La ţară: de ce am început să-mi iubesc noua viaţă

Adina Brânciulescu are 30 de ani, locuieşte în satul Ibăneşti, judeţul Mureş, şi atunci când o lasă Vladimir, încearcă să fie jurnalist freelancer. În urmă cu un an şi jumătate, nu era însă nici mamă şi nici nu se stabilise în mediul rural.

Locuia în Bucureşti şi lucra la o revistă lucioasă din care puştoaicele învaţă cum să se îmbrace, cum să aibă o relaţie şi, în general, cum să se poarte ca să fie în tendinţe. Pentru că am vrut să aflăm în ce fel se schimbă viaţa unei tinere după ce naşte, mai ales în cazul în care lasă baltă nebunia urbană în favoarea mediului rural unde îşi creşte copilul, am rugat-o pe Adina să ne scrie. În stilul ei simplu şi direct, cu care cititorii „Weekend Adevărul" se vor fi familiarizat dacă i-au parcurs articolele publicate la rubrica „Viaţa la ţară", mămica Adina a acceptat să ne introducă în noul ei univers.

În dimineaţa asta, cât Vladimir se uita la „Cartea Junglei", am reuşit să mai scriu ceva.  A mers  greu. La fiecare minut mă opream şi mă uitam pe geam  la pădurea care este tot mai roşie. Apoi mai trăgeam cu urechea la desenele animate. Mi se părea ciudat să-l aud pe Baloo dublat în franceză, dar pe Vladimir nu-l deranjează. Dacă sunt animale, e fascinat.

Un veritabil colţ de rai, locul în care s-a refugiat o tânără pentru a-şi creşte copilul ca pe vremuri

Nu ştiu de ce îmi este greu să scriu despre un subiect atât de drag precum fiul meu - o mogâldeaţă neastâmpărată şi gălăgioasă. Poate pentru că mi-a schimbat total viaţa şi pentru că sunt prea multe de povestit.

 Ţi-e cunoscut cumva sentimentul pe care-l ai când te întâlneşti cu un prieten foarte bun după ani de zile? S-au schimbat atâtea şi aveţi aşa multe de povestiţi încât nu ştiţi de unde să începeţi  şi o lăsaţi baltă. Asta simt eu acum.

La 400 de kilometri de Bucureşti

 Lucrurile stau aşa: de un an şi cinci luni viaţa mea a luat o turnură neaşteptată. Nici măcar nu mi-ar fi trecut prin cap că o să locuiesc aici, într-un sat la 400 de kilometri de Bucureşti, că o să înlocuiesc apartamentul din Militari cu o casă ţărănească. Ca să înţelegi despre ce vorbesc, iată-mă acum doi ani: redactor coordonator la o revistă glossy lunară, pentru tinere.

Zilele se compuneau din ieşiri, filme, masaj, aerobic şi un job călduţ, care mă încânta prin programul relaxat, pentru că presiunea termenelor-limită se simţea doar o dată pe lună. Aveam locurile mele preferate: Cafeneaua Actorilor, „Motoarele" de pe Teatrul Naţional, câteva cotloane prin Lipscani, pasajul Vilacrosse, CinemaPro, o cârciumioară fără pretenţii peste drum de facultatea de film şi KFC. Planurile mele nu depăşeau săptămâna în curs.

PROMOVATĂ ŞI ÎNSĂRCINATĂ

Apoi, totul s-a schimbat. Nu trecuse o lună de la o promovare când am anunţat că sunt însărcinată. Mai târziu, când se profila o altă promovare, postul cel mai înalt la pe care l-aş fi ocupat în semicariera mea lipsită de strălucire, am anunţat că renunţ definitiv, fără să simt că fac un sacrificiu. Nu am luptat pentru avansări în funcţie, sunt destul de leneşă din punctul ăsta de vedere şi am suficient de mult bun-simţ ca s-o recunosc . Renunţam însă la stilul meu de viaţă din ultimii zece ani. Am fost pregătită pentru asta? Nimic nu te poate pregăti pentru  schimbări de asemenea amploare (unii oameni, mai înţelepţi, aşteaptă confortul pensiei pentru a se retrage).

Eram pregătită pentru Vladimir? Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru creşterea unui copil, oricât de mult îl aşteptam. Dar, după ce a intrat intempestiv în viaţa noastră şi ne-a bulversat total, lucrurile s-au aranjat. Ăsta este un lucru important pe care l-am învăţat odată cu Vladimir. Oricât de nouă sau dramatică este o situaţie, fie că lupt, fie că accept, într-un fel sau altul lucrurile se aşază şi-şi urmează făgaşul. 

FACE „MMM" CÂND VEDE VACA

Vladimir şi Cătălin, soţul meu, se strâmbă şi strigă unul la altul. Astăzi, Vladimir a căpătat o julitură în barbă şi una pe vârful nasului. Arată cu degetul spre Cătălin şi scoate limba. Mai vrea joacă. În curând va sări peste tastatura laptopului meu. Uneori adoarme cu capul pe braţul meu. Cred că se simte bine aici. Se joacă cu căţelul care s-a aciuat pe lângă casa noastră, cu pisicile, face „mmmm" când vede vaca şi „brrr" la cal.

Vladimir uită căruciorul în faţa unui mijloc de locomoţie în vogă la ţară

Mă simt împăcată, am sentimentul că totul e aşa cum trebuie să fie. Cred că Vladimir a făcut să vibreze o coardă sensibilă, a trezit un dor de ducă. Acest dor dormitează adânc în mine. Pot să-mi beau cafeaua în acelaşi loc - aceeaşi cafea, ani de zile fără să mă gândesc să schimb comanda ori cafeneaua. Sunt profund legată de tabieturi.  Dar pot schimba trei locuri de muncă într-un an fără să am un motiv concret: nu avansare şi remuneraţie, ci pe motive de inconfort psihic, plictiseală şi blazare. Cred că micuţul tocmai asta a trezit, nevoia de evadare. Oricum, multe din obiceiurile mele se schimbaseră. Cu un bebeluş nu mai mergeam la film, la cafenea, nu mai ieşeam în oraş. Viaţa mea se limita la un Militari cenuşiu, poluat, gălăgios şi urât. Aşa că am plecat.

BĂIEŢELUL ĂSTA ESTE UN MOTOR

„Miru" mi-a schimbat viaţa total. Trec peste chestiunile „superficiale" şi inerente noii situaţii: nopţi nedormite, griji pentru alimentaţie, plimbări, vaccinuri etc. Este ceva mult mai profund. Miru mi-a dat curajul să fac schimbări pe care eu, maestră a nestatorniciei, nu aş fi avut curajul să le fac. La doar un an şi cinci luni, băieţelul ăsta este un motor care mă împinge mereu înainte.

MERG ŞI ÎN PAPUA NOUA GUINEE

Mi-a mai dat încă o lecţie, cea a seninătăţii şi a libertăţii: în pierdere este şi un câştig, puţine lucruri sunt irevocabile şi, dacă mă scutur de dorinţa de a-mi controla viaţa, sunt mai liberă. Lucrurile care formau înainte universul meu au dispărut de parcă au fost o impresie. Discuţiile la telefon şi vizitele prietenilor sunt singurele care-mi amintesc de cum trăiam acum doi ani. Termenele-limită, casa de acolo, vecinii nu mai sunt.

După ce a păpat tot şi s-a tăvălit după pofta inimii, Vladimir e numai bun de spălat

Acum există Vladimir, casa, familia, gospodăria şi călătoriile ocazionale. Am pierdut un serviciu, am câştigat o viaţă cu familia. Deşi schimbarea asta m-a debusolat şi, o bună perioadă de timp nu-mi dădeam seama cum se face că în câteva luni am căpătat un copil şi am plecat din Bucureşti, cu timpul m-am acomodat. Dar, aşa cum câteva luni au fost suficiente să mă scoată din viaţa mea obişnuită, îmi dau seama că e la fel de posibil să mă întorc la cum era înainte ori să ajung în altă parte.

Pentru prima oară, dacă încerc să scrutez viitorul nu am nici cea mai vagă idee de ce s-ar putea întâmplă. Dar, după ce iarna trecută  am ajuns în Thailanda cu Vladimir de doar nouă luni, acum sunt pregătită să merg şi în Papua Noua Guinee dacă e cazul, iar sentimentul ăsta îmi da o infinită libertate şi seninătate.

CĂPRIOARE ŞI O URSOAICĂ

În fiecare dimineaţă, ne trezesc pe rând cocoşul, pisicile şi apoi Vladimir. Pe la ora şapte, pe geam intră o lumină aurie-roşiatică. Dealurile şi munţii împăduriţi dimprejur sunt uriaşi şi tăcuţi deşi viaţa mişună în ei. Căprioarele au venit până în dreptul casei şi o ursoaică cu doi pui vizitează pe rând toţi vecinii. Noi strângem pere pentru ţuică, mâncăm mere din bătrânii pomi ai bunicului care au devenit înalţi precum plopii, gătim, scriem, ne strângem recolta (slabă) din acest prim an.

Experimentul de orăşeni transformaţi în agricultori-gospodari a cam dat greş, spre amuzamentul vecinilor. Cătălin încearcă să-l copieze pe Montaigne care, la vreo 30 de ani, a renunţat la funcţii şi onoruri şi s-a retras la castelul lui ca să-şi scrie volumele de „Eseuri".  Asta am primit în schimbul vieţii urbane, spre asta am fost împinşi de un resort interior de când s-a născut băiatul nostru.

Nu ştiu cât va dura, chiar şi Michel de Montaigne a acceptat într-un final o onorantă funcţie şi a plecat de la castel. Poate e o evadare, poate e  o viaţă de om - dar atât cât durează, mă bucur de ea. M-am aruncat în această experienţă cu toată fiinţa mea. Nu am urmat calea (poate) mai înţeleaptă şi practică de a apela la bonă sau la părinţi. Am vrut să fiu alături de copilul meu, iar acum redescopăr spontaneitatea, bucuria  şi inocenţa. Pentru toate astea, şi pentru tot ce am scris până acum, îi sunt recunoscătoare lui Vladimir. El m-a împins spre o schimbare după care tânjeam (acum o ştiu!), dar pe care nu o puteam întreprinde fără să am un motiv. El mi-a dat curajul schimbării şi seninătatea acceptării, m-a făcut să simt libertatea şi să redescopăr sentimente care se ascunseseră bine prin colţurile sufletului meu.

Necunoscutul nu mai înseamnă teamă, iar prezentul nu mai este umilul servitor al unui viitor încărcat de scopuri şi ambiţii. Pentru lecţiile de viaţă pe care mi le-a dat, fără mustrări sau certuri, doar existând - îl respect pe Vladimir şi-i port o nesfârşită recunoştinţă.

"Multe din obiceiurile mele se schimbaseră. Cu un bebeluş nu mai mergeam la film, la cafenea, nu mai ieşeam în oraş."

"Oricât de nouă sau dramatică este o situaţie, fie că lupt, fie că accept, într-un fel sau altul lucrurile se aşază şi-şi urmează făgaşul."