Nu te poţi împotrivi unui Sfârşit Fericit

Uneori, iubirea vieţii se află la o aruncătură de băţ, dar ai nevoie de 20 de ani ca să te-mpiedici de ea. Atât le-a luat lui Cristian şi Alinei să se întâlnească, deşi locuiau în acelaşi cartier, la câteva străzi distanţă.

Noroc cu Eliza, cea mai bună prietenă a Alinei, care pusese ochii pe un coleg de la facultate şi-i tot povestea despre el. Unul cu ochii negri, pasionat de folclor şi tradiţii, cu zâmbet larg şi idei naţionaliste. Nu că ar fi fost Cristian cine ştie ce, dar ieşea în evidenţă, căci din trei băieţi câţi erau în grupă, el era cel mai răsărit. Curiozitatea a început să-i dea ghes Alinei. „Eliza mi-a lăsat aşa o impresie că trebuie să-l cunosc şi că, probabil, ­mi-ar fi bine să fac asta."

Ca studentă în anul I la Comunicare, Alina petrecea în sala 4 de la al doilea etaj al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti mai mult timp decât acasă. Acolo, printre cărţile de filosofie, ştiinţele comunicării şi relaţii publice, a descoperit cărţile de folclor, pe care a început să le citească.

Apoi, într-o după-amiază de februarie din anul 2004, a însoţit-o pe prietena ei la ­cursul de Statistică de la Facultatea de Geografie. O convinsese pe Eliza, dar mai ales pe ea însăşi, că singurul motiv pentru care merge acolo e să asiste la un curs interesant. „Nici faţă de mine nu voiam să recunosc că de fapt mă duceam ca să-l cunosc pe Cristi."

Amfiteatrul „Simion Mehedinţi" era arhiplin în ziua aceea. Toţi studenţii de anul I, o sută şi ceva, veniseră la curs, cu zelul lor de boboci care vor să treacă toate examenele cu nota 10. Şi în toată înghesuiala aia, Cristian a văzut-o pe Alina. „Imediat am remarcat-o. Era cu colegii mei. Plus că se potriveşte cu ce fete-mi plac."

Primul contact a fost timid şi deconcertant. „Am dat mâna? Nu. Am venit şi m-am aşezat lângă tine. Ai spus că eşti Alina şi-apoi ai plecat... Te-ai aplecat peste o bancă încolo, iar eu te-am evaluat din toate punctele de vedere... Atât s-a întâmplat în pauza aia."

Ultima oră s-a scurs greu pentru Cristian. Abia aştepta să se termine ca să încerce să vorbească din nou cu Alina. Ea, în schimb, a urmărit mai departe cursul, impasibilă ca o pisică de la care în zadar cerşeşti atenţie.

Despărţiţi de Şoseaua Berceni

Au plecat acasă cu metroul. Atunci au aflat că locuiseră dintotdeauna la doi paşi unul de celălalt. El pe Moldoviţa, în Berceniul vechi, iar ea pe Strada Panselelor, într-o zonă pe care comuniştii au început s-o construiască abia prin '86 şi pe care n-au mai apucat s-o termine, rămânând aşa, „ca o felie de tort" pe marginea platoului. Cristian, acum doctor în Geografie Mentală, explică: „Zonele astea nu sunt aşa de unite cum ar părea. Deşi sunt la mică distanţă, sunt orientate diferit, dar şi oamenii sunt altfel şi nu se amestecă. Nu prea se trece Şoseaua Berceni".

În metrou s-a întâmplat că au rămas singuri. Toţi ceilalţi din gaşcă au coborât ­înaintea lor. Confruntaţi subit cu această neaşteptată (deşi sperată) coincidenţă, Alina şi Cristian au bâjbâit după un subiect de conversaţie. L-au găsit în cele din urmă în cărţile lui Terry Pratchett, un umorist britanic, celebru pentru seria intitulată „Lumea Disc" (o lume plată ca un disc, populată cu vrăjitoare şi motani care ştiu să toarcă sarcastic, şi care călătoreşte prin spaţiu pe spinarea a patru elefanţi).  

Pe lângă părinţi şi naşi, mirii au fost înconjuraţi doar de prieteni aleşi

Era autorul ei preferat. Îl citea în engleză, pe nerăsuflate. Citise şi Cristian primele două cărţi din serie, tot în engleză. Cum se spune în basme, nu mică i-a fost mirarea să afle că erau chiar cărţile Alinei, pe care ea le împrumutase Elizei, iar Eliza i le dăduse mai departe lui.  

La destinaţie, Cristian se frământa cum să facă s-o mai vadă. În mintea lui se desfăşura deja un plan complicat care implica o excursie cu grupa de la facultate în care ea ar fi putut să vină. Din fericire, viaţa e uneori neverosimil de simplă, mai ales dacă urmezi sfaturile unei bătrâne vrăjitoare din cărţile lui Pratchett. Şi anume: „Ia întotdeauna numele şi adresa flăcăului". Mai era ceva cu  „să nu te încrezi niciodată într-un câine cu sprâncene galbene", dar Alina încă n-a avut ocazia să-l aplice. În schimb, i-a cerut lui Cristian numărul de telefon. Şi a făcut-o în felul următor: „Ţi s-ar părea ciudat dacă ţi-aş cere numărul de telefon?"   

Când şi-au luat la revedere, Cristian era deja într-o stare de efervescenţă pe care numai iubirea şi consumul excesiv de cofeină ţi-o pot da. „Eram îndrăgostit-lulea. Nu puteam să mă gândesc la altceva." Ea în schimb era „sub imperiul povestirilor Elizei", şi mai puţin fascinată de persoana în sine. „Vedeam în Cristi o posibilitate, dar nu gândeam pe termen lung."

„Pup-o, băăă!"

Primul sms a venit chiar a doua zi, de la Alina. Îi scria aşa: „Eu în seara asta termin de citit o carte de T. Pratchett. Vrei să ţi-o împrumut?" Când l-a primit, Cristian era cu prietenii din liceu, cărora tocmai le povestise despre ea. Au urmat dezbateri aprinse despre cum ar trebui să-i răspundă. Până la urmă, s-a refugiat în bucătărie şi a compus singur un sms. În bucătăria ei de pe Strada Panselelor, Alina scăpa telefonul în oala cu piure, surprinsă că a primit răspuns. Au hotărât să se întâlnească a doua zi, „la colţ", să-i dea cartea „Witches Abroad" („Prin cele străinătăţi"). 

Deşi urma să fie o întâlnire scurtă, au sfârşit prin a petrece toată ziua împreună. S-au dus în parcul Carol, unde un moş i-a sugerat subtil: „Pup-o, băăă!" Apoi s-au plimbat pe la Patriarhie şi, pentru că era frig, Cristian a îndrăznit s-o ia de mână, ca s-o încălzească. Seara au mers la teatru. La sfârşitul zilei a condus-o acasă, iar în faţa blocului a urmat sfatul moşului din parc. Sărutatul ăsta aşa, precipitat, Alinei nici măcar nu i-a plăcut. Ea ar fi vrut să mai aştepte, să fie mai interesant.

Până la urmă, a şi uitat să-i mai dea cartea. Pe ultima pagină, acolo unde editurile obişnuiesc să strice surpriza cititorilor povestindu-le intriga, scrie aşa: „Servitoarele trebuie să se mărite cu prinţul. Aici e tot sensul vieţii. Nu te poţi împotrivi unui Sfârşit Fericit". Nu că Alina ar fi vreo Cenuşăreasă, dar de împotrivit, s-a tot împotrivit.

Petrecerea a ţinut trei zile, iar formaţia „Trei parale“ le-a cântat muzică veche

Ea credea că e un flirt

În timp ce Cristian era ferm convins că de-acum sunt împreună (doar avea dovezile) şi hotărâse deja în sinea lui că e fata cu care vrea să se însoare, Alina îl trata mai degrabă cu acea insuportabilă uşurătate a fiinţei despre care scrie Milan Kundera, alt autor preferat. „Credeam că e aşa, un fel de flirt."

Cristian n-a fost niciodată vreun crai. În privinţa relaţiilor era naiv şi complet lipsit de experienţă. În liceu n-a avut, cum se spune, succes la fete, dar nici nu-l interesa prea mult. „Nu puteam să mă gândesc serios la o fată dacă nu vroiam să mă însor cu ea. N-am chestia asta pe termen scurt. Eram crescut într-un fel. Bine, eram şi urât. Eram foarte slab, am avut şi acnee în perioada aia de liceu, şi nu prea mă bag unde ştiu că nu am şanse."

Dragostea trece pe la patiserie

Abia peste o lună s-a îndrăgostit şi Alina de Cristian. „Eram în metrou şi ne îndreptam spre casă. Şi eu am zis că parcă nu aş merge acasă, dar eram aşa... nu aş fi fost în stare să iau o decizie. Şi-atunci, când s-au deschis uşile la Eroii Revoluţiei, pe neaşteptate, Cristi m-a tras din metrou, fără să-mi spună nimic. Mi-a plăcut asta." (râde)  La ieşirea de la metrou era o patiserie de unde au cumpărat merdenele - pe care le mai au şi acum, în minte. Şi s-au dus în parcul Tineretului. Acolo, sprijinită de trunchiul unei sălcii, în timp ce Luna plutea pe o dantelă de nori, Alina se îndrăgostea de Cristian. Sau, mai degrabă, o recunoştea.

După ce le-a mai trecut înflăcărarea, cei doi au descoperit că sunt fundamental diferiţi. Se potriveau la fel de bine ca nuca şi peretele. Ea era libertină, el conservator. Lui Cristian i-a luat aproape doi ani să se descotorosească de foştii iubiţi care încă dădeau târcoale Alinei. „Cu diplomaţie, am reuşit să elimin tot ce însemna prezenţă masculină în viaţa ei." Compensatoriu, a avut mereu grijă ca Alinei să nu-i lipsească nimic, în special atenţia lui, aplecarea totală spre ea. „Cristi a ţinut cu dinţii de relaţie. Au fost mai multe momente dificile şi el e singurul care are meritul că suntem încă împreună. Eu renunţ foarte uşor." 

Un an greu

S-au logodit în 2007, în timpul unei vacanţe la Valencia. Totul s-a întâmplat ca într-un film mut. Urcaseră în turnul Catedralei din oraş. Cristian a scos din buzunar o cutiuţă roşie în care se aflau două inele de argint. Surprinsă, Alina a scos un sunet nearticulat, de bucurie.

Se întâmpla în octombrie. A urmat o iarnă tristă, în care au continuat să stea separat, fiecare la părinţi. 2008 a fost un an greu, cu multe certuri. Alina îi reproşa că petrec prea puţin timp împreună. De nuntă nici nu mai aminteau.

A venit însă vara şi-au plecat într-o excursie în Ţara Haţegului, de care Cristian era legat prin proiectele lui geografice. Pe drumul de întoarcere, un prieten i-a întrebat de ce nu se căsătoresc. „Păi ­n-avem casă, am zis noi, şi el a spus că asta e o prostie. Cristi încerca să argumenteze că nu e. Ştiu că m-am simţit cam rău atunci din cauza asta. Dar a doua zi, Cristi a zis: hai să ne căsătorim!"    

Nu voia „rochie de-aia albă, pufoasă"

Alina voia ceva deosebit. În niciun caz nu s-ar fi îmbrăcat în „rochie de-aia albă, pufoasă". Când era în liceu, se gândea că se va căsători în pantaloni scurţi, ca protest. Când Cristian i-a propus o nuntă tradiţională, ideea a venit ca o revelaţie.  

Au hotărât să se întoarcă în Ţara Haţegului şi să facă nunta acolo, la biserica de piatră de la Densuş. A fost ideea Alinei, dar perspectiva organizării o dărâma. „Simţeam că mă prăbuşesc când mă gândeam la ce trebuie făcut." Aşadar Cristian s-a ocupat de tot. „A fost cel mai dificil şi mai important lucru pe care am reuşit să-l fac până atunci. Nu cred că mi-ar mai ieşi ceva atât de bine vreodată."

În dimineaţa zilei de 2 mai 2009, Cristian a împletit o cunună din flori de câmp şi-a aşezat-o pe creştetul Alinei, apoi a luat-o de mână şi s-au îndreptat spre biserica de piatră, îmbrăcaţi în haine tradiţionale. În ziua aia, totul a fost bine, pentru că „nu te poţi împotrivi unui Sfârşit Fericit".

Povestea continuă

În primăvara anului viitor, Alina şi Cristian se vor muta la Densuş, unde şi-au construit o casă, din banii cu care în Bucureşti nu şi-ar fi putut cumpăra nici măcar o garsonieră. Acolo, în vârful unui deal de pe care se vede toată Ţara Haţegului, va creşte Gruia, copilul celor doi, acum în vârstă de un an şi jumătate.

Oracol de nuntă

- Locul naşterii: Bucureşti
- S-au întâlnit în: 2004
- Cererea în căsătorie a avut loc în: turnul Catedralei din Valencia
- Numărul invitaţilor la nuntă: 70
- Tortul miresei: de frişcă
- Surpriza nunţii: s-a furat mirele
- Luna de miere: o săptămână la Londra
- După nuntă: povestea nunţii, spusă pe blogul ecarteanuntii.wordpress.com, i-a inspirat şi pe alţii