Destinul pictorului care şi-a pierdut vederea

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ervant Nicogosian (83 de ani), o adolescenţă petrecută în lagărele din Kazahstan şi o bătrâneţe marcată de boli grele, ultima dintre ele, orbirea. Din aceste umbre şi-a creat pictorul armean lumina picturilor şi a vieţii.

Prima dată când pictura l-a salvat pe Ervant Nicogosian a fost în lagăr. Avea 14 ani, locuia în Ucraina, la Odessa, cu mama, tatăl, fratele şi cele două surori, când Mareşalul Antonescu răspundea cererii de cooperare a lui Hitler  şi trimitea Armata a IV-a într-un asediu asupra oraşului-port. Pe zidurile casei familiei lor au început să apară înscrisuri: „curte românească", „copiii lui Antonescu", aşa că acest dramatic moment istoric a făcut ca tânărul Ervant să plece în prima lui  călătorie din viaţă: a fost urcat într-un tren de puşcăriaşi şi n-a mai coborât din el o lună şi 10 zile, până a ajuns la destinaţie: lagărul Oranke din Kazahstan.

O fostă mânăstire, pe care bolşevicii o transformaseră în puşcărie, unde deţinuţii de drept comun mâzgâliseră frescele, iar călugării deveniseră peste noapte deţinuţi. Patru rânduri de sârmă ghimpată, temperaturi de minus 40 de grade, malarie, pelagră, asta-şi aminteşte bătrânul de 83 de ani despre ce a îndurat tânărul care a fost acolo. Au fost apoi mutaţi la Aktiubinsk şi apoi la Karaganda (ambele în Kazahstan), într-un lagăr aflat pe o întindere de stepă de mii de kilometri.

Din lagăr, la Belle Arte

În iadul acela de boli, frig şi mizerie, angoasă, ploşniţe, ruşii au înfiinţat un atelier de pictură. „Ni s-a cerut să facem o reproducere după un portret al lui Stalin", spune bătrânul, aşezat în faţa celei mai recente lucrări ale sale, o compoziţie din tonuri de gri, străbătută de linii întretăiate. Suntem în atelierul său de acasă; aici a lucrat în ultimii ani, când a început să-şi piardă vederea.

„Am făcut tabloul şi m-au oprit la atelier. Atunci am început să pictez în ulei, reproduceri după pictori ruşi, pe care le luau acasă şefii de lagăr."  Lagărul unde erau adăpostiţi sute de oameni ţinea piept viscolului necruţător de stepă cu câteva rânduri de scândură; ferestrele erau întotdeauna închise. Oamenii erau într-o stare de angoasă şi teamă permanentă şi o tăcere nefirească se lăsa peste respiraţiile calde când zăpada crivăţului acoperea barăcile.

„Erau temperaturi atât de scăzute încât pe cer apăreau un fel de cercuri concentrice", spune Nicogosian şi dovada că ele au existat se regăseşte în prima sa compoziţie, primul lui tablou care nu era o reproducere. Ferestrele închise ale lagărului, mereu închise, prin care Ervant zărea cercurile crivăţului, aveau să-l urmărească toată viaţa: în majoritatea picturilor sale de mai târziu, le-a deschis.

INFO

În 1948, familia Nicogosian a fost repatriată, iar cei care supravieţuiseră, eliberaţi. Au venit la Bucureşti, unde se găseau rudele mamei şi s-au instalat într-o căsuţă la curte. Trecuseră opt ani, iar tânărul Ervant avea acum 22 şi câteva desene sub braţ, pe care le luase cu el din lagăr. Schiţe pe care nu le văzuseră ruşii: oameni resemnaţi în suferinţă, înfăşuraţi în pufoaice, oameni bolnavi, cercurile. Când le-a văzut vară-sa, i-a spus: „Eric! Tu trebuie să te duci neapărat la Belle Arte!". A prins curaj, a dat examen şi a intrat la Institutul de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu", unde îl va cunoaşte pe cel care avea să-i influenţeze fundamental destinul artistic: Camil Ressu.

Doar opt culori

„Să te interiorizezi, să faci un lucru care să iasă din tine, din interior spre exterior", a fost primul lucru pe care l-a învăţat de la Ressu, cel mai mare profesor de Belle Arte al vremii. Ressu este motivul pentru care în atelierul lui Nicogosian se regăsesc doar opt tuburi de culori: alb, ocru închis, ocru deschis, sienna naturală, umbră arsă, roşu englez, ultramarin, negru. „Acestea sunt şi culorile pentru care eu simt ceva, m-am regăsit în această cromatică a pământurilor, de ocruri, de brunuri", spune bătrânul.

De la Ressu, bărbatul mic de statură care fuma trabuc, a mai luat ceva: abstractizarea, esenţa a ceea ce este obiectul sau peisajul pe care îl pictezi, mai degrabă sentimentul decât forma. „Ressu era un tip foarte ordonat, când intra pe uşa facultăţii avea nenumărate batiste: una pentru nas, alta pentru mâini, alta pentru fructe, şi aşa mai departe. Era în primul rând spontan: te lăsa să desenezi, apoi refăcea desenul pe loc. Ştergea cu vârfurile degetelor desenul greşit, lua apoi cărbunele şi făcea opere de artă, sub privirile noastre", îl evocă Nicogosian.

De la el a a învăţat cum să organizeze suprafaţa de hârtie, cum să facă o compoziţie de personaj, cum să plaseze elementele geometrice, ca să transmită linişte sau senzualitate sau furie.  Cinci ani cât a studiat cu Ressu deprinsese un gen de pictură liber, cu o tematică abstractizată, dar pe care nu a putut-o practica în perioada proletcultistă a anilor '50.  

Furnale, fum şi nuferi

A început o perioadă neagră, care a durat aproape un deceniu, până în '64. „M-am văzut nevoit să pictez panouri pentru propagandă sau pentru protecţia muncii, destinate întreprinderilor. A fost o prostituţie, ca să am cum trăi", spune bătrânul. Uniunea Artiştilor Plastici îl trimitea în oraşe precum Reşiţa, Oneşti sau Galaţi, pentru peisaje industriale. Până la pictura în care să se regăsească, pe care s-o simtă cu adevărat, mai era. „Erau doar furnale, fum şi funingine. Nu puteai crea ceva de calitate. Era o negreaţă care se aşeza pe cartonul pe care desenam. Au fost ani de beznă pentru mine."

INFO

Şi totuşi, primul succes artistic pe care l-a cunoscut Ervant Nicogosian a fost cu o pânză de peisaj industrial, pe care a pictat-o amintindu-şi ce învăţase de la Ressu: să interiorizeze, să abstractizeze, să ajungă la esenţa lucrurilor. „Trebuie să te debarasezi de rahatul ăsta de şoarece pe care-l faci aici. Tu ai talent, nu ai voie să te pierzi. Te duci într-o zi la Snagov, într-o zi când vrei tu, şi te uiţi cum plutesc nuferii acolo, pe lac.

Pictura ta trebuie să fie exact cum sunt nuferii care plutesc pe această apă", i-a spus un bun prieten. „Asta a fost pentru mine un început. Să ies din noroiul în care mă scăldam. Îmi puneam pânza jos, umpleam paleta cu culori şi mă gândeam la nuferi. Apoi interpretam peisajul pe care trebuia să-l pictez, transformându-l total. Poarta numărul 1 de la şantierul Reşiţa a fost primul tablou, expus la expoziţia de stat a Uniunii Artiştilor Plastici."

"Ressu era un tip foarte ordonat, când intra pe uşa facultăţii avea nenumărate batiste. Era în primul rând spontan: te lăsa să desenezi, apoi refăcea desenul pe loc.''
Ervant Nicogosian pictor

Distincţii

Pictorul a  primit premiul pentru artă monumentală pentru mozaicul „Lupta de la Posada" (15 metri lungime şi 6 metri înălţime), în 1987, şi Ordinul „Meritul Cultural clasa a V-a", în 1968.

Tablourile din vis

A venit mai târziu vremea să deschidă în picturile lui ferestrele din lagăr. Pentru că suferinţa era încă înăuntru şi trebuia s-o scoată cumva afară. „Am început să-mi amintesc", spune bătrânul, „să mă transpun în starea aceea de atunci, când visam lumina, libertatea. Cinci ani de zile picturile mele au avut acest motiv, al ferestrelor, acest sentiment al lagărului".

În 1975 Uniunea Artiştilor Plastici îi pune la dispoziţie un atelier, în Centrul Vechi, pe strada Şelari, la numărul 13. Priveliştea ferestrei dădea în zidurile şi ruinele Curţii Vechi iar asta avea să nu rămână un simplu detaliu. Zidurile galben-roşiatice aveau să se însinueze în însăşi fiinţa lui. ­„Mi-am dat seama că această Curte Veche nu doar că mă inspiră, ci îmi aparţine, pur şi simplu. E a mea, acolo mă regăsesc perfect. Eu sunt un atavic prin excelenţă."

Culorile şi pietrele de sute de ani aveau o poezie pe care Nicogosian o auzea. „Eu sunt armean şi armenii şi-au săpat biserici în stâncă, atunci când au fost persecutaţi de turci şi li s-au distrus toate lăcaşurile de cult. Din '85  până în '95 am fost acolo, lângă Curtea Veche, şi în acest răstimp am făcut interpretări abstractizate ale acestor ziduri. Am avut o expoziţie întreagă doar cu aceste tablouri." Vara aceasta Ervant Nicogosian a pictat pe întuneric în ­curtea casei sale. Atelierul lui l-a lăsat unui pictor tânăr, care, atunci când vederea i s-a întunecat, venea zilnic şi-l lua cu maşina la atelier, îi aşeza culorile la îndemână, ca să continue să picteze.

„O sticluţă era alb, un lacăt era ocru"

„Îmi aşeza cele opt culori pe care le folosesc într-o anumită ordine şi în dreptul câtorva punea un anumit obiect, să-l pipăi; de exemplu, o sticluţă era alb, un lacăt era ocru." Din cauza glaucomului, tot ce mai putea zări era o pată mare, albă - pânza, şi o pată neagră - urmele lăsate de pensula lui pe această pânză. Şi totuşi, casa e plină de picturi. Pe hol, în atelier, în living, sunt stive de tablouri, aşezate unul în spatele celuilalt, sprijinite de perete, şi trebuie să le iei pe rând şi să le întorci, ca să priveşti. Nu e niciun semn că mâna care a îmbinat culorile, acuarela, nu ar fi ştiut ce face.

„Din 2004, când am început să nu mai văd am fost foarte descurajat. Dar am avut un bun prieten care mi-a spus: «Domnule, nu trebuie să vezi. Cum scriu scriitorii, aşa pictezi dumneata».  Şi aşa am introdus scrisul în picturile mele. Un scris indescifrabil, cu doar câteva litere sau cifre semnificative lizibile. Restul le scriam exact ca un orb. Ieşea un amalgam  ciudat, un fel de turn Babel în opinia mea, dar, se pare, foarte apreciat de critici."

„Îmi face impresia că pictura e prea leşinată"

Cu spatele la ultimul său tablou, Nicogosian stă în bastonul său de abanos, adus de fiica sa, de profesie medic, tocmai din Africa. Chiar cu o seară în urmă a trecut pe aici şi pictorul a întrebat-o cum a ieşit tabloul. Ea i-a descris, aşa cum s-a priceput, ceea ce vede. El n-a fost deloc mulţumit. „Sunt nişte griuri şterse acolo. Va trebui să pun nişte accente mai viguroase, că-mi face impresia că pictura e prea leşinată." În ultimul timp este foarte nervos când pictează. Încurcă uneori tuburile de culori, are mereu nevoie să strige la soţie să întrebe cum a ieşit un amestec de culoare sau să ceară o anumită pensulă.

„Sunt furios pentru că nu văd! Calc pe tuburile de culoare, nu ştiu de multe ori care e tubul ce-mi trebuie, simt că nu-mi iese ceea ce doresc", spune bătrânul. Tot ce nu vede ziua, în faţa pânzei, vede cu mintea. Sau visează noaptea. „Îmi place la nebunie să dorm, pentru că visez colorat. Iau o pastila puternică ca s-adorm, altfel am insomnii. Şi cu o jumătate de pastilă din asta visez minunat: imagini din epoca primitivă, clădiri gigantice, amestecuri de culori... Iar a doua zi orbecăiesc, să pun pe pânză ce am văzut în vis."

 CV            

- Lucrări în acuarelă şi mozaic
-Numele:Ervant Nicogosian
- Data şi locul naşterii: 6 decembrie 1928, la Odessa, în fosta URSS
- Studiile şi cariera:
- Între 1941 şi 1948 este deportat cu familia în lagărele Oranke, Aktiubinsk, Karaganda (Kazahstan); Au fost repatriaţi în 1948;
- În 1954 a absolvit cursurile Institutului „Nicolae Grigorescu", secţia „Pictură", avându-l ca profesor pe Camil Ressu
- Din 1954 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici
- A realizat lucrări de pictură, acuarelă, şi artă monumentală (mozaic în piatră, marmură şi murano)
- A avut expoziţii personale la galariile Simeza, Orizont, Apolo, biserica Armeană, din Bucureşti
- Lucrări monumentale: mozaicul de murano de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, mozaicul de piatră şi marmură de la Arhivele Statului din Râmnicu Vâlcea, înfăţişând Bătălia de la Posada.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite