Delia Budeanu, prezentatoare de televiziune: „Respiram în TVR un aer perfect controlat“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Delia Budeanu (62 de ani), cunoscuta crainică a Televiziunii Române, de dinainte şi de după Revoluţie, vorbeşte despre viaţa trăită în comunism şi despre vise neîmplinite.

Într-o superbă casă pe Bulevardul Primăverii, doamna Delia Budeanu trăieşte între tablouri, înconjurată de tomuri de cărţi rare, mişcându-se, pe un fado senzual, într-un univers de amintiri care, deşi dureroase,îi dau, paradoxal, viaţă. Una dintre cele mai frumoase crainice ale TVR, chipul care a rămas legat de singura televiziune care emitea în comunism mesajele cuplului dictatorial, Delia Budeanu vorbeşte despre ceea ce a simţit atâţia ani, în fapt o bună parte din viaţa ei: suferinţă şi dedublare.

Să fii crainic în perioada aceea, '70 - '80, însemna o depersonalizare totală, iar dumneavoastră aţi fost aproape o instituţie.

Lucrurile stăteau aşa: în interior eram nişte pioni, în sistemul interior de funcţionare al celei mai importante maşini de propagandă, care era Televiziunea Română. Prezentatorii nu erau nişte identităţi distincte. Nici numele nu ni se punea pe ecran. Oamenii nu erau importanţi. Oamenii din Televiziune sau din afara ei. Aşa cum funcţiona Televiziunea, aşa funcţiona ţara. În momentul când ieşeam pe poarta instituţiei întâlneam simpatie. Şi deveneam eu. O persoană cu o identitate, cu o biografie.

Vă ţin minte, de când eram copil, spre sfârşitul anilor '80. Vă jucaţi foarte bine rolul pe care trebuia să-l jucaţi, dar în acelaşi timp treceaţi sticla, cum se spune, şi transmiteaţi ceva uman. Nu ştiu cum făceaţi.

Ştiţi că toată lumea mi-a spus asta? Eu acolo foloseam un ton alb. Cu un ton alb poţi depersonaliza textul, mesajul, şi, în acelaşi timp te detaşează pe tine, ca persoană, de mesajul acela. Am reuşit să nu încarc cu nimic textul, să-l spun nivelat, ca să se ducă, să nu se reţină nimic din el. La lucrurile astea m-am gândit în timp. Iar ideea esenţială este că nu eram din acea piesă. Eu am absolvit Facultatea de Filologie, iubeam cuvintele, literatura, nuanţele, veneam dintre cărţi. În primul an de televiziune mai aveam naivitatea să aduc după mine unul din volumele „În căutarea timpului pierdut", a lui Marcel Proust. Pentru că, până în 1984, când a început căderea în abis, eu, care intram în direct, aveam timpi morţi până la emisie. În această perioadă erau difuzate superbe piese de teatru, realizate de colegii mei din Televiziune. Am avut mari regizori de teatru, şi mari dramaturgi au fost puşi în scenă. Dar după un an n-am mai putut să mă concentrez ca să citesc. Era un efort prea mare, era o operaţie de dedublare!

Ce v-a apăsat cel mai tare în „păienjenişul" acela, cum îl numeaţi, atâţia ani?

Viza politică. Cenzura. Fişa postului nostru nu prevedea redactarea textelor. Erai obligat să trăieşti în perimetrul a o sută de cuvinte. Acolo, în interiorul lor, se petrecea tot. Era o frustrare pentru un filolog, era o frustrare cumplită! În plus, acele o sută de cuvinte spuneau lucruri banale, stupide, lucruri neplăcute, în care nu credeai, prezentai personaje pe care le refuzai. A fost o dedublare permanentă.

La 30 de ani, în timpul unei transmisiuni în direct din Studioul 5 al TVR  Foto: arhiva personală



Aţi făcut vreodată o criză înainte de a intra în direct, v-aţi pierdut vreodată cumpătul?

Niciodată. M-am stăpânit, am fost de un echilibru incredibil. Asta e natura mea. Aşa sunt eu.

V-aţi impus să faceţi lucrul ăsta.

Trebuia să-l fac. Şi mai e ceva. Neavând obligaţia să redactez, eu nu am fost obligată să fac niciun compromis. Nu a trebuit să-i laud pe cei doi lideri la putere. Îmi ajungea că lucrez în Televiziunea Română, care era cea mai importantă maşină de propagandă a sistemului. Dar nu am redactat.

Aţi avut sentimentul că cineva vă urmăreşte, vă supraveghează tot timpul?

Nu am avut în mod particular acest sentiment pentru că el era general valabil. El era aerul pe care-l respiram. Noi respiram acel aer perfect controlat. Sistemul ne-a indus ideea că şi dacă respirăm puţin altfel, se va şti. Puteţi înţelege ce e aceea frica generalizată, teama ca stare? Da, mie mi-a fost foarte frică de ei.

Aţi fost singurul copil al unei familii care v-a adorat. Cum a fost mediul în care aţi crescut?

Mama era extrem de cultivată, frumoasă şi foarte fină, blândă şi bună. Tata era un ilustru cercetător în pomicultură, era un tip dur, ca o stâncă. El îmi impunea să fiu prima, să nu greşesc, să iau toate premiile la şcoală.

Vă amintiţi o imagine de atunci, sau o preocupare, care are foarte multă legătură cu cine sunteţi astăzi?

Eu citeam foarte mult, în hamacul tatei din război, într-un gutui bătrân. Hamacul acela era făcut dintr-un doc (n.r. - material) foarte gros, practic era indestructibil. Stăteam acolo şi citeam Jules Verne. Asta fac şi astăzi. Citesc.

Cum s-a întâmplat să mergeţi pe drumul acesta, al televiziunii?

În '70 eram la Radio, la secţia Tineret, şi un coleg mi-a spus că se dă concurs la TVR pentru postul de prezentatoare. Nici nu ştiam unde e Televiziunea. Eram în autobuzul 31, am întrebat unde cobor şi mi-au spus la staţia Fabrica de Spirt. M-am dus la concurs, mai concurau cu mine 11 actriţe. În următoarele două săptămâni m-au angajat. La 1 iunie 1970 am intrat pentru prima dată pe post.

La 30 de ani, în timpul unei transmisiuni în direct din Studioul 5 al TVR  p Foto: arhiva personală

Cunoscuta prezentatoare realizează acum un talk-show la postul de televiziune Antena 2, „Oamenii timpului nostru“

Cunoscuta prezentatoare realizează acum un talk-show la postul de televiziune Antena 2, „Oamenii timpului nostru“

Cum a fost prima emisie?

A fost groaznic, nu puteam să respir. Rămâneam în apnee. Am intrat în direct de la început; nu am făcut înregistrări niciodată. Un an jumătate a durat până m-am adaptat.

Vorbiţi în cartea dumneavoastră autobiografică, pe care aţi scris-o ca o formă de exorcizare, spuneţi de câteva personaje din TVR, responsabile cu cenzura.

Era un redactor-şef adjunct, Stoica Meteleanu, care întruchipa sistemul. Lumea spunea despre el că este extraordinar de drăguţ şi de săritor. Iar eu vă spun că el era sistemul însuşi. Spunea mereu că ştie totul despre toţi. Sistemul acesta îţi livra această imagine, că este construit pentru oameni, venind în întâmpinarea lor, propunând imaginea omului nou, pe care, se pare, a reuşit s-o creeze. Gândiţi-vă câte drame am trăit după '90, câte alegeri a pierdut opoziţia democratică, le-a pierdut de fapt pe toate, minus anii în care a venit Convenţia Democratică la putere şi a plecat în modul acela trist, în care preşedintele se declara învins de Serviciile Secrete. Practic, omul nou a reuşit. Este printre noi. Şi îi datorăm prezentul de astăzi. Omul nou există. Şi domnul Meteleanu, care lucra din 1960 la Radio, la Personal, şi a rămas în Televiziune până acum doi sau trei ani, mai spunea ceva: „Totul e murdar. Toţi au colaborat într-un fel sau altul. Toţi sunt mânjiţi". Aşa au gândit oamenii ca el. Că nu e nimic curat.  

Când aţi simţit că frumuseţea vă este de folos?

Povestea cu frumuseţea e cu dus şi-ntors. Cu cât trec anii, cu atât sunt mai sceptică cu privire la avantajele pe care ţi le aduce. Oamenii sunt foarte puţin dispuşi - şi în special femeile, să accepte că o altă femeie poate fi frumoasă şi inteligentă. Este de-a dreptul revoltătoare combinaţia aceasta, este evitabilă. În ceea ce priveşte oamenii, eu îmi uit toate elanurile, frumoasele mele elanuri de-o viaţă, şi devin tot mai rezervată. Şi astăzi sunt femei care nu pot să accepte că poţi fi performant: şi frumos, şi inteligent, şi puternic, şi echilibrat, şi mereu tânăr. Se poate. Dar partea feminină te rejectează. Punct.

Aţi avut astfel de experienţe? Vorbiţi ca şi cum vi s-a întâmplat.

Da, nu mai departe de acum două săptămâni. Am înţeles că o doamnă pe care nu o cunosc, doar o văd, mă urăşte. Mă urăşte pentru că exist. Vă puteţi imagina să fii urât pentru că exişti? Am constatat că până şi astăzi faptul că exist supără pe alţii. Deci, frumuseţea nu e un avantaj.

"Eu acolo foloseam un ton alb. Cu un ton alb poţi depersonaliza textul, mesajul, şi, în acelaşi timp, te detaşează pe tine, ca persoană, de mesajul acela.''

"Eu citeam foarte mult, în hamacul tatei din război, într-un gutui bătrân. Stăteam acolo şi citeam Jules Verne.

„Visul meu a fost să fac operă"

Lăsaţi impresia că puteţi să faceţi foarte multe lucruri, în cu totul alte domenii.

Aşa este. N-o să-mi treacă niciodată neîmplinirea de a nu fi studiat cât aş fi vrut, limitându-mă la Filologie. Aş fi făcut Filosofie sau Drept cu o plăcere imensă. Dar era exclus pe vremea aceea să-ţi continui studiile. Dar ştiţi ce-am făcut eu? Lucrul cel mai la îndemână. Dar aş fi putut face foarte multe lucruri.

V-aţi gândit vreodată să vă priviţi din afara acestui scenariu de viaţă pe care l-aţi trăit?

Un alt scenariu de viaţă, plecând de la datele mele: puteam să fac Matematică extraordinar de bine. Pentru că matematica e curată şi scutită de nuanţe şi de gri. Tata a ştiut că eu vreau să fac Matematică, dar nu a ştiut cum să mă atragă. Simţea că am minte pentru asta. Acum îmi dau seama de tot, când dau filmul înapoi şi toate sunt orânduite. El a înţeles, de aia insista, dar insista prea tare. Mă chinuia. Până şi vara la mare mă lăsa sub cort cu zece probleme de rezolvat. Odată mi-am adus o lamă, şi acolo, în cortul făcut de tata, am decupat pagina din culegere, unde era o problemă pe care nu reuşeam s-o rezolv - mă deruta zgomotul valurilor, al celorlalţi copii. Îmi spunea că-mi dă voie să mă joc doar dacă termin alea zece probleme. Şi aşa am urât Matematica.

Acesta este un scenariu. Mai există unul?

Da. Aveam o voce splendidă. M-a ascultat un mare profesor de canto din Bucureşti şi-a spus: „Vei fi a doua Melba!". Exista atunci o extraordinară cântăreaţă de operă, cu numele acesta. Dar tata n-a vrut. A zis c-ar vrea ca în familia lui să nu existe artiste. Era o conotaţie uşor peiorativă. Am încercat mai târziu să reiau cursurile de canto. Dar m-a împiedicat factorul financiar. Aveam un salariu minuscul la TVR, nu puteam să-mi plătesc cursurile. Ăsta a fost adevăratul meu vis: să fac canto, operă, să intru în muzică.

Tatăl dumneavoastră v-a influenţat foarte mult drumul în viaţă.

Da. Şi vreau să vă spun că noi nu ştim cât de mult suntem părinţii noştri. În timp realizăm. Tata mi-a dat în schimb o bogăţie incredibilă, o zestre genetică uimitoare. El era de o mare forţă şi vitalitate. A trăit toată viaţa într-o stare de sănătate perfectă, şi-a îngrijit mica lui livadă şi, atunci când a rămas singur, toţi prietenii îi muriseră, era de un echilibru exemplar. Aşadar, părinţii îţi lasă o avere. Eu nu am mai întâlnit un om de vârsta mea, care să se simtă ca acum 20, 30, 40 de ani, aşa cum mă simt eu.

„Ni se scurgea viaţa printre degete"

„Anul trecut, în 2007, am revăzut Televiziunea, seara, pe la ora zece. M-a tulburat atât de profund, încât am recurs la toată forţa mea să reprim un plâns amânat 10 ani. Fusesem invitată la «Stele de cinci stele», şi mi-am oferit, la plecare, un tur al locului în care am trăit, respirat, suferit, râs, descoperit, iubit, învins, pierdut şi revenit, născută din cenuşă. Curat, ordonat, recompartimentat, termopanat.

Singură, în lumina de neon albă, neutră, impersonală, foşnet imperceptibil de voci trecute, paşi, paşii celor de altădată, umbra albă a Patriarhului din 22 decembrie la intrarea pe coridorul de emisie. Oamenii de televiziune îşi iubesc munca cu pasiune şi devotament. Sunt conştienţi că au în palme o baghetă magică. O folosesc după puteri şi discernământ." (...)

„Vedeam filme pe video. «Hair», serialul «Al Doilea Război Mondial», sute de episoade, circulau în regim de samizdat mari filme care compensau golul din viaţa proprie, colorau cenuşiul vieţii zilnice, şi-l converteau în informaţie, reflecţie, satisfacţie artistică. «Anul trecut la Marienbad» al lui Alain Resnais, cu câtă bucurie l-am descoperit! Eram vii, receptivi, cu garda sus, perfect dedublaţi, încrâncenaţi să ne bucurăm că suntem, disperaţi că nimic nu se mişcă, nimic nu se întrezăreşte.

Pândeam pe faţa dictatorului, cu o obstinaţie care azi îmi pare morbidă, vreun semn de slăbiciune, vreo pată care să semnaleze vreo boală în stare terminală, acest lucru era posibil numai de-a lungul transmisiilor directe ale cuvântărilor acestuia. Bâlbâieli şi atât, nimic care să ne dea o speranţă că ar părăsi scena. Egal cu sine însuşi, monoton de agramat şi împleticit, stupid de entuziast când ridica tonul în finaluri pe care le voia apoteotice; ovaţiile celebrei Săli a Palatului ne înfiorau, ne lăsau muţi, deconcertaţi, vlăguiţi, mă refer la mine şi la soţul meu, nici un semn că se va termina mâine sau anul viitor, nu reuşeam să vedem nimic înainte. Ni se scurgea viaţa printre degete aşteptând să se întâmple ceva, să vină de undeva o salvare."

Fragmente din cartea autobiografică a Deliei Budeanu, „Live", apărută la editura Vremea, anul 2008

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite