Iubirile cu un singur personaj ale unei studente

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică.

Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

De fiecare dată când mă gândesc la viaţa mea, capăt, involuntar, o mină solemnă,  cu tremur în respiraţie şi muşchi încordaţi; sunt atât de pătrunsă de gravitatea evenimentelor propriei vieţi, mai ales de cea a ălora viitoare, încât mai-mai să vărs şi-o lacrimă. Visez la destine măreţe, la situaţii nemaivăzute, întâlniri providenţiale, iubiri furtunoase, morţi profetice. Pierd ore în şir gândindu-mă şi impresionându-mă în faţa acestor vor-fi-să-fie fanteziste. Dar să fim serioşi. De cele mai multe ori, dramele mele de Annă Karenină nu sunt nici măcar drame fonfăite parizian de Annă Karină într-un film de Godard.

Oricât de mult m-aş strofoca, parcă dramele adevărate se încăpăţânează să mă ocolească, la tragedii nici nu mă mai obosesc să sper. Sunt probabil condamnată şi eu la unul din miliardele de destine frivole şi şterse pe care le-a tot trăit umanitatea. Uite, de pildă, sursa celei mai mari suferinţe ale mele: povestea mea de dragoste.

SUFĂR ÎNTRUNA DIN DRAGOSTE

De când mă ştiu aproape, sufăr întruna din dragoste, mereu şi mereu din cauza aceleiaşi poveşti. Dacă unii se plâng de lipsa constanţei, la mine ea prea prisoseşte. Această poveste de dragoste este veche, invariabilă şi trainică. Nu mă pot deloc desprinde de ea pentru că a devenit un fel de modus vivendi. Sau nu ştiu dacă a devenit, sau pur şi simplu este. Ca şi cum m-aş fi născut cu ea, cum unii copii se nasc cu un semn din naştere sau cu o malformaţie, eu m-am născut cu o poveste de dragoste. Da, problema tocmai aici este, acesta şi e marele defect al poveştii mele de dragoste, cel care o împiedică să fie una fericită: ea are doar un singur personaj. Şi anume, eu.

CELĂLALT, CANTITATE NEGLIJABILĂ

Povestea mea de dragoste este mereu pe punctul de a se întâmpla, dar nu se întâmplă; aşteaptă să se întâmple, dar, pe undeva, nu ştiu exact pe unde, se poticneşte. În povestea mea de dragoste apar eu nerăbdătoare, eu frământându-mă, eu dorindu-mi, mie fiindu-mi dor, mie fiindu-mi lehamite, eu plictisindu-mă, eu entuziasmându-mă, eu plecând, eu întorcându-mă, eu plânsă, eu cu noduri în stomac, mie fiindu-mi foame, eu plănuind, eu nerăspunzând la telefon,eu culcându-mă şi gata!, eu gândindu-mă cu ce să mă îmbrac, eu făcând pe indiferenta şi neinteresata,eu „vreau să mor, acum!",eu isterizându-mă, eu având pretenţii,  şi în fine, eu „n-a fost să fie", eu mâncând o ciocolată.

Şi cam atât. De o profunzime năucitoare. Celălalt personaj care, firesc, ar trebui totuşi să existe, fie lipseşte cu desăvârşire, sau, mă rog, e un tip fantomatic, cu figura difuză, plăsmuit din tot soiul de fantezii şi pe care n-ai putea vreodată să pui mâna, fie e atât de episodic, de vag şi se întrevede atât de timid printre maldărele de aşteptări  şi iluzii create în jurul lui, încât e cantitate neglijabilă. Cu toate astea, povestea mea este totuşi una de dragoste căci este cu dragoste, din dragoste, pentru dragoste.

Să exemplific. CEL MAI DUREROS EPISOD

Mi se întâmplă să mă trezesc în multe dimineţi cu fluturi în stomac. Mă spăl pe dinţi - fluturi în stomac. Deschid frigiderul - fluturi în stomac. Senzaţia persistă, deci este de luat în seamă. E ca şi cum ştiu că trebuie să mă întâlnesc cu el, sau m-am întâlnit aseară şi s-a uitat nu ştiu cum la mine. Dar nici vorbă de vreun el, nici aseară, nici astăzi mai încolo. Păi şi atunci? Am fluturi în stomac la gândul posibilităţii întâlnirii cu un el posibil. O posibilă, dar neactuală poveste de dragoste îmi răvăşeşte stomacul, mă face să uit numărătoarea minutelor la periatul dinţilor, îmi taie pofta de mâncare, adică toate inconvenientele pe care le are până şi cea mai banală poveste de dragoste.

Sau, odată, mi s-a întâmplat să sufăr teribil. Ăsta cred că e şi cel mai dureros şi dramatic episod al poveştii mele. Prima oară când l-am întâlnit, a fost un moment hărăzit de zei. Stăteam pe o bancă şi s-a aşezat lângă mine să citească. Ţin minte că prima impresie nu a fost una extraordinară, nu-mi plăcea ceva la faţa lui, plus că mi s-a părut foarte arogant. Dar prima impresia a trecut repede pentru că m-am dus acasă şi m-am gândit ore în şir la evenimentul cu banca. Concluzia meditaţiilor: de fapt, nu e nimic în neregulă cu faţa lui, e chiar foarte chipeş, şi nu e deloc arogant - e timid, şi afişează atitudinea asta ca o metodă de autoapărare. Bun.

Apoi, ne vedeam în fiecare zi. Nu de alta, dar eram amândoi la aceeaşi facultate, deci situaţia nu era chiar aşa de providenţială. În fiecare zi stăteam cu ochii pironiţi de el până când, într-un final, întorcea privirea spre mine, ca atunci, eu, într-un gest apoteotic şi puţin nevrotic, să întorc capul şi să mă uit undeva, în zare, visătoare, dar rece, ca o intangibilă Athena Parthenos.

L-AM URMĂRIT CINCI PAUZE

Fracţiunea de secundă în care-i vedeam privirea era mereu plină de profunde semnificaţii. Doar despre un singur asemenea moment eram în stare să vorbesc două ore prietenelor mele. Abia aşteptam să ajung acasă, să am cui povesti. Înţelegeam în privirea lui cât de mult mă voia, de fapt, dar nu avea curajul să facă ceva, ştia şi el, ca şi mine, că între noi doi este o legătură tainică şi specială, chiar dacă nu ne-am vorbit niciodată. Am fost fericită la început. O privire din asta pe zi era de ajuns să mă facă să vreau să chiui. Doar că situaţia se cam prelungea şi devenea cam enervant. Mi se părea că se uita tot mai insistent la mine, dar... nimic. Atunci m-am gândit să-i las un bileţel pe undeva. Am reflectat vreo trei zile încontinuu la asta şi până la urmă am lăsat-o baltă.

Chiar şi în domeniul gafelor îmi place să rămân în limita banalului. Atunci am zis  să-i vorbesc. Cinci pauze l-am urmărit fără să fiu în stare să deschid gura, când, în ultima, am alergat după el pe scări şi l-am întrebat dacă ştie în ce sală se face nu ştiu ce curs. Momentul ăsta, pe care mi-l imaginam cu coruri de îngeri pe fundal, cu străfulgerări şi revelaţii, a fost de fapt ceva între penibil şi plictisitor.

Întrebarea era idioată, căci răspunsul era evident, iar el a fost laconic şi nepoliticos, iar privit aşa de aproape, deloc fascinant. Cu alte cuvinte, am trăit o poveste de dragoste de câteva luni cu un tip care, cel mai probabil, nici nu ştia că exist.  Problema este că tipul este de fiecare dată acelaşi. De asta spun că şi povestea de dragoste este, în fond, aceeaşi. De fapt, tipul nu există.

SCUZE, CITITORULE!

Îmi pare rău dacă am risipit timp preţios al cititorului care, totuşi, voia să citească o poveste de dragoste. Adevărul e că am o părere foarte proastă despre poveştile de dragoste. Este şi asta una din marile metehne ale modernităţii: omul reflexiv şi individualist, în stare să utilizeze cele mai complicate tehnologii, să dea răspunsul celor mai profunde întrebări, să acceadă la orice informaţie, dar incapabil să relaţioneze, să facă acele gesturi simple, ancestrale, ale vieţuirii printre oameni, cu oameni, ale apropierii, ale îndră­gostirii.

Poveştile de dragoste modernă pot fi bolnăvicioase nu pentru că au, ca odinioară, simptome asemenea cu cele ale holerei, ci pentru că manifestările lor sunt frivolităţile, egocentrismul, singurătatea. Iar astea vestesc boli mult mai sumbre.

"Am trăit o poveste de dragoste de câteva luni cu un tip care, cel mai probabil, nici nu ştia că exist. ''

Annamaria Kozma are 20 de ani, este model şi studentă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. Crede cu tărie în vorba lui Nichita „Să-i iubim pe visători!" şi are o slăbiciune iremediabilă pentru toţi Don Quijoţii şi prinţii Mîşkin de pe lumea asta. Cu toate astea, este mai cu picioarele mai pe pământ decât s-ar crede. Mereu autocritică şi autoironică, are nevoie de câte un impuls care să-i îmbunătăţească imaginea despre sine, a cărei calitate este întotdeauna sub riscul de a se prăbuşi.