Cum am învăţat să iubesc bomboana atomică

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Era bărbatul vieţii mele. Adică pe bune. Nu e poveste sau scenariu de Holly­wood. L-am văzut şi am ştiut, la modul cât se poate de senin şi de lipsit de dramatism. Ceea ce era o noutate, pentru că Disney nu ne pregăteşte pentru aşa ceva, întâi trebuie să suferim, pe urmă să devenim peste noapte prinţese, să îngenunchem toţi prinţii la bal şi dacă se poate să ne şi pierdem graţios condurul de sticlă, la ocazii. Drept care nu îmi era foarte clar cum trebuia să procesez informaţia asta. „Ia uite, bărbatul vieţii mele". Sau „Ce chestie, bărbatul vieţii mele". Sau mai bine „DA. Bărbatul vieţii mele". Prin urmare m-am dus şi i-am spus, nu de alta, dar ca să ştie şi el. Şi a ştiut.

„Şi cum ar fi oamenii dacă nu ar exista dragostea?“ „Rari“, spuse Moartea.
Terry Pratchett

Stop-cadru. Conştiinţa iubirii nu trebuie să ne fulgere şi să ne lase laţi la pământ ca să fie autentică. Nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne umple până în cel mai mic cotlon cu celălalt. Am simţit atâta tihnă, de mi s-a relaxat toată fiinţa şi s-a întins ca o pisică pe fotoliul cu vedere la TOT. A fost o altfel de poveste mistuitoare de iubire, de o pace atât de intensă încât nu mai avea nevoie să fie poveste. Ne iubeam mai mult decât mult. Ne iubeam pur şi simplu.

Îmi amintesc de lucrurile mici, cu claritate. De gesturi, de discuţii, de mărcile de ţigări favorite, de lucruşoarele absurde pe care ni le dăruiam cu drag şi stângăcie, de serile la terasa muncitorească din colţ. Şi mai ales, mai ales de râs - cea mai onestă, mai intimă şi mai benignă dintre reacţii. O iubire simplă, jucăuşă ca un zâmbet şi colorată ca un carusel.

O mie de minuni şi de drame mai târziu, ne-am întors spatele

Cum ne-am înstrăinat? Treptat. Ca-n parabola cu bobul de sare. O tristeţe mică îşi caută companie şi în timp se metamorfozează într-un gol gigantic şi de neumplut. Şi pe măsură ce a crescut golul, s-a mărit distanţa dintre noi, proporţional. A ignora sărutul de noapte bună, a neglija şi a te neglija, a nu te obosi să mai respecţi şi să mai admiri, a uita să te bucuri şi să oferi, a nu mai putea să vezi lumea prin ochii celuilalt sunt tot atâtea păcate capitale. Am devenit pudici şi trişti şi atât de fantomatici încât aveam senzaţia că dacă o să mă izbesc de el prin casă o să trecem pur şi simplu unul prin celălalt, fără ca măcar să fie nevoie să zicem „Pardon".  Am reînceput să inventăm poveşti fără să mai scriem un rol şi pentru celălalt.

Şi atunci când prăpastia a devenit de nesuportat ne-am trezit la marginea ei, fără să ne amintim cum am ajuns acolo, uitându-ne unul la altul fără să ne recunoaştem. Aşa merg lucrurile. Mai exact, aşa se termină.Când oamenii pleacă din vieţile noastre lasă în urmă găuri în formă de ei care nu mai pot fi astupate. Cu nimic. Niciodată. Au trecut eoni şi poveşti, iar el a rămas constant  bărbatul vieţii mele. Cred sincer că există doar un singur locşor în noi pentru jumătatea semnificativă, şi atâta timp cât e populat cu amintiri, resentimente, regrete şi alte chestii plângăcioase şi codependente, nu putem invita pe altcineva, pentru că pur şi simplu nu este spaţiu.

O mică garsonieră interioară locuită de un singur chiriaş şi mobilată cu toate lucrurile comune, şi alea albe, şi alea negre. Atunci când locatarul dispare, pentru a putea suporta non-prezenţa lui, soluţia cea mai la îndemână e raţionalizarea. Deci, ca în copilărie, am desfăcut jucăria să văd ce are înăuntru şi cum sunt interconectate rotiţele mecanismului.

Umplutura din bomboană. Nu ştii niciodată ce o să primeşti

Se pare că există două modele de care ne îndrăgostim: primul este unul dintre părinţi (în general cel de sex opus), al doilea, surpriză, sau nu, suntem noi înşine. M-am gândit la povestea mea prin prisma asta. Întâi am fost tentată să cred că modelul era tata; existau asemănări izbitoare - sau dacă nu au existat iniţial am avut eu grijă să le inventez. Dar la o privire mai atentă mi-am dat seama că EL era de fapt nu doar reflexia, ci aproape clona mea, creată dintr-o supradoză de asemănări şi coincidenţe cimentate de acea comunicare perfectă fără fir care ne oferă confortul de a nu ne simţi singuri pe lume. Modelul eram eu, cum probabil am fost mereu.

Problema cu îndrăgostitul de sine e că trăiesc, după cum spuneam, în propria poveste neterminată, imperfectă, pe care pot doar tânji să o finalizez într-un ha­ppy-end de carton. Nu-mi prea place de mine - în condiţii de dedublare pe bune sunt sigură că nu m-aş invita la cafea sau la ziua mea de naştere, poate nici măcar nu mi-aş căuta compania. Prea mulţi balauri am înghesuit într-o biată poveste încropită pe fugă.

Un trilion de balauri bine hrăniţi cu drame şi metafore şi condiţionări/ se legănau/ pe o pânză de păianjen. Şi iaca un silogism cât o cometă: eu mă urăsc pentru că sunt un om imperfect şi muritor; eu sunt tu; deci cum aş fi putut să te iubesc, dacă nu mă iubeam pe mine? Pentru a putea să te găsesc, trebuia să mă (re)găsesc întâi între pliurile alambicate ale poveştii şi să mă (re)îndrăgostesc de mine cea reală, necosmetizată, ne-prinţesă/ne-divă de cinema/ne-buricul pământului.

A urmat o clismă iniţiatică îndelungată şi dureroasă în care trilionul de balauri cu trei trilioane de capete, de la cel mai mic la cel mai mare, au fost puşi la colţ şi reconvertiţi la ce erau de fapt, un cumul de evenimente şi de experienţe şi de oameni care doar atât s-au priceput. Ca şi cum ţi-ai desface sternul ca pe o carte şi te-ai citi pe tine, iar poveştile ar fi doar nişte note de subsol. Ce-am învăţat noi astăzi?

Două degete - am învăţat că:
- nu există feţi frumoşi şi cosânzene - şi nici nu trebuie pentru că
- perfecţiunea nu există, şi imitaţia ei nereuşită e în cel mai bun caz plicticoasă pentru că în afara poveştii, happy- end-urile nu sunt implicite pentru că
dacă primeşti o bomboană, trebuie să dai alta la schimb. Iar bomboana trebuie savurată indiferent dacă umplutura e orgasm sau bombă atomică.

Poveştile se destramă atunci când nu mai pot ţine pasul cu realitatea. Sunt capricioase şi au tendinţa să se irosească în autosuficienţa lor. Viaţa e simplă, caldă şi indulgentă, cu zâmbet benign de bunicuţă. Care atunci când ne construim câte-o poveste nefericită ne dă câte-o bomboană, să ne treacă. Din mulţimea infinită a lucrurilor care îmi amintesc de tine: veioza/ biletul la concert/ ochelarii/ vama/ blugii/ costumul de baie cu cranii/ cărţile/ filmele/ muzica/ tavanul/ cerul/ universul/ şi absolut tot ce am fost eu vreme de cinci ani.Tu, dragă eu. Sau era invers? Silvana Doboş este o hedonistă şi optimistă cu normă întreagă, care militează pentru pacea în lume şi fericirea omuleţilor, plăntuţelor şi animăluţelor, iar în timpul liber, de la 9 la 6, Business Development Manager la o companie de consultanţă. Este de asemenea o prietenă dragă a redacţiei, tot cu normă întreagă.

"Când oamenii pleacă din vieţile noastre lasă în urmă găuri în formă de ei care nu mai pot fi astupate. Cu nimic. Niciodată. ''

"Eu mă urăsc pentru că sunt un om imperfect şi muritor; eu sunt tu; deci cum aş fi putut să te iubesc, dacă nu mă iubeam pe mine?''