Dragoste Modernă: Cum am învăţat, fără regrete, să nu ne mai iubim

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Povestea asta nu va fi nici cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi", nici cu „fata bună şi prinţul cel frumos" şi, bineînţeles, nici cu happy-end. Sau mai bine zis, nu cu un final previzibil al unui cuplu obişnuit, pentru că noi am fost orice altceva, dar nu asta. Să povestesc despre ceea ce am trăit la modul onest poate fi un moment de melancolie sau de durere. Să scriu despre ceea ce simt ştiind că pot fi judecată poate fi un act de curaj şi un mod de a pune capăt unei părţi din ceea ce am fost în trecut.

O poveste de dragoste modernă începe azi pe internet. Se continuă cu locuit împreună. Şi sfârşeşte într-un mod mai mult sau mai puţin ciudat, sau - de ce nu? - e fără final. Tumultul relaţiei e probabil de un miliard de ori mai intens decât în basme, pentru că trebuie să nu uităm de cel pe care îl iubim în agitaţia cotidiană, trebuie să învăţăm să ne respectăm şi să fim fideli, să creştem împreună evitând tentaţii zilnice.

CAFEAUA CARE A ŢINUT PÂNĂ-N ZORI

Aşa a început şi povestea mea. Pe net. Mai precis în epoca deja apusă a HI5-ului, când ne furam prietenii virtuali şi stăteam cu orele să vedem ce poze au mai pus X şi Y. A continuat cu luni de confesiuni pe Messenger, pentru ca ulterior să ne dăm seama că ne dorim să trecem la următorul pas, că s-a inventat telefonul şi că, probabil, ar fi simpatic să ne vedem la o cafea.

Cafeaua a continuat cu povestit până în zori de zi,  cu o plimbare lungă în noapte pe Calea Victoriei, cu zâmbete, cu iluzii şi cu vise. Începutul a fost cu fluturaşi în stomac, primele emoţii, cele mai romantice întâlniri, flori, răsărit de soare în doi, plecări la munte, intensitatea momentului şi a sentimentelor ce ne invadaseră trupul şi mintea. Nimic nu ne putea despărţi, nu aveam nevoie de prieteni, credeam că vom fi pentru totdeauna împreună, că nu contează banii, că ne vom adapta gusturile unul după celalălt. Chiar dacă el asculta hip-hop, iar cultura mea muzicală lasă de dorit, nu frecventam aceleaşi locuri, eu eram mai snoabă, iar el - băiat cuminte. Lumea era doar a noastră şi, totuşi, nimic din lume nu ne era necesar pentru a ne iubi. Dar dragostea modernă ne-a arătat că e nevoie de compatibilitate mai mult decât de complementaritate pentru ca o relaţie să supravieţuiască.

SUB ACELAŞI ACOPERIŞ

Într-o zi ne spunem că vrem să locuim împreună, aşa că, în euforia momentului, o facem după doar câteva luni. Părinţii se opun, noi facem vizite constant la Ikea după perdele şi perne colorate. Şi iată-ne sub acelaşi acoperiş, la petrecerea de bun venit, urmată de cea mai frumoasă excursie din viaţa noastră de până atunci, în oraşul lui Gaudi, frumoasa şi însorita Barcelonă. Nimic mai mult nu mai contează pentru noi, totul pare că începe şi se termină acum. Ştim sigur că aceasta este fericirea şi că nimic, niciodată, nu ne poate face rău. Sau cel puţin aşa credeam atunci, pentru amândoi fiind prima iubire adevarată, primul „te iubesc" real, rostit până la exasperare la un pahar de sangria pe Rambla.

Doi ani mai tarziu, trăim în acelaşi peisaj, dar cu anume frustrări, acumulate de ambele părţi. Fiecare e nemulţumit de propriile neîmpliniri financiare sau spirituale, ce nu ne unesc, ci ne fac să ne îndepărtăm, să căutăm compania altor prieteni, sa ne minţim. Fragilitatea relaţiei e cu fiecare zi tot mai rănită. Odată cu încrederea şi neînţelegerea faptului că o pauză ar fi de bun augur, începem să ne agăţăm nebuneşte unul de celălalt, dar într-un mod atât de greşit încât ne distruge psihic.

Între noi a mai fost intotdeauna ceva. Poate încă după primele luni. Se numeşte „Gelozia" şi a fost, iniţial, de partea lui, apoi de a mea. Gelozia compulsivă şi posesivă, care ne-a făcut numai rău. Pentru mine a creat obsesii, iar pentru el - disperare. Să te iubeşti modern în secolul tentaţiilor presupune compromisuri, pe care eu nu am ştiut să le fac la acel moment. Faptul că am învăţat spre finalul relaţiei nu a fost suficient pentru orgoliul lui rănit.

NE-AM IUBIT CUM NU SE IUBESC MULŢI

Şi povestea continuă pe un ton mai trist. Ne-am iubit cum nu se iubesc mulţi în această lume, dar ne-am făcut la fel de mult rău. Iubire bolnavă, ar zice unii, ce sfârşeşte de multe ori la psiholog sau cu o traumă de lungă durată. Şi da, iubirea nu e de ajuns. Dragostea modernă presupune maturitate şi compromisuri, lipsă de orgolii şi valori comune. Povestea noastră am definit-o, în final, ca pe una complicată, fiecare alegând să caute pe drumul lui ceva mai facil. Am aflat că între extaz şi agonie un cuplu are nevoie de mai mult decât de dragoste. E nevoie de respect, de maturitate, de echilibru, de înţelegere reciprocă a nevoilor şi dorinţelor. Şi am învăţat-o amândoi cu preţul suferinţei şi al maturizării forţate.

Ne-am spus că a fost vorba de desincronizare a ceea ce ne dorim, că atunci când unul visa la o familie, celălalt alegea să fie mai rece. Apoi rolurile s-au inversat, dar prea târziu pentru noi. Am vrut să credem că e vorba doar de un moment nepotrivit şi că poate timpul ne va aduce din nou împreună şi vom visa mai departe în doi. Am plâns ore în şir, ştiind că dacă acum părăsim barca e posibil să nu ne aştepte în acelaşi loc în căutările noastre, să se scufunde sau să fim înghiţiţi de rechini. Cu toate astea, am sărit mai departe în viaţă şi ne-am desprins pentru a nu ne răni şi mai mult. 

ÎMPĂCĂRILE MINUNATE N-AU MAI PUTUT SALVA NIMIC

Noi doi am atins limita durerii cu miile de minciuni, cu gelozia şi posesivitatea noastră, cu orgolii, cu interziceri, cu nimicuri banale. Real dezastru copilăresc! Împăcările minunate nu au salvat lipsa de comunicare. Şi asta, tot cu preţul fericirii noastre am învăţat-o. Am rezolvat în diverse moduri lucrurile pe moment. Ca un vulcan mocnit, tensiunile dintre noi au ieşit iar şi iar la suprafaţă până la punctul final, când tot ce a fost cândva frumos a devenit scrum.

Ar fi simplu să dau vina pe unii şi pe alţii care au vrut să ne despartă, dar, după tot acest timp, am realizat că singurii responsabili pentru că nu am ştiut să ne iubim frumos, până la final, am fost noi doi. Nimeni altcineva nu este vinovat. Când primeşti o astfel de dragoste, ai face bine să o preţuieşti şi să investeşti ce e mai bun în tine pentru ea. Şi eu, şi el ne-am primit lecţia şi ne dorim acest lucru acum, dar fiecare cu altcineva.

ACEL MOD INOCENT, DAR STUPID

Poate v-am zis povestea mea puţin romanţios sau poate n-am vrut să acuz pe nimeni şi nici să răscolesc în trecutul nostru. Mai mult decat atât, e posibil să nu fi înţeles nici măcar ce am cautat noi împreună, cât de mult ne-am iubit ani de zile şi cât de dureros a fost finalul. Dar cam asta a fost. Poate că există cupluri care se regăsesc în această vâltoare. În ciuda firii noastre imposibile şi a unor incompatibilităţi, undeva în noi a rămas iubirea. Ştim că am dorit cândva o familie, că am împărţit atâtea momente frumoase în doi, am explorat locuri noi, am construit o casă şi ne-am visat alături de copiii noştri. 

Fiecare din noi caută acum drumul spre linişte şi echilibru. Şi poate după mai bine de un an, fiecare în felul lui, chiar am găsit calea de a ne fi mai bine. Dar ştim amândoi că nu vom mai iubi ca atunci, în acel mod inocent, dar stupid. Vom avea o nouă dragoste, mai echilibrată şi mai blândă, dar nu vom mai iubi astfel.

Niciodată nu e prea târziu să înveţi să iubeşti, iar dragostea modernă e cam aşa: complicată, tumultuoasă şi ironică. Noi doi ne-am jucat aiurea cu ea, aşa că ne-a pedepsit cu lacrimi şi dor, dar cel puţin am trăit-o şi nu regretăm. În final, am fost doi norocoşi care s-au iubit şi şi-au scris povestea primei iubiri reale.

Luminiţa Balaban trăieşte şi lucrează în Bucureşti. Cei care o cunosc susţin că ar fi la fel de pasionată de modă precum personajul Carrie Bradshaw din „Totul despre sex", dar şi de călătorii şi de magneţii de frigider aferenţi. Poate fi găsită la adresa readmymindaslumi.blogspot.com.

"Lumea era doar a noastră şi, totuşi, nimic din lume nu ne era necesar pentru a ne iubi."

"Să te iubeşti modern în secolul tentaţiilor presupune compromisuri, pe care eu nu am ştiut să le fac la acel moment."