Dragoste modernă: Iubirea e ca un fruct, uneori chiar interzis

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Şi, spre sfârşitul interviului de angajare, mi s-a zis: „Avem în firmă o regulă nescrisă conform căreia nu sunt permise relaţiile amoroase între colegi. Râdem, glumim, ne distrăm, dar nu depăşim o anumită limită. Aceasta este regula număru' 1".

Nici dacă mi se vorbea de structura unicelulară a euglenei verzi, nu mi-ar fi păsat mai puţin cum îmi păsa de interdicţia acestei reguli. Ca să înţelegeţi, nu se pune problema că-s o răzvrătită, oho, din contră: urma să obţin un job într-o firmă despre care gândeam numai în termeni de „wow!", aşa că eram în punctul în care orice mi s-ar fi cerut aş fi acceptat pe loc. Drept răspuns, am dat din cap politicos, mi-am scos zâmbetul relaxat din dotare şi-am adăugat, c-o siguranţă de sine de neînchipuit: „Înţeleg regula şi-o s-o respect!".

Paradisul cu al său fruct interzis

Trebuie să recunosc totuşi că, pe când eu ieşeam din interviu cu inima-mi bubuind a fericire şi obrajii rumeni de „nu-mi-vine-să-cred-tocmai-m-au-angajat", am observat, pe după un geam imens de sticlă, vreo 4-5 tineri aruncându-mi ocheade printre chicote de râs. E drept, păreau numai buni de studiat mai îndeaproape, dar nici urmă de gând în căpuşorul meu c-o să-mi las călcâiele să ardă după vreunul dintre ei. Cu atât mai puţin, mă înţelegeţi, acum,c-aveam şi-o regulă de respectat.

De altfel, eu eram încă prinsă-n plasa unei relaţii, de ceva timp; nu foarte mult, dar suficient cât să nu mai ştiu cum să-i descos iţele. Cu alte cuvinte, o relaţie şubredă, zău, dar asta aveam s-o conştientizez şi să mi-o asum răspicat un pic mai târziu în poveste. Aşa că, e lesne de dibuit, n-aveam niciun motiv de grijă ori frustrare din cauza unei reguli: job nou, bucurie mare, un viitor strălucitor mă aştepta, ce mai!

În prima zi de muncă, pe când făceam cunoştinţă cu ceea ce-mi păreau atunci a fi peste o sută de oameni extrem de mişto, am avut senzaţia c-am deschis din greşeală porţile Raiului. În realitate, dând la o parte entuziasmul şi fâstâcirea momentului, nu erau nici pe departe aşa de mulţi oameni. Însă, pe bună dreptate, ajunsesem în Paradis. Unul modern, desigur, în care isteţimea face casă bună cu şarmul şi glumele-s ingredientele-cheie pentru munca sănătoasă, aia de înnobilează.

Şi-n tot acest Paradis, se distingea într-o lumină încă difuză şi fructul interzis, cu a lui coajă rumenă, gata pregătită să fie muşcată cu poftă. Dar Eva cea modernă, obedientă şi-ntr-o cuminţenie îndrăcită, se păstra departe, arătându-şi interesul doar din bătaia sacadată a genelor lungi. Da, îl observasem pe EL: înalt, matur, cu strângerea de mână fermă şi cu ochi trişti de-o blândeţe aparte.

Viclean, Şarpele mai întâi s-a împrietenit cu Eva

Nu eram eu o Evă primordială, dar aveam în mine sâmburele originar al curiozităţii şi-al neastâmpărului. Doar că nu m-am lăsat uşor înveninată de sentimentul pur şi inexplicabil al iubirii, în schimb lesne mi-a fost să cad pradă unui alt sentiment, la fel de pur, dar mai uşor de explicat: prietenia.

Ei bine, până am ajuns noi doi să ne descoperim mai abitir unul pe celălalt, au trecut multe zile în care, pesemne, Şarpele şi-a băgat coada şi ne-a adus împreună pe nebănuitele căi ale prieteniei: după-amiezi însorite în care plecam de la muncă acompaniaţi de glume şi muzici numai de noi ştiute, seri călduroase în bătaia vântului de pe terase, cu noi doi şi-o distanţă legitimă între, păstrată de ceilalţi colegi, şi destul de mult timp petrecut departe de ceea ce era pe atunci „acasă" pentru mine. Au trecut şi frustrări adunate-n mănunchi de partea cuibului meu amoros, la pachet cu niscaiva gelozii absurde cărora, treptat, începusem să nu le mai ţin piept. Dar reîntoarcerea în Paradis, în toiul dimineţilor, când de sorbit nu sorbeam doar cafeaua, ci şi compania lui, îmi confirma că nu doar pentru muncă mă grăbeam eu să ajung în fiecare zi în acel loc.

Firesc, dinţii pofticioşi au muşcat din păcat

Cum am ajuns noi doi să fim, pe rând, şi-o Evă plină de pofte, şi-un fruct râvnit în prohibiţia lui - căci vă e limpede că mirajul interdicţiei era de ambele părţi înnebunitor - ştiu bine unde şi când, mai puţin de ce. Era un septembrie devreme, iar eu ştersesem deja praful relaţiei mele recent încheiate. Vroiam să ne distrăm într-o lejeră seară de vineri, noi şi alţi vreo cinci colegi, aşa că ne-am oprit în primul loc unde serveau bere brună şi Cosmopolitan. Dar nu, nu cocktailul a fost de vină pentru „păcatul" nostru. Şi probabil nici modul în care ne-am îngrămădit unul în altul pe-un fotoliu îngust în aşteptarea comenzii de la bar. Poate că ne-a fost motiv mulţumirea pe care tacit i-o adresam pentru iniţiativa de-a mă debarasa de laptopul greu şi a-l duce acasă la el. Sau poate să fi fost acel straniu sentiment în aşteptarea lui să revină, căci cunoscut printre prieteni e faptul că eu şi răbdarea n-avem o relaţie tocmai straşnică. Nu ştiu, n-am aflat nici până azi.

Ştiu doar că, de cum a revenit, făcându-şi loc printre oamenii agitaţi şi îndreptân­du-se spre mâna mea ridicată în semn de „aici suntem!", parcă îl redescopeream: un aspect de proaspăt, o apropiere contextuală, o chimie instantă şi-o mână caldă pe gâtul meu ne-au fost îndeajuns motive să realizăm amândoi că pofta nu poate fi stăvilită când fructul interzis e atât de aproape şi stă să cadă de copt ce e. Numai că, în acea seară doar ne-am perpelit de aşteptare, căci amândoi am avut curajul să desprindem fructul de pe ramură, dar nici unul n-a muşcat din el. Nu s-a întâmplat nimic controversat, nici măcar un sărut stângaci, dar amândoi ştiam că va fi ceva.

Curată nebunie!

A doua zi, când ne-am revăzut ca să-mi recuperez laptopul, stăteam faţă în faţă, c-o privire complice între noi şi-un soare timid lângă noi, şi prin cap îmi tot treceau ba un „cum ar fi dacă?", ba un „oare şi el?". Dar n-am zăbovit prea mult asupra gândurilor şi m-am întors singură spre casă, zâmbind. Mai erau două zile şi urma să plece pentru o săptămână din ţară. Ei na, iată motiv plauzibil pentru diluarea oricărei intenţii păcătoase, mi-am zis.

Dar, înainte să plece, a mai stat la poveşti cu mine. Şi-a stat destul de mult cât să mă prindă. Şi să mă prind. Savoarea, umorul, aluziile închegate-n discuţiile online până-n toi de noapte ne-au fost martori c-atunci când se va întoarce, o să se întoarcă şi situaţia.

Şi s-a întors: într-o luni seară, de tot şi cu tot cu bronz. Şi am mai tatonat terenul în aşteptarea primei muşcături din fruct, până când aprigul Şarpe ne-a convins să gustăm amândoi din păcat.

Ce-a urmat a fost curată nebunie: un autentic sentiment de apartenenţă, un zgomot interiorizat peste care se tolănea o oboseală plăcută, senzaţii amplificate de satisfacţia ciudată a primei muşcături din fructul oprit, ore scurse într-o clepsidră necuprinsă de timp, definite însă de-o complicitate mută şi multe particule de praf plimbate până-n noapte târziu pe străzi şi prin cafenele, mereu alertaţi de teama de-a nu fi descoperiţi. Sfidasem regula şi ne-ascundeam relaţia. Rătăceam, ţinându-ne de mână, sperând să nu fim prinşi în fapt de ochiul blând, dar neiertător al celui de mai sus de noi care instituise regula.

Pedeapsa nu-i ruptă din Rai

Şi-am tot trăit şi iubit cu exaltarea şi ruşinarea păcatului originar curgându-ne în vene, o bună bucată de timp. Trecut-au serile calde de toamnă, cu tot cu rugina frunzelor, trecut-au şi ploile reci cu vântul iute de început de ninsoare. Numai dorinţa nu trecea defel, ci tot mai aprigă se făcea. Până la urmă n-am fost prinşi, ci daţi în vileag. Într-o zi de sâmbătă, pe când noi, îndrăgostiţi cu foc, ne-abandonam în faţa plăcerii, aproape toată lumea afla secretul nostru. În momentul în care noi am descoperit grozăvia ce fusese înfăptuită, s-au dezlănţuit angoasele imaginare izvorâte din teama unei pedepse: riscăm totul şi ne hrănim cu dragoste, acceptând umili izgonirea din Rai, sau cu regret ne facem iubirea scrum şi continuăm să ne plimbăm prin Paradis, mistuiţi de dorul celuilalt?

Noroc că uneori realitatea nu-i plăsmuire biblică şi noroc că, nu doar proverbial, unele reguli sunt făcute pentru a fi încălcate. Aşa am aflat că regula în faţa căreia, deşi o încălcasem, ne supuneam cu frică, era un simplu mit în firmă, purtat, ce-i drept, cu îndârjire de-a lungul vremii. Şi nicidecum nu era motiv de izgonire sau agonie a unor suflete care au păcătuit, pesemne, din vina dragostei. Şi uite-aşa, ne-am transformat noi doi, din întinaţii de păcat, în neînfricaţii care-au desfiinţat acea regulă număru' 1.

Şi încă suntem de poveste. Şi prin firmă, şi prin viaţă. Căci, nu-i aşa, ce nu te-omoară, te-ntăreşte. Cu-atât mai mult, sentimentul care a trecut prin proba „de-a v-aţi ascunselea" sfidând regulile are pare-se tot mai mult chef de joacă.

Avem şi astăzi o relaţie migălos ţesută de-un neastâmpăr de iubire, dar n-are nicidecum un cunoscut reţetar drept scenariu. E cam aşa cum bine spune un personaj citat de zor zilele astea: „Everyone we know is getting married or pregnant. We're just getting more awesome!" (n. r. - toată lumea pe care o ştim ajunge să fie căsătorită sau să aibă copii. Noi ajungem, pe zi ce trece, să fim şi mai mişto!).

Oana Năstase nu-i scriitoare, dar scrie de zor. În publicitate, sub titulatura de copywriter, şi pe blog, sub numele de Vecinica. Puteţi s-o vizitaţi în Garsoniera de Idei, dacă vă găsiţi vreodată în preajma adresei vecinica.ro.

"Eu eram încă prinsă-n plasa unei relaţii, de ceva timp; nu foarte mult, dar suficient cât să nu mai ştiu cum să-i descos iţele."

"Da, îl observasem pe EL: înalt, matur, cu strângerea de mână fermă şi cu ochi trişti de-o blândeţe aparte."

"Nu s-a întâmplat nimic controversat, nici măcar un sărut stângaci, dar amândoi ştiam că va fi ceva."