metodă foarte practică de a scăpa de duşmani. Se spune că primul căruia i-a trecut prin cap să ascundă otravă în interiorul unui inel a fost chiar faimosul orator Demostene. Nu se ştie câţi rivali a îndepărtat astfel, dar metoda a fost preluată şi dusă la perfecţiune de familia Borgia, cunoscută în istorie pentru crimele sale, reale sau născocite. În cartea „Crime celebre", semnată de Alexandre Dumas, Cesare Borgia e descris ca purtând un inel cu două capete de lei, în ai căror dinţi se afla otrava. Când Cesare Borgia dădea mâna cu duşmanul, presa inelul în palma celuilalt. Ducele zâmbea apoi şi aştepta.

Inelul Prinţesei Diana: povestea merge mai departe

Şaisprezece ani mai târziu, inelul se află pe degetul lui Kate

Nicio bijuterie a anilor 1980 nu reprezintă, poate, mai bine o poveste de dragoste decât inelul Prinţesei Diana. Povestea ei a captivat definitiv inimile tuturor, iar preferinţa ei pentru o anume bijuterie a devenit visul oricărei viitoare mirese. Era februarie 1981 când Diana Spencer intra în lumina reflectoarelor după ce fusese cerută în căsătorie de Prinţul Charles. După anunţul oficial, cuplul a început pregătirile. Totul s-a desfăşurat ca într-o poveste: rochia din mătase, procesiunea regală, cascadele de flori şi, bineînţeles, preafrumoasa prinţesă. Dar atunci când prinţul a cerut-o pe Diana, el nu avea un inel pregătit, iar Dianei îi trebuia o bijuterie potrivită cu noul său statut de membru al familiei regale britanice.

Toată lumea s-a gândit la o bijuterie scumpă, musai un diamant unicat de multe carate. Casa Garrard i-a prezentat câteva modele, dar Diana a ales un safir oval înconjurat de 14 diamante mici. Inelul său nu numai că nu era un unicat, dar făcea chiar parte din catalogul de bijuterii al casei regale; aceasta însemna că oricine avea 65.000 de lire sterline la acea vreme putea cumpăra un inel exact ca al ei. Alegerea Dianei a provocat surpriză şi îngrijorare în rândul casei regale, dar şi a publicului. Cu toate acestea, inelul cu pricina a devenit un simbol al angajamentului şi, la logodna Prinţului William, fiul cel mare al Dianei, cu Kate Middleton, acesta i-a dăruit alesei sale inelul pe care îl purtase mama sa.

Mai citiţi în acest număr:

ISTORIA MUZICII

Turneul românesc al lui Franz Liszt

În perioada 2 noiembrie 1846 - 24 ianuarie 1847, marele muzician Franz Liszt s-a aflat pe meleaguri româneşti, susţinând nu mai puţin de 19 concerte în săli de festivităţi şi palate din Timişoara, Lugoj, Arad, Sibiu, Cluj, Aiud, Bucureşti şi Iaşi.

DOSAR

Odessa, o victorie scump plătită

La 70 de ani de la „momentul Odessa", revista „Historia" analizează în detaliu campania de cucerire a fortăreţei sovietice, desfăşurate în perioada 8 august - 16 octombrie 1941. Campania s-a încheiat într-adevăr cu o victorie, dar o victorie cu bilanţ tragic, amintind de băile de sânge din Primul Război Mondial.

PRIMA PAGINĂ

Procesul lui Iuliu Maniu

Vineri, 31 octombrie 1947, „Scânteia" îşi informa cititorii în legătură cu un singur eveniment: „Începerea procesului conducătorilor fostului PNŢ". Şase pagini - toate - rezerva oficiosul PCR acestui episod. Personajul negativ în rol principal: Iuliu Maniu.

ISTORIA SPORTULUI

Louis Spiridon şi primul maraton

29 martie 1896, după calendarul iulian, a fost una dintre zilele acelea mari, zilele ca nişte cărămizi de la începutul naţiunilor. Atunci, la Atena, Louis Spiridon a câştigat primul maraton, în prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne.