Noile dive ale filmului românesc

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În această săptămână, o altfel de incursiune în lumea marelui ecran. O călătorie alături de noile figuri feminine, care au pus umărul la apariţia noului val cinematografic.

Când noul val cinematografic românesc a luat-o din loc, la Facultatea de Teatru şi de Film din Bucureşti exista o întreagă generaţie de actriţe care se pregăteau de absolvire. La acel moment, în cinematografia românească se făceau câteva filme pe an şi, judecând ceea ce istoria ne-a lăsat drept mărturie, pe peliculă, domnişoarele de atunci se pregăteau pentru roluri tip, „personaj abuzat de un minor oligofren" sau „femeie ţipând isteric". Generaţia de actriţe a lui Lucian Pintilie trecuse în planul doi. Trebuia să înceapă altceva.

Astăzi, le puteţi vedea pe majoritatea studentelor de atunci, călcând pe covorul roşu de la Cannes, Veneţia, New York sau Berlin. Mai nou şi prin paginile revistelor glossy. Au devenit sursă de inspiraţie pentru următoarea generaţie, au prins roluri în filme străine, iar majoritatea sunt considerate etalon al frumuseţii, plasate în topuri anuale de tipul „cea mai oacheşă vedetă de la noi". Criticii de afară le iubesc, regizorii continuă să le distribuie periodic, iar ele, actriţele, îşi „rememorează" deja începuturile. Pare uşor ireal, dată fiind tinereţea personajelor, dar, în acelaşi timp, plauzibil, având în vedere că, deşi au trecut numai câţiva ani de la debut, majoritatea au deja în spate o adevărată carieră cinematografică.

Cine sunt însă aceste figuri care au ajuns deja să se identifice cu noua estetică cinematografică românească? Cum au început ele? S-au visat actriţe sau au descoperit „microbul" pe parcurs? Se poate trăi din actorie în România?

Iată câteva dintre întrebările la care „Weekend Adevărul" îşi propune să vă răspundă. Criteriile de selecţie au fost vârsta, notorietatea, dar şi asocierea dintre figurile următoare şi regizorii consideraţi ca făcând parte din noul val cinematografic. Noi am vorbit cu ele. Le-am întrebat despre carierele lor. Ele ne-au răspuns. Înainte de a le da cuvântul însă, câteva vorbe despre curentul cinematografic care le-a permis ascensiunea.

Puţină istorie

Atestarea termenului de „nou val al cinematografiei româneşti" este incertă. Se poate să fi fost vreun critic străin, fermecat iremediabil de ceea ce spectatorii români catoghează astăzi ca fiind „mizerabilism", oftând din toţi rărunchii, pentru că, iată, „Nu putem, domnule, şi noi, să facem filme ca americanii".

Nici regizorii români componenţi ai acestui „val" nu se dau în vânt după folosirea termenului. Sigur că există elemente comune ce-i leagă, în primul rând stilistice: folosirea amplă a dialogului, decorul mai degrabă auster (bucătăria de la bloc a făcut carieră în filmul românesc al ultimilor 10 ani), cadrele
lungi, montajul foarte lent sau chiar inexistent, folosirea rară, spre deloc, a muzicii de film etc. Dar cineaştii insistă că această viziune nu este una programatică, stabilită la o bere sau vreun cenaclu de cinema, ci impusă de limitele lumii în care gândesc şi creează filmul.

Ce sunt clare însă, sunt efectele. „Noul val românesc" a repus pe harta mondială o cinematografie intrată în adormire. Cannes-ul a devenit, în fiecare an, un soi de loc de pelerinaj al regizorilor autohtoni, selectaţi cu o ritmicitate demnă de un ceas elveţian. Şi da, sigur că da, apar premiile anuale, criticile în general favorabile, interviurile.

Dar mai există ceva. Spuneţi-mi un singur actor sau actriţă, lansaţi în perioada 1989-2002 (anul în care Cristi Puiu lansa „Marfa şi banii", considerat şi astăzi debutul noului val cinematografic românesc) şi aflat în vogă şi astăzi. E greu. E greu pentru că, în primul rând, oricât de toleranţi am încerca să fim, în filmele din prima decadă a democraţiei actorii nu erau actori, nu jucau roluri de compoziţie, ci erau simple unelte în mâinile
regizorilor.

Dorotheea Petre şi poeziile patriotice

Nimic nu părea să indice o carieră fulminantă în lumea filmului. Dorotheea Petre (31 de ani) s-a născut în Eforie Sud, nu tocmai un pol al filmului mondial, şi a absolvit un colegiu pedagogic, profesând chiar, pentru o vreme, ca educatoare. Dar Dorotheei îi plăcea poezia. Şi avea o ambiţie. Să le înveţe pe de rost şi să le recite ca la carte, frumos, cu pasiune şi într-o notă personală, nu cum se face, în genere, mai mult din obligaţie. A început cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie", că, na, aşa erau vremurile. Până şi „Ceahlăul" o fascina, aşa că tânăra Dorotheea Petre s-a pus pe memorat versuri despre măreţia ţării noastre: „Priveam Ceahlăul la apus, într-o sălbatică splendoare / Departe în zări albastre dus / Un uriaş cu fruntea în soare / De pază ţării noastre pus".

Dorotheea Petre, întotdeauna zâmbitoare 

Apoi, a început să se gândească. Nu cumva există un loc pe lumea asta unde să înveţi pe de rost nişte lucruri, apoi să le spui aşa cum ştii tu, iar lumea să te aplaude la final? Sigur că există.

Aşa a ajuns Dorotheea Petre la Facultatea de Teatru. Aici, viitoarea actriţă avea să înveţe tehnica şi, implicit, drumul către marile ecrane şi în centrul laudelor unanime ale criticilor de film. În cuvintele ei, se numeşte „să activezi ceva din interiorul tău". Pur şi simplu, închizi ochii, îţi reciţi replica în gând şi o repeţi până când devine firească. Tot aici avea să se contureze şi prima mare dragoste: filmul. E şi aici un fel de narcisisim, dar cărui actor îi stă bine fără o mică doză din acest ingredient?

Dorotheea a devenit fascinată de diferenţa dintre teatru şi film, de faptul că, pe marile ecrane, faţa devine punctul central şi fiecare muşchi încordat se imprimă pe retina privitorului. Iar de aici vine şi deducţia finală: „Pentru film trebuie să exersezi foarte mult expresivitatea feţei. Şi atunci, singura soluţie este chiar să trăieşti ceea ce spui".

Ryna şi Eva

Dorotheea Petre a debutat în 2004, în primul lungmetraj al unei tinere regizoare, Ruxandra Zenide: „Ryna". Filmul este greu de găsit astăzi, dar se poate intui cum a fost percepută această apariţie, de nicăieri, fie şi numai după premii­le primite pentru interpretare: cel al festivalului de film „Transilvania", respectiv „Marea Neagră".

Retrospectiv, Dorotheea Petre pune mult din ceea ce i s-a întâmplat pe seama norocului. Norocul ca, imediat după „Ryna", să fie distribuită în producţia ce avea să-i contureze figura de actriţă-cheie a noului val. Cu „Ryna" a fost ca în studenţie. A primit un scenariu, l-a citit şi a jucat cum a simţit, ce-i drept, după multe repetiţii zilnice.

Norocul, căci de aici pornisem, a fost ca următorul rol, cel al Evei, din „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", în regia lui Cătălin Mitulescu, să fie foarte diferit de primul. Eva este o adolescentă, personaj-cheie în povestea redată prin ochii unui copil de 7 ani. În ultimele luni ale comunismului din România, tânăra Eva îşi descoperă primele răbufniri în faţa manifestărilor sociale impuse de un regim totalitar. Rezultatul?

La 23 de ani, Dorotheea Petre avea deja în palmares premiul de interpretare al secţiunii „Un Certain Regard" de la Cannes. A urmat un rol în producţia „Copilăria lui Icar", ultimul film în care apare Guillaume Depardieu (fiul lui Gerard Depardieu), dar şi titlul de cetăţean de onoare al urbei sale natale. Dorotheea rămâne modestă însă. Ce şi-ar mai putea dori cineva care a atins celebritatea atât de rapid? Ei bine, aţi fi surprinşi, dar nu prea multe. „Să primesc în continuare roluri şi să dau înapoi tot ceea ce am cîştigat şi tot ceea ce am mai bun în mine ca actriţă".

Ada Condeescu, despre actorie ca vocaţie

Dorotheea Petre,  întotdeauna  zâmbitoare

Ada Condeescu, în timpul festivalului de la Berlin  Foto: petrică tănase

Ada Condeescu (24 de ani) crede în vocaţie. Pentru ea, meseria de actriţă nu a venit privind de mică, la televizor, culorile puternice ale filmelor hollywoodiene sau pe doamnele marilor ecrane, îmbrăcate în toalete scumpe şi lăcrimând la vreo despărţire. Nu, pentru Ada, actoria a venit pur şi simplu, împinsă de la spate de copilăria petrecută printre lansări de cărţi, discuţii despre artă şi atmosferă boemă.

Ada Condeescu, în timpul festivalului de la Berlin p Foto: petrică tănase

Fiică a regretatului critic literar Alexandru Condeescu, Ada a crescut prin cenacluri şi serate cu scriitori şi a început pe scena de teatru. Are 24 de ani şi când o întrebi de emoţii, nu-ţi povesteşte despre nu ştiu ce examen la care nu se simţea pregătită şi a învăţat toată noaptea de dinainte, ci de „momentul înainte să intru prima oară pe scena de la Cassandra".

Ada Condeescu nu are vreun model în meserie. Departe de ea scepticismul sau individualismul, dimpotrivă, crede că, pentru ca un actor să fie cu adevărat mare, este esenţial să aibă un maestru, ai cărui paşi să-i urmeze, cu care să se identifice, de la care să aibă ceva de învăţat, în permanenţă. Tragedia este că astăzi, cel puţin în România, astfel de modele sunt extrem de rare şi nici timpul pentru ucenicie nu mai există. Astăzi, trebuie să te bizui în primul rând pe tine, pe intuiţie, pe capacitatea de a reacţiona, să te bucuri şi să te emoţionezi în faţa fiecărui rol.

Numeşte platoul de filmare „un front". Spune că, pentru cineva educat pentru scena de teatru, impactul frontal cu filmul a adus cu sine şi alte emoţii, o altă definiţie a profesionalismului şi, nu în ultimul rând, o altă relaţie cu cei din jur.

Nimfă, studentă, victimă

Ada Condeescu a debutat pe scena de teatru. Se întâmpla în anul II de facultate, în piesa „Visul unei nopţi de vară", în regia lui Dragoş Galgoţiu. A urmat rolul Nimfei marilor Siduri, în „Epopeea lui Ghilgameş", la Odeon. Când a fost chemată pentru rolul din „Eu când vreau să fluier, fluier", în regia lui Florin Şerban, a transferat, din mers, modul de lucru din teatru: a petrecut două săptămâni printre deţinuţi adevăraţi. Documentare adevărată. La terminarea filmărilor, Ada avea să declare că rolul Anei, o tânără studentă la Sociologie, care îşi face practica într-un penitenciar, i-a schimbat perspectiva asupra vieţii.

Acelaşi mod obsesiv de documentare, de a petrece timp cu oamenii pe care-i transpui pe ecran, avea să o urmeze şi la ultima producţie, „Loverboy", în regia lui Cătălin Mitulescu. Pentru rolul lui Veli, o adolescentă care se îndrăgosteşte de un tânăr foarte periculos, interpretat de vechiul partener George Piştereanu, Ada Condeescu a purtat discuţii cu fetele dintr-un centru de recuperare a victimelor de trafic uman. Nu putea să înţeleagă cum Veli, personajul interpretat, poate face o alegere atât de iraţională, lăsându-se abuzată şi folosită de cel pe care-l iubeşte. A aflat răspunsul privind victimele de la centrul de recuperare, plângând când îşi aduceau aminte de „protectorul" lor, spunând că nu vor mai găsi niciodată pe cineva care să le facă să se simtă atât de iubite.

O posibilă reţetă

Ultimii ani au însemnat pentru Ada Condeescu ieşirea dintr-un anonimat relativ şi proiectarea în centrul reflectoarelor, pe covorul roşu şi printre premii. „Eu când vreau să fluier, fluier" a impresionat critica la festivalul de la Berlin, luând şi prestigiosul „Urs de aur". Pentru rolul din „Loverboy", Ada a fost deja premiată la festivalul de la Sarajevo, împărţind scena cu staruri ca Angelina Jolie, Brad Pitt sau Michael Fassbender.

Ada Condeescu rămâne însă modestă. Cel mai mare compliment pe care cineva poate să i-l facă, spune ea, este să-i dea încrederea abordării unui nou rol. Nu crede în falsa modestie şi îi place să se bucure când face lucrurile bine. Iar până la acel moment, esenţială rămâne munca individuală: să urmăreşti oamenii, să înveţi câte ceva de la fiecare, să te inspiri. Niciun viitor personaj să nu te poată lua prin surprindere.

Ana Ularu: de la Lolita, la deţinuta Matilda

Imaginea succesului: Ana Ularu pe covorul roşu   Foto: reuters

Ana Ularu (27 de ani) nu a apărut de nicăieri. La 9 ani era deja pe scena de teatru, iar la 16 ani juca alături de maestrul Ştefan Iordache, interpretând rolul tinerei din piesa „Lolita". Au urmat roluri în filmele „Maria", în regia lui Peter Călin Netzer, „Italiencele", al lui Napoleon Helmis, dar şi într-unul din filmele din repertoriul „standard" al noului val cinematografic: „Hârtia va fi albastră", în regia lui Radu Muntean. Însă rolul din „Periferic", realizat de Bogdan George Apetri, i-a detonat cariera, transfor­mând-o peste noapte în ceea ce un critic de film numea „o actriţă strălucitoare, cea mai prolifică a generaţiei ei".

Ana Ularu a crescut într-o familie de artişti, scenografi, şi asta se simte chiar şi în modul în care înţelege filmul: nu o creaţie menită să aibă succes în box-office, ci un act de cultură, ceva care să-ţi deschidă mintea şi să te pună pe gânduri. Când era mică, Ana Ularu îşi însoţea părinţii pe platoul de filmare. Stătea acolo, observând actorii, încercând să înţeleagă ce se întâmpla în jurul ei, absorbind totul. Asta ar fi latura ei romantică, să-i spunem aşa, însă Ana spune că nu poate lucra fără termene clare, fără restricţii. Citeşte mult, se uită la filme, încearcă să-şi mişte mintea din loc, să o facă să funcţioneze
continuu.

A renunţat la seriale

În conformitate cu destinul actorului care activează în epoca în care televizorul este la putere, Ana Ularu este cunoscută mai ales după rolul dintr-un serial produs de Pro TV. A renunţat, convinsă că, deşi banii îţi dau o mână de ajutor în viaţă, identificarea dintre un actor şi un produs de calitate facilă nu poate decât să-ţi dăuneze pe termen lung. A ales, în schimb, să o joace pe Matilda, din „Periferic", rol pentru care a şi fost recompensată cu premiul „Boccalino", premiul criticii pentru cea mai bună actriţă, în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Locarno.

Matilda este o deţinută, care primeşte o permisie de 24 de ore, timp în care trebuie să-şi pună viaţa în ordine. Ana o caracterizează pe Matilda ca fiind o persoană cinică, pe care viaţa a întărâtat-o peste măsură, răpindu-i bucuria şi încrederea în sine.

Viaţa la viteză dublă

Dacă aţi privit o fotografie a Anei, realizată pe vreun covor roşu sau pentru vreo revistă, şi o revedeţi în filmul „Periferic", aţi putea avea senzaţia că este vorba despre două persoane complet opuse. Cu părul tăiat băieţeşte şi cu figura unei persoane căreia viaţa nu-i poate rezerva decât surprize neplăcute, Ana cea din film este la milioane de ani-lumină de persoana reală, încrezătoare, optimistă şi foarte stăpână pe ea. Spune că dacă i-a ieşit asta e bine, în fond, nu despre asta este vorba când vorbeşte despre un rol interpretat ca la carte?

Ana Ularu îşi doreşte multe de la viaţă. În primul rând, de la ea însăşi, dar şi de la cei din jur. Şi-ar dori ca oamenii să vină la cinema cu puţină curiozitate, nu cu preconcepţii despre ce înseamnă un film românesc. Trăieşte cu nerv, îşi judecă personajele, pentru că, spune ea, este singura metodă prin care poţi înţelege destinul şi reacţiile celui pe care trebuie să-l joci. Îi place să-şi iubească personajele, să se gândească numai la ele când joacă, să se detaşeze de tot ceea ce consideră fugitiv în această lume. Este critică cu sine Ana Ularu, dar zice că aşa trebuie. E singurul mod în care un actor poate exista. Ridicând standardul, de la rol la rol, pentru cei care vin să o privească.

Dive între marele şi micul ecran

E greu, aproape imposibil, ca o actriţă să urce la statutul de divă fără să ajungă în faţa publicului larg prin intermediul televiziunii. Câteva dintre actriţele cu nume din cinematografia românească actuală au beneficiat de o notorietate înainte de debutul pe marele ecran. Jojo, noua divă din filmele lui Sergiu Nicolaescu („Poker" şi„Ultimul corupt"), a făcut parte dintr-o formaţie de muzică pop, a prezentat o emisiune pentru copii la postul naţional de televiziune, a jucat într-un serial de comedie şi abia apoi a devenit actriţă de film artistic. Nu are încă roluri memorabile, dar visează să joace, cândva, precum Natalie Portman în „Lebăda neagră". Tot cu un serial de comedie a devenit celebră şi Mirela Zeţa.

Imaginea  succesului:  Ana Ularu  pe covorul roşu   p Foto: reuters

După rolurile de parodie din „Mondenii", şi după câteva evoluţii remarcabile pe scenele teatrelor bucureştene, Mirela Zeţa a avut o apariţie de o rară senzualitate în istoria filmului românesc. Regizorul Nae Caranfil a distribuit-o într-un rol de muză în „Restul e tăcere" (2008). Apariţia topless i-a adus un plus de mediatizare în tabloide. Monica Bârlădeanu era o foarte cunoscută vedetă de televiziune când şi-a făcut debutul cinematografic. Rolurile din „Moartea domnului Lăzărescu" şi mai ales „Francesca" au transformat-o într-o actriţă de anvergură internaţională. A avut o apariţie şi în serialul de largă audienţă „Lost" (Naufragiaţii).

Maria Dinulescu încă visează la eclere

Maria Dinulescu, în timpul filmărilor la „California Dreamin’“

Maria Dinulescu, în timpul filmărilor la „California Dreamin’“

Toată lumea o ştie pe Maria Dinulescu (31 de ani). Era o perioadă în care îi puteai zări faţa pe mai toate copertele revistelor glossy din România. Tot periodic, în tabloide apăreau ştiri de câte o coloană cu detalii din relaţia ei cu Codin Maticiuc, cunoscut în lumea mondenă sub alintul de „Poponeţ". Tot Maria Dinulescu a fost şi ţinta ironiilor internauţilor, într-o serie de parodii făcute după ce actriţa îşi postase pe internet un film despre viaţa ei de zi cu zi, numit chiar aşa: „Maria's Life".

Despre Maria Dinulescu actriţa, mărturie stau filmele. Majoritatea oamenilor îşi aduc aminte de ea din „California Dreamin'", filmul neterminat al regretatului regizor Cristian Nemescu. Cu modestie, vă atragem atenţia asupra a două scurtmetraje, cu Maria Dinulescu în rolul principal, realizate în perioada în care aceasta era doar o studentă la UNATC: „Examen", în regia lui Paul Negoescu, şi „Trafic", al lui Cătălin Mitulescu. Priviţi-le şi spuneţi-ne dacă ştiţi vreo actriţă din noul val mai plăcută ochiului, una care să te îmbie mai mult la vizionarea unui film!

Amintirile Mariei

La 31 de ani, Maria Dinulescu a plecat în America, lăsând în urma sa o filmografie demnă de un model de CV. Aproape 30 de filme, multe dintre aceste producţii fiind repere ale noului val cinematografic. Spune că rolul cel mai drag i-a fost cel al Andreei, din filmul „Le tramway d'Andréa", iar cel mai dureros a fost cel din „Trafic". În pauzele de filmare fugea la spital, unde tatăl ei, grav bolnav, îşi ducea ultimele zile. La un an distanţă, în timp ce sărbătorea la Cannes „Palme D'Or"-ul, tatăl ei nu mai trăia.

Dilema profesională a Mariei Dinulescu, cea din copilărie, când visezi ce vrei să faci, s-a dat între preoteasă şi actriţă. A câştigat ce-a de-a doua. Între roluri, visează la copilăria de la Vălenii de Munte. Când aduna câte un braţ de flori şi-l dădea unei florărese de la scara unui bloc. În schimb, primea bani pentru eclere. Pe atunci existau cofetării adevărate.

Anamaria Marinca, vedeta din „4, 3, 2"

Încheiem cu ea, deşi, probabil, mult mai nimerit ar fi fost să o punem în capul listei. Spre deosebire de colegele ei mai tinere, ieşeanca Anamaria Marinca (34 de ani) nu a jucat în multe filme ale noului val cinematografic, însă rolul Otiliei din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" a avut un caracter definitoriu în transformarea producţiei lui Mungiu în film cult şi ridicarea cinematografiei româneşti la rang de revelaţie internaţională.

Anamaria Marinca, actriţa cea mai premiată din România

Mama Anamariei era violonistă, iar tatăl actor. În vremea copilăriei, viitoarea actriţă avea să studieze vioara, la care a renunţat în favoarea marelui ecran. Avea 11 ani când regimul comunist s-a prăbuşit şi, până la acel moment, singura relaţie cu filmul erau produc­ţiile ruseşti pe care le devora la televizor. Nu avea cum să ştie, pe atunci, că într-o bună zi va primi un telefon de la Mungiu, oferindu-i rolul ce avea să-i schimbe viaţa.

Poveşti cu Mungiu

„Cristian cheltuise bani din buget pe biletul meu de avion. La început, îmi era teamă că nu voi fi potrivită pentru acel rol. Cum am început lectura, totul a început să se lege. Simţeam că personajul este în mine." Aşa poate fi rezumată, prin prisma principalei „responsabile", povestea rolului memorabil din, probabil, cel mai cunoscut film românesc din toate timpurile. Anamaria Marinca nu mai locuieşte în România din 2005. Casa ei este, de atunci, Londra. Aşa se poate explica şi filmografia impozantă, dar şi diversitatea de regizori colaboratori, ce apar în CV-ul ei. A călcat pe covorul roşu de la Cannes, pe cel de la premiile „Bafta" sau de la New York.

„Creezi o realitate atunci când joci, totul se întâmplă în realitate şi simţi asta. De fapt, simt că actoria este mult mai reală decât viaţa însăşi. Este despre uitarea măştii pe care ne-o punem în fiecare zi pentru a putea înfrunta lumea reală. Sunt mult mai reală când joc un personaj şi poţi vedea asta privindu-mă pe stradă, într-o zi oarecare, când mă simt cu adevărat vulnerabilă", spune Anamaria Marinca.

Iar drept încheiere, deşi poate nu este cel mai optimist final posibil, câteva cuvinte pentru cei care consideră că viaţa la Londra este un vis devenit realitate, departe de o industrie cinematografică sau teatrală românească acuzată, în permanenţă, de provincialism sau favoritism: „În Anglia jucam roluri de imigrantă, iar în România interpretam Shakespeare". Cam asta e viaţa de actor.

"La început, îmi era teamă că nu voi fi potrivită pentru rolul Otiliei, din «4, 3, 2» . Cum am început lectura, totul a început să se lege.''
Anamaria Marinca actriţă

Anamaria Marinca, actriţa cea mai premiată din România
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite