Dragoste modernă: „Măgarii“, aceste adorabile creaturi pe care le iubim…

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Viaţa este ca o cutie cu bomboane de ciocolată, niciodată nu ştii ce e înăuntru, îi spunea lui Forrest Gump mama sa. Şi mare dreptate avea! O cutie imensă, cu atât de multe bomboane încît putem alege în fiecare zi câte una. Din păcate, cele mai multe bomboane sînt de-a dreptul amărui (şi nu toate femeile preferă acest tip de ciocolată, oricât de indicat ar fi el pentru păstrarea siluetei).

Dintr-o întîmplare, într-o zi de august, nu cu mulţi ani în urmă, am dat peste o „bomboană" delicioasă. Este drept, la început, pe internet. Foarte adevărat, am ezitat îndelung în faţa „delicatesei", am sucit-o pe toate părţile, am încercat să ajung cu privirea dincolo de partea vizibilă a personajului pe care îl reprezenta... am petrecut o întreagă dimineaţă singură-cuc în redacţie râzând în hohote din cauza unei captivante discuţii pe messenger... ce mai... nici prin cap nu mi-ar fi trecut, la acel moment, să cunosc în viaţa reală pe cel care mă amuza atât de tare, dar discuţiile cu el erau foarte pe placul meu. Şi asta se întâmplă rar. 

LA PLIMBARE CU BOMBOANA

Nu mult după aceea, într-o după-amiază de sâmbătă foarte călduroasă (fusese o zi caniculară în Bucureşti), mă sună şi îmi propune să ne vedem. Am îngheţat instantaneu. Prin mintea mea au trecut fulgerător toate minciunile posibile pe care i le-aş fi putut spune ca sa scap de întâlnire, dar după câteva secunde de tăcere n-am fost în stare decât să bâigui un foarte puţin convingător „nu pot, sunt timidă".

Evident... ar fi fost mai normal să-i spun că nu mă întâlnesc niciodată cu tipi necunoscuţi, dar până la urmă şi partea cu emotivitatea era cât se poate de adevărată, aşa că m-am strâmbat (ce fericire că videotelefoanele nu se produc în masă) şi în mintea mea îmi şi luasem la revedere de la el. A început să râdă. Tare. Molipsitor. Convingător. La orice pretext al meu avea un contraargument. Imbatabil, de altminteri.

Până la urmă nu am avut încotro, a trebuit să accept să plec cu „bomboana" la plimbare. Am depăşit momentul catastrofal al descoperirii că bluza preferată era la spălat şi am realizat că eram atât de emoţionată încât ar fi fost imposibil să încerc să mă fardez. În consecinţă am renunţat, dar măcar am ajuns la poartă în acelaşi timp cu maşina lui (speram, în acelaşi timp, să fie suficient de inteligent ca să aprecieze mai mult punctualitatea mea decât ar fi apreciat o nuanţă de blush pe obraz). 

ŞAPTE ANI DE ACASĂ, FĂCUŢI LA ZI

Când am reuşit, într-un final, să întorc privirea spre el, aveam să constat că toate temerile mele fuseseră nefondate. Nu aveam niciun motiv să fiu cârcotaşă, cum sunt de obicei în materie de bărbaţi. Fiindcă era înalt, arăta foarte bine, avea o figură inteligentă (şi nu avea să mă dezamăgească niciodată, din acest punct de vedere), fiindcă părea să aibă cei şapte ani de acasă făcuţi la zi, nu la fără frecvenţă.

Oricât de emoţionată aş fi fost, trebuia să recunosc că tipul părea să fie cu adevărat „cel mai frumos din oraşul acesta". Am încercat în zadar să fiu realistă şi să-mi spun că pînă şi un astfel de exemplar trebuie să aibă, firesc, un buchet de defecte. Dar parcă mai contau? 19 stele deasupra noastră şi legea morală la locul ei .

A urmat cea mai frumoasă, luminoasă şi jucăuşă jumătate de noapte pe care am trăit-o vreodată. Aproape ne-a prins dimineaţa la taifas, căutând veveriţe în Herăstrău, bând limonadă, numărând stelele de pe un tăpşan din apropierea Casei Presei Libere (lui i‑au ieşit 19, cred că m-am încurcat eu la numărătoare), traversând în goană oraşul ca să prindem finalul unui concert Phoenix, tăifăsuind despre politică şi istorie, cărţi şi dragoste, de nu-mi venea să cred că eu sunt una şi aceeaşi persoană cu cea care plecasem de acasă.

Am fost uluită să descopăr un tip capabil de discuţii inteligente, dar şi jucăuş (atât de jucăuş încât a trebuit să-l opresc să nu rămână în părculeţul de joacă al copiilor). A fost o jumătate de noapte de nebunie cuminte, şi aveam să rea­lizez ulterior că am dorit să plec acasă la un moment dat doar pentru că aveam musai nevoie de timp ca să-mi pun în ordine gîndurile. Ei bine da, şi sentimentele. Adică să trag linie, să adun, să las deoparte emoţiile şi să decid dacă jumătatea aceea de noapte însemna ceva pentru mine. Şi dacă răspunsul era pozitiv urma o întrebare şi mai complicată: voiam să-l mai văd?  Fiindcă, pe drept cuvînt, eram ameţită.

 Nu este foarte uşor să vezi un astfel de tip jumulind copacii ornamentali din Herăstrău doar ca să pleci tu cu o floare acasă, nu este deloc simplu să vezi cît de puţin se aseamănă el cu o cohortă de alţi tipi cunoscuţi, fie ei colegi sau cunoştinţe. Nu am fost în stare să adorm pînă mult după răsăritul Soarelui. Iar când m-am trezit, am ars de nerăbdare să mă confesez celei mai bune prietene că tocmai „mă întâlnisem cu cel mai cel tip de pe planetă" (asta... fără discuţie!) şi că pur şi simplu eram fericită.

VALOAREA FLORILOR FURATE

Aveam să-mi înghit pe nemestecate porţia de lacrimi când „cel mai fain tip de pe planetă" avea să apară şi să dispară din viaţa mea în următoarele luni, şi desigur, mă consideram mereu singura vinovată. Pe ultimele pagini ale poveştii figurează o întâlnire la o îngheţată de fructe de pădure şi o plecare (a lui) intempestivă la serviciu, în ciuda orelor înaintate, un mesaj pe blogul personal că îi este dor de mine (semnat doar cu iniţiale) şi descoperirea din primăvara trecută de pe Facebook că este „in an open relationship". (n.r. - într-o relaţie deschisă) Un concept pe care nu am reuşit să-l pricep, chit că mi-am supus imaginaţia la eforturi uriaşe. Momentan nu mai este în lista mea de friends şi sunt în stare să recunosc că eu niciodată nu m-aş fi simţit bine „in an open relationship".     

Orice poveste care se respectă are o morală

Cu nişte ani în urmă, pe vremea când poveştile de dragoste păreau a fi ceva firesc şi aproape banal, divorţurile scandalizau opinia publică, iar cărţile de analiză a diferenţelor emoţionale intersexe erau considerate o chestie încă exotică în România, mama mi-a adus o carte al cărei titlu m-a făcut iniţial să izbucnesc în râs: Toţi bărbaţii sunt măgari (până la proba contrarie). Era un fel de ghid numai bun pentru femeile care ar dori nu numai să se mărite, nu numai să-i dădăcească pe bărbaţi, nu numai să facă dragoste cu respectivii, ci şi să-i înţeleagă (mă rog... presupunând că le mai rămânea timp pentru psihologie masculină în cele 24 de ore standard ale unei zile). Dacă înţelegerea însemna şi convieţuirea sub acelaşi acoperiş conform principiului „până moartea ne va des­părţi"... cu atât mai bine.

Printre hohotele de râs, am apucat să mă declar de acord cu mesajul cărţii chiar dinainte de a o fi citit. Presupuneam (deh...intuiţia feminină) că nu neapărat bărbaţii sunt „măgari" şi nu întotdeauna femeile au dreptate. Nu aveam de unde să ştiu că ulterior viaţa îmi va demonstra cu prisosinţă acest lucru. Şi nici nu aveam cum să prevăd trecerea prin existenţa mea a „măgăruşului" năstruşnic de care pomeneam mai devreme.

DE CE SE SIMT EI ATÂT DE BINE ÎN PIELEA LOR

Mai ales de dragul acelui tip am început să caut şi să citesc volume întregi pe tema rela­ţiilor dintre sexe, conştientă fiind că poate ar fi mai benefic dacă, în loc de doctorate pe teme dragi feminismului, s-ar oganiza nişte prelegeri în care să explicăm femeilor de ce ei nu numai că nu sunt „măgari", dar au şi prostul obicei de a simţi şi gândi cu totul altfel decât o facem noi. Sau de ce la ei sexul (şi tot ce e legat de erotism) e perceput altfel decât de noi. De ce ei se simt adesea atât de bine în pielea lor oricum ar fi îmbrăcaţi, chiar dacă nu sunt proaspăt bărbieriţi sau au uitat să se parfumeze, în timp ce noi, deşi dedicăm ore întregi îngrijirii personale, deşi lăsăm în cabinetele de cosmetică şi de coafură bani frumoşi în fiecare lună, ne simţim stinghere în pielea şi în hainele proprii dacă vreun el nu se îndură să ne arunce, la timp, o privire admirativă.

Am înţelege de ce noi suntem atât de dependente de ei şi de hachiţele lor, şi, de fapt, am înţelege poate de ce îi iubim atât de mult încât le trecem cu vederea şi cele mai năucitoare trăsături negative. Cred că am pierdut prea mult timp intrând în jocul lor masculin preferat, dobândirea puterii, măsurându-ne forţele intelectuale, profesionale cu ei, şi am uitat complet că esenţa jocului nu era competitivitatea, ci dragostea dintre noi şi ei. Ar trebui să aruncăm la coş toate cărţile care ne învaţă cum să-i domesticim/dominăm/convingem(sau dacă preferaţi cum să-i aburim/prostim/minţim) şi, în schimb, să lecturăm, cu creionul în mână, doar volumele care ne învaţă că diferenţele dintre noi nu sunt altceva decât combustibilul necesar pentru ca „motorul" relaţiei să funcţioneze bine vreme îndelungată. Pe principiul că dacă nici extremele nu se atrag...  atunci cine?

În acea noapte caldă de septembrie am înţeles de ce un bărbat poate fi cu adevărat desăvârşit, chiar dacă ideea de sex este, cel puţin pentru moment, exclusă. Pentru că nimic, doamnelor şi domnişoarelor, nu poate fi mai minunat şi mai înduioşător decât un bărbat jucăuş, pe care îl iubeşti din toată inima. Şi poate că ei s-ar juca mai mult şi iubirea noastră ar fi mai sinceră dacă am înţelege că dragostea este incompatibilă cu orice fel de metereze. Ridicate de societate sau de noi înşine.

Dintre toate visele adolescenţei, Mihaela Răileanu l-a păstrat pe acela de a fi scriitoare. Deocamdată consumă presă la cafeaua de dimineaţă şi seara pe post de somnifer, preferă florile de cireş de pe blogul personal. Şi argumentele imbatabile din teza de doctorat proprie şi speră că va veni şi timpul unor altfel de texte, mai puţin academice, dar bine ancorate în realitatea românească.

"Aproape ne-a prins dimineaţa la taifas, căutând veveriţe în Herăstrău, bând limonadă cu lămâie, numărând stelele de pe un tăpşan din apropierea Casei Presei Libere."

"Presupuneam că nu neapărat bărbaţii sunt «măgari» şi nu întotdeauna femeile au dreptate."