Cristian Scurtu, medic oncopediatru: „Am făcut facultatea într-o pereche de pantaloni“

Medicul Cristian Scurtu (62 de ani) vorbeşte despre copilăria sa marcată de boli şi despre cum şi-a urmat visul de a deveni medic.

Medicul Cristian Scurtu şi-a petrecut aproape toată viaţa în mediul spitalicesc. În copilărie a fost un veşnic pacient, un copil bolnăvicios, care petrecea mai mult timp pe patul de spital decât la şcoală; în adolescenţă îşi făcea vacanţele tot într-un spital, la unchiul său medic, care i-a arătat pe viu cum se face meseria asta, şi apoi, firesc, a intrat pe drumul care l-a adus aici, la Spitalul „Marie Curie" din Bucureşti, ca medic specialist în oncopediatrie şi şef de secţie. Crescut în lumina mentorilor săi, Mircea Maiorescu şi Alexandru Pesamosca, doctorul Cristian Scurtu are o aură paternă învăluitoare, şi cum altfel ar putea să fie când de zeci de ani, zilnic, îngrijeşte copii bolnavi de cancer?

„Weekend Adevărul": Cum aţi ajuns la Medicină?

Cristian Scurtu: În copilărie am fost foarte bolnav. Pe la mijlocul anului mă duceam şi eu la şcoală, în rest eram în spital, şi asta s-a întâmplat până în anul al doilea de liceu. Am avut mai multe afecţiuni. În primul rând am făcut malarie, am fost printre ultimii din România cu boala asta; se dădea atunci cu mult DDT (n.r. - insecticid), ca să omoare ţânţarii care propagau virusul. Am făcut şi o hepatită, confirmată mult mai târziu, pentru că pe atunci, prin 1950 şi ceva, nu se ştia despre etiologia (n.r. - cauza bolii) hepatitei, despre virusuri. Am avut şi vreo trei fracturi plus o infecţie, mă rog, au fost mai multe.

Din ce cauză aţi făcut fracturile?

În primele zile după naştere mi-au făcut baie la maternitate într-o cădiţă din metal, care avea o bucată de tablă, în care m-am tăiat la picior. Tăietura aceea s-a infectat; pe vremea aceea nu erau antibiotice. Nu şi-au dat seama că infecţia s-a dus în profunzime, distrugându-mi articulaţia. Asta s-a observat în câţiva ani, când am început să merg. Apoi, din cauza unei demineralizări a organismului, am făcut aceste fracturi, nici eu nu mai ştiu exact cum.

Unde se întâmplau toate astea, unde aţi copilărit?

Tata a făcut Facultatea de Poduri şi Şosele, a  fost angajat la CFR şi avea lucrări în diferite localităţi. La Roşiorii de Vede m-am născut, apoi am ajuns în Alexandria. A fost o copilărie cu necazuri. Tata avea „origine nesănătoasă". Unchiul lui a fost general de armată, ministru al Apărării în timpul Regalităţii. El a dus-o bine şi în comunism, dar au avut de suferit nepoţii lui. Tata era singurul inginer din Alexandria, dar i s-a intentat un proces, şi trei luni de zile până s-a judecat cazul a fost groaznic pentru el; din punct de vedere psihic l-au terminat. L-au tot dat afară de pe unde a fost. Ca să se descurce cu cei cinci copii - eu sunt al doilea născut dintre fraţii mei - cânta la nunţi. S-a prăpădit în urma unei ciroze, când eu aveam 15 ani. Am rămas cinci copii crescuţi de mamă, care muncea la o Cooperativă. Mama a vândut casa şi am venit la Bucureşti. Eram în ultimul an de liceu.

De unde interesul acesta pentru Medicină, de vreme ce v-aţi petrecut o bună parte din copilărie în spital? Ar fi trebuit să aveţi o reacţie inversă. 

Am vrut să-l vindec pe tatăl meu. Ultima oară când a plecat de acasă la spital căutam o maşină de ocazie, să-l ducă la Bucureşti. Mi-a spus atunci şi n-am uitat asta: „Sper că tu o să mă faci bine. Aş vrea să te faci doctor". Nu am mai apucat să-l fac bine. Apoi, am avut un unchi, medic foarte bun, era director la Sanatoriul TBC Grădiştea, acum s-a desfiinţat. Şi mă lua la spital în vacanţe. Mi-a spus că un medic trebuie să pornească de jos. Într-o vară m-a pus să dau de mâncare bolnavilor. Vara următoare m-a pus să merg cu asistentele, să fac injecţii şi altele. Apoi, două veri am lucrat la laborator şi acolo am învăţat să folosesc un microscop, să fac o hemogramă. Aşa că admiterea la Medicină a venit firesc.

Cum a fost perioada facultăţii?

Greu. Era foarte multă muncă şi eu eram ambiţios, să învăţ cât mai multe lucruri. M-a salvat bursa pe care o primeam, că mama săraca nu ne putea ţine pe toţi din salariul ei. Pot spune, fără să exagerez, c-am făcut facultatea într-o pereche de pantaloni, în pantofii ­soră-mi. Dar eu nu vedeam asta ca pe un sacrificiu. Îmi spuneam că dacă vrei ceva trebuie să munceşti şi să nu conteze altceva. Distracţia mea cea mai mare atunci era că vedeam un film. Cam atât. Iar ca să-mi cumpăr o bicicletă, am strâns bani trei ani, din bursă. Am cumpărat-o şi am mers ani de zile cu ea prin Bucureşti, până am ajuns aici, la spital.

Înainte de a ajunge aici, aţi fost repartizat la spitale rurale. Cum a fost experienţa asta?

În 1972, când am terminat facultatea, am fost repartizat la Ţăndărei, într-un cartier de ţigani. Dormeam într-o cămăruţă, unde exista doar o chiuvetă, closetul era peste drum. Acolo făceam şi consultaţiile, veneam lunea şi plecam sâmbătă dimineaţă. Nu intra nimeni în mijlocul lor, doar uneori Miliţia, că le găsea arme. Mortalitatea era foarte mare. Din 1.000 de copii născuţi, mureau cam jumătate. Femeile îşi legau copiii de gât şi stăteau la cerşit pe gerul cel mare, cu copilul pe genunchi, iar bărbaţii se ocupau cu furturile. Dar eu ­m-am înţeles bine cu ei, nu mi-au făcut probleme.

Cum aţi ajuns exact la specializarea oncopediatrie?

În timpul pregătirii mele ca secundar (n.r. - medic rezident) la Spitalul „Alfred Rusescu" de azi, erau doctorul Adam şi asistenta Dogaru, se ocupau de cazurile de leucemie. De tumori nu se ştia mare lucru, nu se atingea nimeni de ele. Prin anii 1970 a început să se dezvolte medicina oncologică, iar la noi mult mai târziu. Eu ştiam să fac hemograme (n.r. - analiza sângelui) şi asta m-a ajutat. În plus, îmi şi plăcea. Şi era o provocare pe vremea aceea să tratezi leucemia. Eu eram învăţăcel acolo. În 1984 s-a desfiinţat secţia de acolo, se construise spitalul Marie Curie şi era nevoie de personal, aşa că am venit cu toţii aici. S-a întâmplat că doctorul Adam a fugit în străinătate şi atunci profesorul Mircea Marinescu, pe care eu îl consider mentorul meu, s-a gândit să mă pună pe mine în locul lui, pentru că ştia că lucrasem împreună. Iniţial a fost un compartiment de oncologie pediatrică, apoi s-a transformat în secţie. Chirurgii operau, noi îi tratam, înainte şi după operaţie. Cred că eu împreună cu colegii mei, am fost primii din ţară care ­s-au ocupat de tumorile canceroase solide şi leucemii.

Care sunt principalele probleme cu care vă confruntaţi aici, la Marie ­Curie?

La Marie Curie se întâmplă altfel decât în străinătate. Adică, acolo când un copil a intrat pe uşa spitalului e preluat de asistente şi de ajutoarele de asistente. Mama copilului nu are nicio treabă cu asta. Aici nu se poate, că n-ai cu cine. Părinţii fac aici o parte din munca pe care ar trebui s-o facă personalul medical. Sunt părinţi isteţi, alţii mai puţin isteţi şi s-au întâmplat multe complicaţii, infecţii la copii din cauza asta; că nu sunt respectate nişte reguli şi lângă părinţii ăia nu are cine sta. Eu zic mersi că am asistente care pot administra medicaţia şi pot supraveghea cât de cât. Din asistentele pe care le-am format, acum 11 ani, mai este una singură. Au plecat în străinătate sau în mediul privat, unde sunt mai bine plătite. Sigur, ne mai trebuie şi doctori.

"Distracţia mea cea mai mare atunci era că vedeam un film. Cam atât. Iar ca să-mi cumpăr o bicicletă, am strâns bani trei ani, din bursă.''

"Părinţii fac aici o parte din munca pe care ar trebui s-o facă personalul medical. Eu zic mersi că am asistente care pot administra medicaţia.''

„Toţi îşi amintesc de copiii ăştia doar de Sărbători"

Cum este atmosfera în spital în perioada asta, în apropierea Sărbătorilor?

Este aglomerat, că toată lumea vine cu cadouri. În ­rest nu prea îi interesează, dar cum vin Sărbătorile cum toţi îşi aduc aminte de aceşti copii şi se înghesuie aici, să le aducă daruri. Ăsta este un gest frumos, până la urmă. Dar sunt unele fundaţii care bagă în buzunar bani strânşi, cică, pentru copii. Mi-au spus oameni de aici, din spital, nu o dată, că sunt nişte femei care strâng bani pentru copilul nu ştiu care, pentru transplant. Cică era numele meu acolo, al copilului. Copilul acela nu mai avea nevoie de niciun ajutor, era un caz rezolvat la noi. Cu ăştia cum lupţi?

Dumneavoastră aveţi copii?

Da. Nu a făcut niciunul Medicina, deşi aş fi vrut. Au făcut amândoi Chimie. ­Fiu-meu a lucrat la laborator un pic, iar acum e la o firmă de aparatură medicală. Iar fii-mea a terminat, dar deocamdată nu are loc de muncă. Îşi caută.

E un moment din viaţa dumneavoastră care v-a marcat şi care vă vine acum în minte?

Aveam 13, 14 ani şi au venit autorităţi să omoare câinii din curţi. Se auzea ceva de genul că e nevoie de blana lor, s-o exporte în China, sau aşa ceva. Dacă aveai doi câini, trebuia să dai unul să ţi-l omoare. Ce m-a impresionat atunci a fost că... Aveam şi eu doi căţei acasă, dintre care unul era chiar bolnav. L-au luat. Şi le injectau o substanţă, cred că stricnină era, îi aruncau pur şi simplu şi apoi îi lăsau să moară. Se făcuse aşa o grămadă de animale muribunde, care agonizau sub ochii tuturor. Asta mi-a rămas pentru toată viaţa. Şi acum mă impresionează suferinţa unui animal şi îmi pare rău, cum să vă spun, că în Biblie nu se spune nimic despre animale. Alături de un animal te simţi altfel, te învaţă să te comporţi şi să ai milă. Şi acum mă impresionează cruzimea unor oameni faţă de animale şi faţă de alţi oameni.

"Sunt unele fundaţii care bagă în buzunar bani strânşi, cică, pentru copii. ­Mi-au spus oameni de aici, din spital, nu o dată, că sunt nişte femei care strâng bani pentru copilul nu ştiu care, pentru transplant.''

CV            

- Primul care a tratat tumorile canceroase
- Numele: Cristian Scurtu
- Data şi locul naşterii: 4 ianuarie 1949,  Roşiorii de Vede
- Starea civilă: Căsătorit, 2 copii
- Studiile şi cariera:
- Absolvent al Facultăţii de Pediatrie din cadrul U.M.F. Carol Davila, Bucureşti, promoţia 1972
- 1973-1975 - Stagiatură la diferite dispensare urbane/rurale
- 1975-1978 - Rezident la Spitalul „Alfred Rusescu", Bucureşti
- Medic specialist pediatru din 1978
- În 1979 - medic specialist la Spitalul Clinic „Sf. Ioan" din Bucureşti
- Din 1984 - medic specialist prin transfer la Spitalul de Urgenţă pentru Copii  „Maria Sklodowska Curie"
- 1991 - Medic primar pediatru
- 1998 - Doctor în medicină
- Locuieşte în: Bucureşti