George Astaloş, scriitor: „Viaţa mea este o înlănţuire de şanse“

Distanţa de la Bucureşti la Paris pare mai lungă pentru un scriitor, iar destinaţia nu e mereu primitoare. Sorţii l-au dus acolo pe scriitorul George Astaloş. Nu în vacanţă, ci în exil.

George Astaloş este unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi români în străinătate, dar cu o vizibilitate nepermis de slabă în spaţiul cultural românesc. La 78 de ani, încă pasionat de rubgy şi de călărie, sporturi pe care le va iubi mereu, maestrul argoului şi creatorul teatrului floral-spaţial locuieşte împreună cu soţia sa, Hélène, într-un apartament care respiră aerul Parcului Cişmigiu din Bucureşti.

Vizitează adesea Parisul, unde şi-a trăit exilul de peste 30 de ani şi unde şi-a consolidat operele. N-a venit în România - a făcut-o oricum cu mult după Revoluţie, iar motivele sunt lesne de înţeles - pentru că pâinea la Paris ar fi fost mai scumpă. S-a reîntors în ţara natală ca şi cum ar fi fost plecat mult timp pe front. E chiar simplu de zis de ce: aici a crescut, aici a devenit boem, aici a suferit împreună cu familia, într-o epocă ale cărei senzaţii şi percepţii se răsfrâng şi acum asupra modului în care privim prezentul. Un jurnal de ştiri TV ne-a însoţit, dezamăgitor, pe toată durata interviului.

„Weekend Adevărul": Cum simţeaţi societatea românească înainte de plecarea la Paris?

George Astaloş: Indiferent ce se trezeşte să spună acum unul sau altul, că se trăia mai bine... Am lăsat în urmă o mizerie inimaginabilă! Eu sunt român de origine germană. Tata şi mama sunt din Bucovina. Tata a fost în lagăr la Donbas. Îmi amintesc că m-am trezit când l-au luat. Fără să-l tragă de mânecă, l-au aşteptat să-şi facă valiza. Pe toţi nemţii din România i-au dus să muncească acolo. Pe germanii „de pe drum", cum se spunea. Le dădeau drumul pe măsură ce se îmbolnăveau. Au fost luaţi pentru a repune în funcţiune minele de cărbune, care, apropo, nu se opriseră în 1917 la revoluţia bolşevică, ci în 1912. Tata a fost în acelaşi lagăr cu mama Hertei Müller. Mama a fost arestată luna următoare şi condamnată la moarte de către un tribunal sovietic. A fost achitată în final. Tata a murit după ce a venit din lagăr. Aceasta a fost copilăria mea, aceasta a fost lumea pe atunci. Iar mai târziu... Ce mai, am lăsat o societate în paragină.

Aţi plecat printr-o bursă a Academiei Franceze...

În 1971, la Piran, în Slovenia, a avut loc congresul PEN Clubului, organizaţie care apără libertatea de exprimare, îi protejează pe scriitorii abuzaţi de regimuri politice. Iar preşedintele Pierre Emmanuel mi-a oferit o bursă din partea Academiei Franceze. Pentru mine, bursa a fost un accident uluitor. Erau acolo nouă preşedinţi de Academii, mari oameni de litere. Sigur, nu dai un premiu ca acesta unor astfel de somităţi. Heinrich Böll, care a luat Premiul Nobel la un an de la congresul acela, era ca un şcolar printre cei prezenţi. Asta ca să vă daţi seama de personalităţile prezente acolo.

În 1970, cu Zaharia Stancu, la primirea Premiului Uniunii Scriitorilor

Vă doreaţi să plecaţi înainte de primirea premiului Uniunii Scriitorilor?

Da, din totdeauna. Aşa cum voia să plece toată lumea. Am demisionat din Armată - făcusem Institutul Geografic Militar - ca să nu intru în partid. În dosarul meu scrie să am renunţat la armată pentru a mă consacra literaturii. Şi asta a fost adevărat. Luasem premiul Uniunii Scriitorilor fără să scriu un cuvânt despre soarele care strălucea frumos „pe strada noastră". Avusesem un mare succes cu piesa „Vin soldaţii"... Dar eu sunt un fel de înlănţuire de inele existenţiale de şanse. N-am făcut niciun efort pentru nimic. Nu mă jenez să spun. Nici n-am o inteligenţă pragmatică. Am fost şi sunt un timid.

Cum v-aţi integrat în Franţa?

Nu am avut ostilităţi din partea nimănui. Şansa a fost şi că le-am plăcut. Oriunde mă duc, nu am probleme de adaptare. Vă daţi seama că probleme au fost. Chiar şi un cetăţean care vine de la Hunedoara în Bucureşti are probleme... Dar la Paris! În 1972, scriitorul senegalez Léopold Sédar Senghor m-a numit redactor-şef la revista „Nouvelle Europe", funcţie pe care am ocupat-o 30 de ani, din 1972 şi până în 2002.

De la Paris ce semnale primeaţi dinspre est?

Veneau mereu români la Paris şi aşa aflam ce se întâmplă în ţară. Mă interesa România, pentru că eram în exil, n-am fost să-mi cumpăr maşină. M-am întors abia în 1995. Dacă veneam imediat după 1989, se termina tot efortul meu de atâţia ani, pentru că aici îi găseam tot pe ăia.

Ce se întâmpla cu dumneavoastră dacă nu plecaţi în Franţa?

Probabil că dacă aş fi rămas în România, aş fi continuat să scriu, aş fi fost membru al Uniunii Scriitorilor, care atunci era o monedă de schimb, o valoare. Probabil că nu ar fi fost acelaşi lucru, dar bobii fuseseră aruncaţi prin „Vin soldaţii", cu care am debutat.

Ne-a salvat într-un fel umorul de ororile comunismului?

Românii au umor, iar istoria i-a antrenat din cauza lipsurilor. Umorul ar fi un fel de zaharină pentru existenţa românului în general. Când spun român, mă gândesc la masa mare de oameni de la ţară. Sper ca mai devreme sau mai târziu să se refacă acest ţesut, al satului românesc, care e cel mai sănătos, pilduitor. Tot ce ştim, ştim pe această cale, chiar şi Eminescu a trecut pe acolo. Eminescu, iată un model!

Credeţi că românii de astăzi duc lipsă de modele?

Aţi vizat just, dar, totuşi, în această lipsă sau în acest conglomerat de inteligenţe, experienţe, există câteva modele. Nu pot fi călăuzele tuturor. Iar motivul lipsei este simplu: cei 40 de ani de robie aduşi de comunism. Acolo se află cauza. Mă întrebaţi mai înainte cum era atunci... Nu am mâncat peşte câţiva ani, pentru că nu se găsea. Ştie toată lumea că intrai în magazin şi nu găseai nimic. Erau şi bancuri inteligente izvorâte din aceste lipsuri. Un individ merge la un magazin şi întreabă: „Aveţi carne?" Vânzătorul îi răspunde: „Noi n-avem brânză, cel de vizavi n-are carne".

În 1982, împreună cu soţia, Hélène, alături de Nicolas Sarkozy, pe atunci primarul cartierului parizian Neuilly

De ce după 1990 în România nu a crescut producţia literară?

La fel, după 40 de ani de teroare roşie, era imposibil să fie altfel. Probabil că dacă eram lăsaţi în pace după război, să facă fiecare ce doreşte, era altceva, pentru că modele existau, erau calde.

Aveţi un scriitor român preferat?

Tudor George zis „Ahoe" sunt convins că este cel mai important poet al celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Îl ocolesc toţi, nu este pus în valoare. L-aş aminti şi pe Teodor Pâcă, deşi a scris mai puţin decât Ahoe.

Ce-i lipseşte peisajului cultural de la noi?

Este sărăcăcios peste tot, degeaba sunt lăudate ţări ca SUA, Franţa, Germania. Pe vremuri, la noi bani existau, dar nu aveai voie să faci prea multe.

Cum explicaţi că Herta Müller a luat Premiul Nobel?

Premiul Nobel are fazele lui. Până în 1989, distincţia era dată pe criterii ideologice: un premiu americanilor, următorul ruşilor, apoi unuia care vorbeşte o limbă mai puţin cunoscută la nivel mondial. Printre ei se mai nimerea câte unul care nu respecta regula ideologică. Vine 1989 şi ideologia cade, iar premiul capătă un sens geografic. El s-a dat în anumite zone unde nu a mai fost acordat. Deci nu pe ţări. Odată cu Herta Müller, exilul a început să fie pus în valoare.

Europa de Est va mai vedea curând un premiu?

Eu cred că nu.

Maestrul, alături de cărţile publicate  Foto: Lucian Muntean

Ce a reprezentat exilul pentru dumneavoastră?

Culmea e că un exil general atât de mare ca după revoluţia bolşevică nu a mai fost în istorie. În această multitudine de exilaţi sunt cam 2.000 de scriitori, cei mai mulţi din Rusia. Pentru mine, exilul este proiecţia unei moralităţi, o probă de moralitate. Acum îmi petrec timpul mai mult la Bucureşti decât la Paris, şi nu pentru că e viaţa mai ieftină sau că pâinea e mai ieftină.

"Mă interesa România, pentru că eram în exil, n-am fost să-mi cumpăr maşină. M-am întors abia în 1995. ''

"Românii au umor, iar istoria i-a antrenat din cauza lipsurilor. Umorul ar fi un fel de zaharină pentru existenţa românului în general.''

„Parisul este o treaptă obligatorie pentru un artist"

Cunoaşteţi bine Parisul, unde aţi stat şi aţi scris câteva decenii. De ce iubesc scriitorii Parisul?

Suntem obligaţi să iubim Parisul. N-ai cum să nu iubeşti Parisul. Este iubit, dar nu chiar de toată lumea. Mulţi rămân cu un cui... Partea de creaţie nu e aşa luminoasă, rotundă şi gata să te ia în vârtejul ei. Societatea Scriitorilor Francezi, când votează, o face prin plic. Nu e timp. E un oraş care are ca populaţie jumătate din populaţia României. Nici nu vezi alţi scriitori, decât dacă îţi dai întâlnire.

Un împătimit al rugby-ului

Atunci viaţa culturală e liniştită?

E ca supa cu tăiţei pe care ţi-o face mama. O mănânci, nu mai întrebi cum a făcut-o. Prieteniile între scriitori sunt rare, dar asta nu înseamnă că sunt duşmani. Acolo n-are nimeni timp. Poţi să fii scriitor foarte bun şi fără să fi cunoscut Parisul. Nu e o muză. Îţi deschide ochii, mai bine zis.

Pentru unii ca Henry Miller a fost un şoc...

La Henry Miller era şocul americanului în faţa Europei. Dar Parisul, dacă vreţi o definiţie, este o treaptă obligatorie pentru creator, infinit mai obligatorie pentru un pictor sau un sculptor, decât pentru un scriitor.

L-aţi cunoscut pe Cioran. Cum îl vedeaţi dumneavoastră?

Nu-l vedeam cum îl vede lumea acum, după ce a murit. E un decalaj sentimental între oameni şi Cioran. Am scris două volume despre exil. Acolo sunt şi scrisorile pe care mi le-a trimis. Îmi telefona şi la 5 dimineaţa şi nu era un tip care nu cunoştea regulile de bună-cuviinţă. În 1987 a fost prima Cupă Mondială de rugby, în Noua Zeelandă şi Australia. A fost transmisă, în direct, la 4 dimineaţa. Într-o zi a fost meciul România-Franţa, încheiat 9-54. După ce s-a terminat, mă sună Cioran. Nu se prezenta. Îmi zice: „Dragul meu, cine sunt românii ăştia care joacă rugby în Australia?". Răspunsul meu a fost inspirat de o replică a lui Salvador Dalí. La o expoziţie, sora unui prieten de-al meu, studentă, a văzut un tablou al lui Dalí cu un copil angelic care muşca dintr-un şobolan şi l-a întrebat pe maestrul Dalí: „De ce acest copil rafaelian muşcă dintr-un şobolan?" Răspunsul lui Dalí: „Aşa-s copiii, nu ştiu ce fac..." Iar eu i-am răspuns lui Cioran: „Maestre, aşa sunt românii, nu ştii ce fac..."

Ce fel de om era?

Adorabil. Deloc complicat. Aş spune chiar că avea o timiditate. Probabil că asta îl făcea să se îndepărteze de oameni. Îi primea pe toţi cei care îi băteau la uşă. Trebuia să ai curajul să-l abordezi. Nu-ţi spunea niciodată că n-are timp, că are de scris. Era insomniac. Am fost împreună la un seminar la Bochum. Era februarie şi stăteam la acelaşi hotel închiriat de universitate. După încheierea seminarului, unii au organizat o petrecere la o vilă, dar mi-au spus să vin fără el, pentru că le era teamă că nu se vor mai putea desfăşura. Am vrut să duc ceva la hotel, când, ce să vezi, maestrul mă aştepta în hol şi făcea ture. A trebuit să-i spun unde merg şi să-l invit. În ciuda temerilor tuturor, a fost seducător.

A rămas în istorie refuzul lui Cioran de a lua Nobelul...

M-au rugat de la Comitetul Nobel, pentru că îl cunoşteam pe Cioran, să încerc să-l conving să accepte. Se întâmpla în 1982. Am promis să încerc. I-am spus lui Cioran, iar el a răspuns: „Nu pot, dragă, nu se poate". „Dar prietenul dumneavoastră Beckett l-a acceptat...", i-am zis eu. „Dacă îl accept, înseamnă că tot ce am făcut se dărâmă". „La Beckett s-a dărâmat ceva?" - am adăugat eu. A durat un an insistenţa aceasta. Într-o zi m-a sunat şi mi-a spus că a venit ataşata de presă de la Academia Suedeză şi că i-a spus că nu acceptă premiul.

"Cioran îmi telefona şi la 5 dimineaţa şi nu era un tip care nu cunoştea regulile de bună-cuviinţă.''

"Emil Cioran era adorabil. Deloc complicat. Aş spune chiar că avea o timiditate. Probabil că asta îl făcea să se îndepărteze de oameni. ''

CV

- Piesa „Vin soldaţii", marele debut
- Numele: George Astaloş
- Data şi locul naşterii:  24 octombrie 1933, Bucureşti
- Starea civilă: căsătorit
- Studiile şi cariera:
- în 1953 absolvă Şcoala de Ofiţeri topogeodezi, dar demisionează din armată pentru a se dedica scrisului
- debutează cu poezie; consacrarea vine în 1968, cu piesa „Vin soldaţii", jucată pe scena Teatrului Cassandra din Bucureşti; pentru această piesă a primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1970
- în 1971 primeşte o bursă din partea Academiei Franceze şi se stabileşte la Paris
- este poet, dramaturg, romancier, eseist, critic literar
- a publicat peste 40 de volume şi mii de articole (eseuri, critică literară)
- este unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi români pe scenele din străinătate
- Locuieşte în: Bucureşti