Noul „Eldorado“: lumea 1X2

Bugetari, corporatişti, oameni simpli sau admiratori ai rigorilor matematice se bulucesc la fiecare sfârşit de săptămână spre agenţiile de pariuri, în căutarea relaxării financiar.

Oficial, nu există un număr definitiv al agenţiilor de pariuri din România. Dar există un an: 2007. De atunci lucrurile au luat-o razna, se spune. De la blocarea pieţei de muncă, tăierile salariale de peste tot, organigramele restrânse şi valurile de scumpiri. În România se pariază mult şi, în general, de foame. Nu prea vezi prin agenţiile de pariuri oameni în căutare de adrenalină sau, pur şi simplu, încercând să-şi petreacă plăcut timpul liber. Se pariază cu disperare, cu muşchii feţei încordaţi, se pariază obsesiv şi cu rugăciuni şi înjurături în minte şi pe buze.

 În România, pariatul a ajuns o formă de viaţă. Pentru unii chiar o alternativă de supravieţuire. Se pun la bătaie banii din salariu, banii soţiei, ai părinţilor, împrumuturi de la vecini, prieteni sau cunoscuţi, ba chiar şi banii de ţigări sau de bere. Şi se aşteaptă salvarea, golul izbăvitor, un penalty de nicăieri, vreo sclipire a unui fotbalist plătit cu milioane de euro pe an. Din 2007 încoace, agenţiile de pariuri au împânzit toate cartierele din România. Internetul asudă de la numărul agenţiilor online, iar site-uri de ponturi sunt cu sutele. Se încearcă enorm, se câştigă prea puţin, mai degrabă ocazional sau total întâmplător.

În spatele ecranelor, pe care curg cifrele, cote şi câştiguri posibile, stau poveştile oamenilor. Îi puteţi vedea, poate, din stradă, captivi prin fumul de ţigară gros, cu privirile alea de oameni pierduţi, aşteptând minunea. Când aceasta vine, nu e însoţită de vreo vindecare miraculoasă, ci de un drum la casierie. De cele mai multe ori însă, minunea nu apare. Şi atunci oamenii pleacă, singuri, privind listele cu meciurile de a doua zi.

Zâmbetul lui Karim şi alte două scurte povestiri

Nici nu apucase comentatorul TV să termine de urlat „Gooool!", când a deschis uşa şi a plonjat în mormanul de zăpadă de afară. Aterizarea nu părea să fi fost foarte confortabilă. Ninsese mult în ultimele zile, dar gerul puternic din timpul nopţii îngheţase zăpada, transformând-o într-un soi de armă albă. Probabil că l-a durut deci, dar chiar nu era timpul pentru văicăreli. „Gata, bă, am reuşit!", atât a urlat, iar ăştia rămaşi înăuntru râdeau în hohote, privindu-l din spatele uşii.

Pe ecranul mare trona faţa lui Karim Benzema, zâmbind tâmp. Cu doar câteva secunde în urmă ratase o ocazie de singur cu portarul. Mingea a sărit apoi ciudat dintr-un adversar, a ajuns la Xabi Alonso parcă, iar de aici a revenit la Benzema. Rămăsese pe loc, parcă fără chef să mai alerge. A şutat din întoarcere, un şut normal, nimic demn de istoria fotbalului. Şi mingea a intrat în poartă. Iar acum stătea şi zâmbea tâmp, după cum spuneam, zâmbetul unuia care câştigă câteva sute de mii de euro la nu ştiu câte zeci de ore şi acum a dat un gol norocos.

Tânărului ăsta care s-a aruncat în zăpadă nu-i păsa de cât câştigă Benzema. Era fericit că i-a ieşit lui „integrala". A intrat în agenţie, şi-a scuturat hainele de zăpada lipită şi a mers direct la casierie. „Am câştigat", i-a zis încet fetei din spatele geamului, spre amuzamentul celorlalţi. Domnişoara a renunţat să se mai joace cu telefonul mobil şi i-a luat fără niciun chef biletul.

Tablou colorat cu pariori visând „să spargă sistemul“  Foto: adevărul

„Pusesem peste 4,5 goluri la Real. Credeam că nu mai iese. Toate au ieşit greu azi, dar la ăsta chiar mă gândeam că o să meargă ca uns". Vorbea singur. În jur era hărmălaie, iar în faţă nepăsare. Şi-a luat banii, vreo 500 de lei. Asta e „integrala". Mizează maximum 20 de lei pe un bilet combinat, din mai multe meciuri. Şi speră să câştige, să scoată în jur de 500 de lei. Şi ar vrea să facă asta de patru ori pe lună. Cică e suficient atât. Banii ăştia, 2.000 de lei, sunt exact cât are el nevoie.

„Ăla bătrânu'" nu mai e

„Ăla bătrânu'" era o enigmă. Juca sâmbăta şi duminica, atunci când are loc grosul meciurilor din campionatele europene. Era ca un ceasornic corect, sosea în agenţie în jurul orei 11.00 şi stătea cam o oră. Când se aşeza el la coadă, toţi ceilalţi pariori din agenţia de pe bulevardul 1 Decembrie din Bucureşti ştiau ce-i aşteaptă. Unii nu rezistau şi plecau acasă, sau pe afară, la o cafea şi o ţigară, aşteptând să se deblocheze rândul.

„Ăla bătrânu'" juca în jur de 30 de bilete, într-o zi bună, cu meciuri multe. Încerca toate variantele posibile, toate combinaţiile admise. Începea cu meciurile din campionatele mari şi termina prin India, a doua divizie din Coreea de Sud sau divizia regională Brisbane din Australia. Casiera mai glumea cu el, zicea că o să ajungă să-i ceară taxă pe hârtia de la aparatul de emis bilete. Cică şi dacă nu ar fi câştigat niciun bilet, tot nu-şi putea recupera toată hârtia consumată pe variantele lui.

„Ăla bătrânu'". Nimeni nu ştia de unde şi cum a început porecla asta. Nimeni n-a avusese curiozitatea să-l întrebe numele. Asta-i şi normal într-un loc de felul ăsta. Te duci să faci bani, mai schimbi şi tu o vorbă sau ceva, dar nu vrei să-ţi faci prieteni pe viaţă. „Bătrânu'" ăsta avea o poveste de-ţi rupea inima, zic băieţii care au mai vorbit cu el. Era trecut de 60 de ani. Ieşise la pensie şi n-avea bani să o ajute pe nevastă-sa care era bolnavă nasol de tot. Cică mai şi câştiga, oricum peste medie.

Povestea asta e înduioşătoare, dar nu poţi să ştii niciodată cât e de adevărată. Aproape fiecare parior are  câte o problemă d'asta: nu-i ajunge salariul, a crescut rata, vrea să-i cumpere nu ştiu ce lui fii-su sau nevestei, strânge şi el bani, aşa, în general... Nu o să vezi unul care zice că joacă din plăcere. Ăla care zice aşa ceva e aproape sigur un mincinos.

Cică „ăla bătrânu'" n-a mai dat prin agenţie de vreo lună. Unii zic că o fi murit. Nici de asta nu poţi fi sigur. Sigur e doar că în agenţia asta de pe bulevardul 1 Decembrie 1918 din Bucureşti, sâmbată şi duminica nu mai sunt cozi ca acu' două-trei luni.

Palermo-Milan: 0-3

În timpul săptămânii, tipul ăsta se îmbracă frumos şi îşi cară spre serviciu geanta de piele originală, de firmă, în maşina cumpărată în leasing. Sâmbătă şi duminică iese din casă în hanorac şi blugi şi se aşază pe acelaşi scaun, din aceeaşi agenţie, îndreptat spre acelaşi televizor. Poartă acelaşi tricou pe dedesubt, verde cu dungi negre, şi când simte el că ar veni golul adoptă aceeaşi poziţie: aplecat în faţă şi încordat, ca un alergător la 100 de metri, aşteptând bubuitul pistolului. Nevastă-sa  nu-l mai suportă acasă în week-enduri. Cică se uită încontinuu la fotbal, n-au mai ieşit şi ei la un film sau cu prietenii, sau, mă rog, ce mai fac cuplurile în zilele noastre.

Tipul ăsta, Andrei cică, e terminat după fotbal. E ceva bolnăvicios şi fascinant la el. Îţi povesteşte despre pescăruşii ce planau aproape de teren la ultimul meci al celor de la Melbourne Heart, în Australia. Sau cum în India, din cauză că stadioanele sunt mari şi goale, a auzit la un moment dat, pe tot timpul unui meci, un cârd de gâşte sau de raţe. Nici el nu ştia ce erau.

Pariază sume destul de mari, undeva între unu şi trei milioane, şi nu joacă niciodată mai multe meciuri pe bilet. Ar putea scrie un roman fluviu cu toţi jucătorii, sisteme de joc, arbitri,  stadioane şi date tehnice pe care le citeşte. Se documentează încontinuu. Echipa lui favorită e West Ham United. Cică va promova anul ăsta, dar joacă oribil.

Acum a ales peste 2,5 goluri la un meci din Italia: Palermo-Milan. E minutul 30 şi ceva şi deja e 0-3, două goluri Ibrahimovic şi încă unul dat de altcineva. Cică se duce acasă să scoată banii. Joacă pe net, la agenţie stă sâmbetele şi duminicile ca să poate fuma cât timp se uită la meciuri. Acasă nu poate fuma decât în bucătărie.

"Campionatul Indiei e dezastru. Beat mort şi tot preiau şi driblez mai bine ca jumate' din ăia.''
Andrei parior

Adunate de pe forumuri

- Jubillo: „dimitrov şi dacă serveşte cu 300km/h tot scoate ferer".
- cucubau: „lord dar nu am zis eu aşa ceva, dar nici la plezneală nu poţi lua meciurile, cu toate că cele mai mari câştiguri aşa le-am avut".
- abbytw: „aici e derbyul pentru primele 5 şi probabil cel mai interesant meci al etapei, bilbao după victoria de pe old trafford cu un moral super ridicat vine la pamplona cu toată echipa fără vreun jucător de bază suspendat sau accidentat, faţă de osasuna la care lipsesc golgeteri ibrahima balde şi lekic amândoi având împreună 9 goluri + alţi 2 oameni de bază de la mijloc kike sola şi timor, eu unul chiar n-o văd pe osasuna să scoată mai mult de un egal".
- F4D: „Din păcate nimeni atât în offline cât nici online nu oferă cote pentru total sau pentru handicap la meciul dintre CSU Ploieşti şi SCM Craiova. Dacă-l voi apuca pe undeva voi merge fără ezitare pe Craiova să acopere linia, mai ales că e posibil să fie cifrat plafonul pe la 20 puncte".

Scurtă lecţie de filosofie: intuiţia şi intelectul

În România, învineţită la ambii ochi de scandalurile „Caritas" şi FNI, pariurile sunt privite, în afara cercurilor de practicanţi, precum ceva la graniţa dintre potenţial dezastru financiar şi lucrătură a Diavolului. În alte locuri, Marea Britanie de exemplu, sunt un fel de sport naţional, cu un loc rezervat în bugetul lunar al familiei.

După debutul aprig al crizei financiare, casele de pariuri s-au înmulţit într-un ritm ameţitor, ajungând astăzi să semene, mai degrabă, cu celebrele consignaţii din anii 1990. La fel se întâmplă şi în mediul online, unde principalele companii mondiale în domeniu au reprezentanţe în România. Cu operatori vorbitori de limbă nativă, „call center-uri" şi tot tacâmul. Se joacă în lei, euro, dolari, ba chiar şi dinari sârbeşti.

Preferinţele soţilor Beckham

După o separare ca din topor, masa pariorilor români se împarte în două mari categorii: cei care joacă după intuiţia de microbişti şi cei organizaţi. Primii sunt uşor de recunoscut. Îi puteţi auzi rostind expresii gen: „Bat, mă, dă-i dracu', au trei egaluri până acu'", sau „E bun negrul ăla din atac, rupe poarta", sau „Dacă nu bat acu', gata, trec ăialalţi pe locul I".

Cealaltă categorie se împarte, respectând aceeaşi separare forţată, în alte două categorii. În primul rând, sunt cei care se documentează, urmăresc meciuri încontinuu, ştiu cine lipseşte din nu ştiu ce echipă, ce temperatură la nivelul solului va fi la ora partidei şi ce face arbitrul în timpul liber. Au sisteme de joc bine puse la punct, iar filosofia lor se întemeiază pe interpretarea datelor brute. Un astfel de parior crede în factorul „noroc", însă e mai tentat să considere că o bună analiză a meciului poate reduce influenţa hazardului la o dimensiune suportabilă. Altfel spus, potrivit unei expresii din popor, că „norocul ţi-l mai faci şi cu mâna ta".

Un astfel de parior a descoperit într-o bună zi că o agenţie din Marea Britanie oferea (într-o superbă mostră de umor insular) o cotă de pariere pentru numele viitorului copil al lui David Beckham. Timp de două luni a citit toate articolele de pe internet despre cei doi soţi. Ştia cum s-au cunoscut, ce mănâncă, ce emisiuni TV le plac, cine doarme la perete şi cine la margine. A trecut apoi la biografii, încercând să identifice curente de gândire, genealogii filosofice, influenţe din alte dogme universale. O matrice în gândirea soţilor Beckham. La final, după o analiză atentă, a ales unul din cele cinci nume „scoase la vânzare", ca la testul grilă pentru şcoala de şoferi, de agenţia de pariuri. A greşit.

Fibonacci, Paroli, Labouchere...

A doua categorie a pariorilor documentaţi sunt cei porecliţi „matematicienii". Şi ei cred în noroc, însă nu le pasă. Pentru că, potrivit acestora, orice sistem închegat pe o matrice matematică poate fi spart tot printr-un sistem de acelaşi tip. Ideea nu este nouă, iar concepţia asta, de îmblânzire a haosului adus de simpla percepţie prin aplicarea categoriilor raţionale, fusese deja teoretizată, printre alţii, de un filosof german rămas în istorie pentru că nu şi-a părăsit niciodată orăşelul natal.

Internetul este plin de astfel de sisteme şi o simplă lectură a lor te duce cu gândul la o simbioză nefericită între orele de matematică din liceu şi o secvenţă din filmul „Matrix": „Criteriul Kelly", „D'Alembert", „Şirul Fibonacci", „Metoda Paroli" sau „Metoda Labouchere".

Acest sistem asigură câştiguri constante, însă infime. Practic, pentru a îndeplini adevăratul scop pentru care ai ajuns aici, cel de a câştiga bani, eşti obligat să mizezi sume mari şi foarte mari. Adică să ai deja destul de mulţi bani, pe care, benevol, să-i blochezi temporar şi să-i rulezi prin conturile agenţiilor de pariuri. Aţi zice că pare o tâmpenie. Ei bine, se prea poate să fie.

"Formula acestui criteriu este: fracţie din valoarea bugetului = (cota netă oferită x şansa de reuşită) - şansa de a pierde / cota netă.''
fragment din explicaţia  unui sistem de pariere

Jocurile de noroc „la rece": date, statistici, amintiri

Anunţată de „Caritas" şi „TeleEurobingo", prima casă de pariuri din Bucureşti a fost deschisă într-o dugheană de tablă. Astăzi nu mai există, însă locul i-a fost luat de sute de agenţii.

Drumul de la pariuri „de plăcere“ la „dependenţa de pariuri“ este unul extrem de scurt   Foto: shutterstock

Pariurile sportive nu sunt un final de drum, poate doar ceva intermediar pe întortocheatul traseu al jocurilor de noroc, pe care România a apucat-o după 1990. A fost mai întâi „Caritasul", imaginile cu oamenii dormind pe străzi, înarmaţi cu pungile în care se aflau economiile de o viaţă ale familiei. Sute, poate mii de localităţii, şi-au trimis către Cluj-Napoca un reprezentant de încredere, cel desemnat să transporte banii întregii comunităţi către centrul „Caritas"-ului şi să revină cu câteva desagi în plus.

A urmat FNI-ul, cu îndemnul său gingaş de noapte bună şi somn uşor. După care în Bucureşti, mai întâi, apoi Constanţa, a început invazia cazinourilor, a ruletelor, păcănelelor şi aparatelor electronice de poker. Deşi se pierde în negura timpurilor, vorba poveştii, neavând parte de o documentare rigidă, prima casă de pariuri sportive din Capitală este considerată a fi cea deschisă în zona Foişorului de Foc, colţ cu bulevardul Ferdinand.

Istoria unui loc din Bucureşti

Amplasamentul nu avea nimic din relativul lux al celor de astăzi. Era un fel de gheretă din tablă, în care încăpeau câteva mese şi o tejghea peste care se validau biletele. Înăuntru se fuma agresiv, iar biletele de pariuri erau cât palma. Îţi scriai variantele cu creionul, foiţa galbenă o păstrai, iar celelalte două, de dedesubt, imprimate, rămâneau la casă. Pentru conformitate.

Prima casă de pariuri din Bucureşti a dat faliment repede. Nimeni nu ştie de ce. Potrivit zvonisticii din epocă, patronul, un grec, a fugit cu banii. Casa de la Foişorul de Foc s-a închis şi în locul ei a fost deschisă o consignaţie. Astăzi, în locul acela se află un magazin alimentar alb, tot din tablă, pe care stă scris: „PÂINE, CAFEA, BĂUTURI, ŢIGĂRI, BĂCĂNIE, MEZELURI".

Dacă doriţi să revedeţi...

Viorel Lupu, profesor la Departamentul de Psihiatrie a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj- Napoca, a realizat, în urmă cu câţiva ani, un studiu sociologic privind răspândirea şi efectele jocurilor de noroc în România. Este foarte probabil ca datele citate să se fi schimbat între timp, însă datele statistice aproape inexistente şi extinderea la viteza luminii a fenomenului fac imposibilă cuantificarea exactă la zi.

Dovada că pariurile sportive nu sunt pentru toţi  Foto: lucian muntean

Potrivit studiului citat, România ocupă un „loc fruntaş" în Europa în privinţa raportului dintre numărul de persoane implicate în pariurile sportive şi locurile destinate desfăşurării jocurilor de acest fel. Un studiu Insomar, realizat în 2000, pe un eşantion de 1.241 de persoane, era dovada afirmaţiei de mai sus: majoritatea celor chestionaţi considerau jocurile de noroc ca fiind singura şansă de îmbunătăţire vizibilă a standardului de viaţă. În plus, 63% dintre respondenţi recunoşteau că au jucat sau câştigat la jocuri de noroc, în timp ce alţi 23% dintre cei chestionaţi îşi afirmau disponibilitatea de a aprofunda domeniul în viitorul foarte apropiat.

La acel moment însă, la nivelul anilor 2000, societatea era alta. Un top al formelor  favorite de jocuri de noroc era dominat categoric de „TeleEurobingo", cu o rată de participare de 34%. Pe locurile următoare se aflau, în ordine, „Naţional TV Bingo Liberty", „Super Bingo", „Lotto", primele pariuri sportive (celebrul „Pronosport") şi o emisiune difuzată la acel moment de defunctul Tele 7 abc, „Ora 1 a venit".

Între cifre

Era epoca isteriei „Bingo" şi a cărţilor distribuite prin poştă, prezentând scheme matematico-geometrico-logice de a descoperi şi de a sparge hiba din sistemul de extragere a bilelor la Loto. Epoca ce deschidea fenomenul social de astăzi: cel al pariurilor sportive.

În ultimele luni din 2006, numărul caselor de pariuri sportive a crescut exponenţial, lucru demonstrat de un raport privind licenţele acordate de Ministerul de Finanţe la momentul respectiv. În acel an, cel mai mare câştig a fost de 765.000 de euro, obţinut de pe urma unui bilet combinat din meciuri de la Campionatul European de fotbal şi fosta Divizia A.

În anul următor, un alt studiu anunţa amploarea fenomenului ce prinsese cheag: chiar şi într-o lună fără evenimente sportive speciale, românii jucaseră aproximativ 4.000.000 de bilete, iar 8 din 10 tineri, cu vârstele cuprinse între 18 şi 25 de ani, declarau că joacă constant la pariuri. În 64% dintre aceste cazuri, pariurile sportive cauzau absenteismul la şcoală, iar în 52% dintre situaţii respondenţii aveau rezultate foarte slabe la învăţătură. Şi mai îngrijorător, aproximativ 27% dintre cei chestionaţi considerau că norocul nu are niciun fel de influenţă asupra jocului.

38 de milioane de euro este suma produsă prin jocul piramidal „Caritas", în perioada 1991-1993.

Etapele programului „Jucătorii Anonimi"

- Acceptăm că suntem lipsiţi de putere, că viaţa noastră nu mai poate fi controlată.
- Credem că o putere mai mare decât noi ne poate salva.
- Luăm decizia să ne dăruim voinţa lui Dumnezeu.
- Ne autocercetăm moral fără frică.
- Acceptăm faţă de Dumnezeu şi noi înşine natura exactă a greşelilor noastre.
- Suntem pregătiţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să înlăture aceste defecte.
- Umili, îi cerem Lui să înlăture greşelile noastre.
- Facem o listă a tuturor persoanelor pe care le-am rănit şi ne cerem iertare.
- Ne cerem scuze de la aceste persoane oricând este posibil.
- Încercăm să ducem acest mesaj şi altor jucători.

* etape preluate din tratamentul organizaţiei „Gamblers Anonymous"

Pariurile sportive în zona psihiatrică

Ludomanie. Aşa numesc psihiatrii tipul de dependenţă reprezentat de dorinţa urgentă de a juca, în ciuda consecinţelor negative sau a deciziei de a se opri. Aceiaşi psihiatrii trag un semnal de alarmă, ce-i drept în limbajul rigid, oarecum solemn al disciplinei: „Perspectiva unui câştig mare şi rapid motivează oamenii să accepte riscuri financiare şi poate conduce la dependenţă".

Sună periculos, precum ceva ce ar trebui stopat, restrâns sau măcar ţinut sub observaţie. Problema intervine însă la nivelul practicii. Dependenţa de jocurile de noroc este o problemă teoretizată şi recunoscută oficial în România, însă soluţiile lipsesc cu desăvârşire. Cel mai mare proiect internaţional ce ţine pe post de tratament, „Gamblers Anonymous", nu există în România. Singura soluţie este apelarea la serviciile unui psiholog sau psihiatru, contra unui tarif de multe ori considerabil.

Potrivit psihiatrului Andrei Dumitru, jucătorul patologic poate fi recunoscut urmărind câteva semne clare. Este preocupat de joc, vorbeşte des despre experienţe trecute sau viitoare legate de pariuri. Are o nelinişte şi o iritabilitate când i se cere sau încearcă să-şi autoimpună renunţarea la jocurile de noroc. În plus, jucătorul motivează nevoia de a paria ca o portiţă de scăpare, pentru ­a-şi ameliora starea psihologică sau pentru a scăpa de probleme de zi cu zi.

Explicaţii  „grosso modo"

Ajuns într-o fază avansată, jucătorul patologic îşi poate pierde controlul psihologic, riscându-şi integritatea corporală, relaţia cu partenerul de viaţă, sau ajungând să se împrumute obsesiv de la familie, prieteni sau cunoscuţi pentru a continua şirul pariurilor.  Andrei Dumitru explică şi motivele pentru care oamenii decid să practice, într-o formă sau alta, jocurile de noroc.

„Grosso modo, ar fi şase categorii: nevoia de adrenalină, nevoia de a-şi depăşi timiditatea, vor să nu se mai gândească la probleme, se simt singuri sau plictisiţi, au nevoie de relaxare după o zi stresantă sau, cel mai des întâlnită, visează să-şi rezolve problemele financiare", explică psihologul.