INTERVIU Cristi Puiu, regizor: „Nu mi-a plăcut niciodată şcoala“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regizorul Cristi Puiu descrie relaţia sa cu învăţământul din anii ’80 şi repercusiunile aduse de refuzul de a se supune, mecanic, normelor şcolii.

Marţi, ora 20.00. Cristi Puiu deschide o bere pe care n-o mai bea. Se aşază la calculator şi-şi ţintuieşte privirea acolo, dar nu mai lucrează. E încrâncenat, e mânios, se enervează. E o tensiune greu de reprodus, greu de explicat, o tensiune care se agaţă numaidecât de cuvintele sale rare şi apăsate. E circumspect faţă de jurnalişti.

S-a obişnuit, a devenit deja proverbial: nici măcar un interviu nu ştiu să-i ia. Şi neîncrezător e şi faţă de români, aşa, în general: „Nu ascultă, nu aud, vorbesc în paralel". Nimic nu pare să fie bun, nu pare să fie aşa cum trebuie. E furios! Şi-apoi glumeşte: „Ce repede se mai sperie oamenii".

Şi-apoi iar se enervează când îşi dă seama că intonaţia nu se poate restitui mereu într-un text. O să ne acorde un interviu prost, care nici măcar n-ar fi trebuit să înceapă. Am pornit reportofonul?, că nu l-a anunţat nimeni! „Aţi început interviul?". „A început de când am intrat, de când v-am strâns mâna." „Mhm. Mişto. Şi asta învăţăm la şcoală, din clasele I-IV, noi, ăştialalţi. Dar nu-i grav, nu-mi face rău."

„Weekend Adevărul": A început!

Cristi Puiu: Păi, vedeţi? Se poate. Aşa, ia să vedem.

Ştim că nu v-aţi propus, de mic, să faceţi cinematografie. Ce proiectaţi pentru viitorul dumneavoastră?

Din clasa a V-a nu mă gândisem la altceva decât că o să fac pictură. Dar am picat la admiterea de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza" la treapta I şi singurul criteriu care-mi mai rămăsese la alegerea liceului era să fie cât mai aproape de casă. M-am dus la Liceul de Chimie Industrială nr. 5, care era cel mai apropiat. N-am mai pus mâna pe creion trei ani. Amintirea eşecului m-a făcut să învăţ matematică şi fizică pentru examenul de treapta a II-a. Am dat treapta la Liceul de Chimie şi am luat al şaptelea. La începutul clasei a XI-a ar fi trebuit să plec la Canal, pentru că dăduse Ceauşescu o lege: cei care luau treapta a II-a plecau la muncă. Tata, care-i ura pe comunişti, mi-a aranjat să mă internez 10 zile la Spitalul Colentina, deşi eram sănătos tun, aşa că am scăpat. M-am întors la şcoală şi, în primul trimestru, stăteam numai cu fetele, pentru că băieţii destoinici erau la Canal. În anul ăla am început să-mi pun întrebări foarte serioase. Am luat decizia că nu pot să fiu inginer, că nu pot să duc o viaţă la uzină. Aşa că m-am apucat să mă pregătesc pentru Facultatea de Istorie-Filosofie.

 În prima zi de pionierat

 În prima zi  de pionierat

La pictură cum aţi revenit?

În clasa a XI-a l-am cunoscut pe Matei Şerban Sandu şi m-am reapucat şi de pictură, el m-a ajutat să trec peste obstacolul acela. Dar, pentru că luasem acea decizie, nu prea mă mai duceam la şcoală, stăteam acasă şi citeam pentru facultate, citeam şi literatură şi pictam. Am rămas corigent la matematică, dar am luat corigenţa şi am trecut într-a XII-a. I-am spus tatălui: „Amână-mi armata un an. Termin liceul şi am nevoie de un an să mă pregătesc pentru Istorie-Filosofie". Nu mai înţelegeam nimic, era un haos în mintea mea. M-am decroşat complet de la fizică şi matematică. Tata n-a fost de acord. „Dacă nu vrei să-mi amâni armata, rămân repetent!". „Rămâi." Şi nu m-am mai dus la şcoală, stăteam acasă şi citeam. A venit şi dirigintele acasă, pentru că aveam şapte medii neîncheiate şi trei corigenţe, tata s-a răzgândit, voia să-mi amâne armata. M-am dus să-mi dau corigenţele şi la materia Automatizări Industria Chimică nu mi-a dat corigenţa pentru că profesoara nu voia să se întoarcă de la mare. Aveam subiectul „Regulatorul automat cu tub Bourdon". Nu prea mă suporta profesoara.

Profa de chimie şi „Târfa cu respect"

De ce?

Veneam la ea la ore şi citeam altceva. Ţin minte că citeam odată Sartre. Terminasem o piesă de teatru, dar până să bag cartea în bancă a apărut ea. „Ia să vedem, ce citeşti tu aici?". Iar semnul de carte era la piesa „Târfa cu respect". Aşadar, am repetat a XII-a şi, în anul următor, am ajuns într-o clasă în care toţi aveau note bune! Nu m-am dus la şcoală din nou şi m-au exmatriculat. Şi dirigintele ăsta al doilea a venit acasă la noi. Îmi zicea mie, de faţă cu tata, „Emilian, să ştii că în viaţă nu faci numai ce vrei. Trebuie să faci şi ce trebuie. Să ştii că eu am vrut să mă fac cronicar de film, dar, uite, m-am făcut inginer". Oricum, mie mi se părea o tâmpenie să fii cronicar de film. Mă gândeam că e mai bine pentru el că s-a făcut inginer.

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acela

Unde aţi continuat?

Am făcut a XII-a la seral de la capăt şi a XIII-a tot la seral. Acolo n-am mai învăţat nimic, pentru că oricum trecea toată lumea. Proful de chimie îmi spunea, într-a XIII-a: „Puiule, nu-ţi dau notă de trecere, te mai ţin un an, că-mi eşti simpatic. Eu ies la pensie la anul, terminăm împreună". Era cam machitor, trebuia să-i aduc o sticlă de vodcă să trec. Dar cam aşa erau şi la „Chimie". Profului de română din clasa a XI-a, care m-a lăsat corigent pentru că am făcut o glumă de trei castane, i-am dus ţigări.

1987. Elevul Puiu (stânga) dintr-a 12-a

Ce glumă?

La o lucrare de control aveam subiectul „Enumeraţi elementele expresioniste din drama «Meşterul Manole», de Lucian Blaga". Şi eu am scris: „Elementul numărul 1, elementul numărul 2, elementul numărul 3 etc. etc.". Când a venit cu lucrările: „Uite pe unul care se crede şmecher! Nota 2, Puiule. Vino aici, să vezi cât de mare ţi-l pun!". Şi mi-a făcut un „2" foarte mare în catalog. La sfârşitul trimestrului, ca să scap de corigenţă, trebuia să fac un caiet de teme. Mi-a zis: „Uite ce fumez, Puiule, Snagov". Aveam un prieten în cartier care avea colecţie de ţigări. Cam veche, dar nu ştiam. Mi-a dat el un pachet de Camel şi mi-a dat corigenţa. La începutul trimestrului II, ne-a zis profesorul: „Vedeţi şi voi ce ţigări alegeţi! Camel mă cam zgârie pe gât". De fapt, ţigările alea erau atât de vechi că erau mâncate de gărgăriţe.

Toată această perioadă tumultuoasă, din cauza unui protest faţă de materiile inutile de studiu.

A fost un calcul, doar că n-a fost un calcul bun. Decizia de a face „după capul meu", adică să stau acasă, să citesc şi să pictez, m-a făcut ca în anii următori să procedez la fel. Am repetat destinul lui taică-meu. De asta el cred că n-a pus la inimă deciziile mele. Când s-au căsătorit părinţii mei, mama era studentă la Litere, la Iaşi, tata nu-şi dăduse încă Bacalaureatul. L-a trimis la Bucureşti să dea examenul, iar el nu mai venea înapoi la Iaşi. Când s-a dus după el la Bucureşti, tata nu-şi dăduse Bac-ul, îşi cumpărase vopseluri şi picta. Munţi, peisaje, prinţi, izvoare. Eu am repetat acest destin. Tot ce-am învăţat în intervalul ăsta de timp s-a dovedit a fi foarte important pentru mine mai apoi, dar felul în care au curs anii ăştia a fost teribil. Nu mi-a plăcut niciodată şcoala. Niciodată! Până la urmă, tot la armată lungă am ajuns, pentru că în intervalul ăsta de timp, în cei trei ani extra, am lucrat. Am fost angajat şi la ICPTCFB, la Institutul de Cercetări şi Proiectări ale Tehnologiei pentru Sticlă şi Ceramică Fină Bucureşti.

"În copilărie, am fost comunist convins, chiar credeam în asta. Când veneam acasă de la şcoală, mai întâi îmi făceam temele şi apoi mâncam. Mă conduceam după deviza «nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă». Trebuia să-mi fac mai întâi temele, ca să merit. ''

''N-am avut problema cărţilor interzise pentru că exista o mulţime de alte opere de citit. Clasicii literaturii universale erau la îndemâna oricui. Alea care mă interesau erau atât de numeroase încât simţeam că nu am timp fizic ele. Citeam, în funcţie de vârstă, Dostoievski şi Gogol, apoi Camus şi Kafka, Sabato şi Marquez.''

„În armată, umblau şobolanii pe paturi"

La Revoluţie aţi ieşit în stradă?

Nu, la Revoluţie eram în armată. Eram în armată şi am tras în lume. (râde) Am făcut armata la diribau, cu deţinuţi de drept comun. Aveam un dosar prost, făcusem liceul în şapte ani, mătuşa mea era în Anglia. N-aveam armă, eram la munci. Aveam tot felul de colegi cu puşcărie, cu şcoală de corecţie şi unii cu dosar nasol, cu rude în străinătate.

1987. Elevul Puiu (stânga) dintr-a 12-a

 În Elveţia, la facultate

 În Elveţia, la facultate

Ce munceaţi?

Ca un adevărat bucureştean însă, m-am orientat şi am ajuns să fiu furier la Biroul de Propagandă. Scriam tot felul de chestii cu Ceauşescu. Cum era regim de şantier, eram cazaţi în spatele cinematografului „Gloria", lângă parcul IOR, în nişte barăci de carton de pereţii cărora, în toalete, atârnau pisoarele. Peretele de carton se umezea. Umblau şobolanii pe paturi, iar asta e o mărturie din surse directe. Făceam planton 2 (n.r. - între 0.10 şi 2.30) şi vedeam show-ul ăsta cu şobolanii care se urcă în pat. De asta mi-am ales pat sus. Şi, pentru că era frig în baraca în care scriam eu prostiile
alea, m-am îmbolnăvit. Pe 21 decembrie am avut febră 39 de grade. M-a luat maşina unităţii şi m-a dus la infirmerie, m-au băgat acolo pe penicilină şi kanamicină. Pe 25 mi-au dat drumul acasă.

Patru pachete de BT pentru diploma de erou

Oricum, zvonurile, agitaţia începuseră mai devreme..

Dar, dar nu se ştia exact ce se întâmpă. Alarma s-a dat pe 17. Eu aveam o învoire de 48 de ore. Am ajuns acasă şi, trei ore mai târziu, m-am întors. Am rămas blocat în unitate. Se vorbea despre un grup satanist maghiar care vrea să destabilizeze regimul. Asta spunea un ofiţer de la Propagandă.

25 decembrie. V-aţi întors la unitate?

Da, în 25 mi-au dat drumul la unitate. Acolo aduseseră între timp arme şi le împărţiseră. S-au făcut plutoane şi fiecare a primit câte un obiectiv. Se duceau şi făceau pază. Eu n-aveam armă. Am stat şi m-am uitat la televizor până când s-a desfiinţat unitatea, pe 29 decembrie. Apoi, m-au trimis la o unitate pe Şoseaua Olteniţei. Acolo am mai stat şapte zile, după care ne-au dat drumul acasă. Până pe 5 ianuarie n-am mai ajuns acasă. Am ieşit o dată, pentru că era un prieten care stătea peste drum şi era prieten cu şeful de stat major. M-a întrebat dacă nu vin cu el la revelion. M-am dus puţin la ei, acolo. Ce-am făcut atunci era foarte grav, că era consemn. Înainte să se desfiinţeze unitatea, a venit Răzvan, transmisionistul, şi mi-a zis: „Pictore, dacă aduci patru pachete de BT şi i le dai majorului, îţi dă diplomă de erou în Revoluţie!". I-am dat telefon fratelui, mi-a adus ţigările şi am primit certificat. „Soldatul fruntaş Puiu s-a comportat eroic în luptele de la Spitalul Victor Babeş, Primăria Sector 3."

 2004,  Berlin, decernarea premiului „Ursul de Aur“ pentru scurtmetrajul „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“: puloverul lui Mungiu îi era scurt lui Cristi Puiu

 2004,  Berlin, decernarea premiului „Ursul de Aur“ pentru scurtmetrajul „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“: puloverul lui Mungiu îi era scurt lui Cristi Puiu

Aveţi certificat de revoluţionar?

Cu diploma de erou trebuia să mă duc să-mi primesc diploma de revoluţionar, dar mi-a fost ruşine. Era o prostie! Mai ales că, în momentul în care am ajuns acasă, am aflat că erau oameni de la noi din cartier care au murit. Prin 2000 şi ceva, în preajma mărţişorului, la Unirea, la una dintre tarabele de acolo, m-am întâlnit cu Răzvan transmisionistul, vindea parfumuri contrafăcute. L-am întrebat dacă şi-a luat diploma. „Mi-a fost ruşine", mi-a zis. M-am bucurat aşa de tare, l-am strâns în braţe! Eu în cartier auzeam numai „Du-te, bă, şi ia-ţi diplomă, nu fi prost!".

Golaniada lui Cristi Puiu

În perioada „Pieţei Universităţii" aţi ieşit în stradă? Aţi fost „golan"?

Eu eram pompier de serviciu la Muzeul Zambaccian. Lucram 24 cu 48. În 13 eram la muzeu, a început iureşul. A doua zi dimineaţa, la ora 6.00, când au venit minerii, eu ieşeam din tură, mergeam acasă. Ei veneau pe Calea Griviţei şi urlau, strigau. Ţin minte că la etajul 6, într-un bloc de la Calea Victoriei, a ieşit un domn care abia se trezise şi zicea: „Bravo, minerii! Bravo, minerii!". Eu aveam blugi, aveam insigna în piept cu „G", cu PNŢ şi coroana. Nu mi-au zis nimic. Bine, nu eram tuns punk, n-aveam plete. Am ajuns acasă şi, cum făceam de fiecare dată, m-am apucat să pictez. M-am îmbrăcat în hainele alea cu care pictam şi, pe la ora 10.00, a venit Gelu Trandafir, un vecin, şi ne-a zis că e nenorocire în piaţă. Am luat un taxi şi i-am spus să ne ducă la Piaţa Universităţii. „Nu, tăticu', vă las la Unirii, că e nenorocire", ne-a zis taximetristul.

1990. Prima vizită în Elveţia

1990. Prima vizită în Elveţia

Cum era atmosfera acolo?

Am văzut orori! Eu mă băgam printre ei, că eram îmbrăcat în hainele de „zugrav". Eram de-al lor. Era o maşină oprită pe Magheru şi lumea o înconjurase. Lângă, doi-trei mineri îl băteau pe şofer şi lumea se înghesuia ca să lovească fiecare, să mai dea câte-un pumn, câte-un picior. Scuipau de la distanţă şi urlau: „Criminalule!".  La PNŢ în faţă, erau alţi mineri care spărgeau camera unui fotograf şi scoteau filmul din ea. O bunică le spunea: „Maică, da' de ce-i stricaţi camera?". S-au întors minerii către ea imediat. Am luat-o repede şi ne-am dus pe-o străduţă... Erau animale!

În '92 v-aţi înscris în PNŢ. De ce aţi ales PNŢ?

Aveam un mare respect pentru Coposu. Şi pentru că, imediat după Revoluţie, imediat după ce Humanitas a început să publice memorii din închisorile comuniste, am tot citit şi m-am ataşat de foştii deţinuţi politici. Mi se părea că e o formă de laşitate să te duci în Piaţa Universităţii, să strigi „Jos comunismul!" şi să nu asumi până la capăt şi consecinţele nasoale.

Cum v-aţi retras?

Nu mi-am mai plătit cotizaţia. Am fost la câteva şedinţe şi mi s-a părut foarte trist ce se întâmpla. Era înduioşător. Erau oameni în vârstă, cu puşcărie politică, n-am căderea să-i judec, dar erau mai mult la poveşti. Lipsea pasul 2. Pasul 1 era făcut, identificau discursul periculos al lui Iliescu. Şi stăteam pe analiză.

"În armată, eram cazaţi în nişte barăci de carton de pereţii cărora, în toalete, atârnau pisoarele. Peretele de carton se umezea.'

„«Nou val» înseamnă multă suferinţă"

„Weekend Adevărul": Am văzut reacţii vehemente din partea dumneavoastră cu privire la trecerea ICR de sub tutela Preşedinţiei sub cea a Senatului. Până la urmă, în media, decizia a fost înlocuită de alte scandaluri de pe scena politică şi nu s-a mai zis nimic.

Cristi Puiu: Reacţia nu ştiu dacă se poate chema vehementă. Legat de prezenţa mea în presă, lucrurile s-au întâmplat aşa pentru că eu aveam la ora aia ceva mai mult timp decât ceilalţi. N-a fost un protest vehement, a fost o reacţie de bun-simţ pe măsura gestului politic pe care l-am socotit a fi greşit. Un gest pripit, imatur, fără niciun fel de justificare reală, un gest care era, de fapt, un atac la Traian Băsescu.

Asta credeţi că a fost singura raţiune pentru care a fost făcut?

Da, asta cred. Pentru că, dacă nu este singura raţiune, este şi mai grav. E aiurea să intervii în bunul mers al unei instituţii, una dintre instituţiile care cu adevărat merg în România. Tot ce au făcut oamenii de la ICR în străinătate pentru imaginea României este extrem de important. Nu poate fi evaluat aşa, din trei vorbe aruncate, faci lista cu presupuşii oameni ai lui Băsescu - şi aici e o altă discuţie, pentru că eu nu m-am întânit cu niciun fel de politizare în ICR. Dar în România, lucrurile bune ori nu sunt lăsate să se întâmple, ori se întâmplă foarte greu. Absolut orice fel de lucru. Cel mai insignifiant gest reclamă o cantitate de energie incredibilă. Poate suntem blestemaţi, habar n-am. Dar un lucru e sigur: ne-am pierdut reperele. Odată ce comunismul a dispărut, ne-am aflat în situaţia de a pune ceva în loc. Şi nu ştim ce să punem în loc. Şi, de 22 de ani, ne străduim să punem ceva în loc, ceva care să stea pe două picioare, şi nu reuşim. Probabil că ar trebui să ne întoarcem la şcoală. Cumva, suntem cu temele nefăcute. Toţi! Noi nu ştim nici acum ce-a fost comunismul, ce-a fost cu el.

Modelul „Ce face omul face şi maimuţa"

„Un regim ilegitim şi criminal."

Astea sunt nişte formule foarte uşor de folosit. Dacă ar fi aşa uşor, atunci ar trebui să ne îndreptăm - e logic! - către un regim legitim şi necriminal. Şi de ce nu reuşim? N-avem temele făcute, suntem imaturi noi, ca naţie. Şi, de fiecare dată când lucrurile au mers într-o direcţie, s-a întâmplat pentru că a existat un rege german - o familie domnitoare importată - şi, după ce a dispărut monarhia, s-a instalat comunismul - un alt import. Timp de un secol şi mai bine am fost sistematic castraţi. Ni s-a amputat capacitatea de a gândi cu mintea noastră. Pe foarte mulţi i-a surprins Iliescu atunci când vorbea despre modelul suedez. Oamenii s-au minunat. Păi, de ce vă minunaţi? Pentru că aşa s-a întâmplat în România, am funcţionat pe importuri masive, pe modelul „Ce face omul face şi maimuţa". Întrebarea este cât de maturi suntem din punct de vedere politic ca să putem să punem ceva pe masă? Noi nu suntem nici măcar suficient de maturi pentru a împrumuta, a înţelege şi a implementa un model funcţional. Nu suntem capabilli să facem asta. Ni s-a atrofiat, dac-am avut vreodată, dimensiunea comunitară. Fiecare gândeşte pentru sine, dacă gândeşte. Nu există conştiinţa faptului că aparţinem unei comunităţi, că alt individ este cel puţin la fel de important ca noi.

Aţi stat patru ani în Elveţia. Cum a fost revenirea?

A fost grea pentru că avem şi această calitate noi, românii, să facem opoziţie „confraţilor noştri care vin de peste mări şi ţări".

Că s-au ajuns?

Un fel de „tu n-ai mâncat salam cu soia". Eu mâncasem salam cu soia, că am plecat din ţară în '92, dar inerţia este mare. Şi atunci, replica este: „De ce n-ai rămas acolo? Înseamnă că nu erai bun". Doar în termenii ăştia pot să judece suficient de mulţi români astfel încât lucrurile să fie extrem de dificile. Dacă vrei să faci ceva în România este foarte greu, pentru că opoziţia pe care o fac confraţii tăi este foarte îndârjită. E un soi de conservatorism care ridică obstacole de netrecut. Şi atunci, cei mai mulţi aleg să plece.

Cine a ajutat „noul val"?

V-aţi gândit să plecaţi definitiv?

Normal că m-am gândit. Pentru că sunt român. Nu cred că există vreun român care să nu se fi gândit cel puţin o dată la asta. Când a ieşit PSD-ul în 2000 am fost la Ambasada Canadei şi am luat foile alea pe care trebuia să le completăm.

Când a început şcoala în Elveţia

Când a început şcoala în Elveţia

Aţi rămas şi aţi pus bazele acestui „nou val" al cinematografiei române.

Acum, povestea asta cu „noul val" e legată, de fapt, de foarte multă suferinţă. De nişte obstacole imense pe care am fost obligaţi să le trecem fiecare dintre noi. Obstacolele astea nu sunt de natură cinematografică, sunt de natură birocratică. Iar eu vorbesc din poziţia unui om care s-a confruntat cu ele, ştiu ce înseamnă să faci ceva în România. Înseamnă foarte, foarte multă suferinţă. Acum, pentru că lucrurile s-au petrecut extraordinar de bine cu nou val românesc, cei care făceau opoziţie caută să-şi însuşească merite. Care mai de care povesteşte ce a făcut el, cum a ajutat el. E multă ficţiune aici. Dacă lucrurile n-ar fi ieşit bine, atunci toţi ar fi spus: „V-am zis noi, sunt nişte troglodiţi ăştia tineri!".

"Dacă vrei să faci ceva în România este foarte greu, pentru că opoziţia pe care o fac confraţii tăi este foarte îndârjită.''

"Acum, pentru că lucrurile s-au petrecut extraordinar de bine cu nou val românesc, cei care făceau opoziţie caută să-şi însuşească merite.''

Filmul unui pulover cu care a împuşcat „Ursul"

Sunt oameni care consideră că filmele româneşti au prea mare greutate, sunt greu digerabile.

Păi, să ia metoclopramid, triferment şi colebil. E destul de trist. Fiecare alege să vadă filmele pe care şi le doreşte. Pe vremeea mea, existau tot felul de oameni care se plângeau de dimensiunea romanelor lui Dostoievski şi Tolstoi. Asta e, nu citi! Nu pierde Tolstoi, nu pierde Dostoievski. Am mai auzit chestia asta, se vorbeşte despre mizerabilism. Cum poţi să vorbeşti în aceşti termeni, ce ne povesteşti când spui asta? Uite-te în jurul tău la România! Trăim cumva într-un paradis, iar regizorii români mint atunci când arată lumea asta deteriorată? Nu mint. „Dar nu ne interesează asta, asta vedem în fiecare zi!" Dar ce te interesează? Un film evazionist? Filmele americane îţi pun la dispoziţie chestia asta, de ce ai nevoie de un film românesc? „Păi, dar măcar comedii..." Se poate şi comedii, numai că, pentru a avea şi comedii, e nevoie ca producţia anuală de film să fie consistentă. Or, acum, la noi cred că se fac 20 de filme anual. Atunci când am debutat eu se făceau sub 10 filme.

Alături de un camarad din armată

Alături de un camarad din armată

Trendsetter? În lipsă de o rimă mai bună

Sunteţi un trendsetter al noului val...

Nu ştiu dacă sunt un trendsetter. Cred că unul din cei mai importanţi, dacă nu singurul trendsetter, este Festivalul de la Cannes. Dacă regizorii din România au început să facă film în zona cinemaului direct, pe care l-am propus eu cu primul meu film, au început să facă asta după ce „Lăzărescu" a luat premiul la Cannes. Şi mă îndoiesc că stilul i-a interesat, pentru că altfel ar fi fost interesaţi de stilul ăsta cu mult înainte de premiul de la Cannes. Cred că, mai degrabă, i-a interesat faptul că un asemenea film, făcut într-un asemenea stil - pe care unii nu prea îl stăpânesc - a câştigat un premiu la Cannes. Nu m-a interesat pe mine să fac o revoluţie în cinema. M-a interesat să fac filmul meu. Ce s-a întâmplat, felul în care au evoluat lucrurile, e dincolo de mine. Acum, că oamenii spun că eu sunt un trendsetter, e în lipsă de o rimă mai bună.

Nu vă simţiţi confortabil cu eticheta asta?

Mă simt extraordinar de confortabil cu lucrurile care sunt juste. Complimentul ăsta ar trebui să-i fie adresat Festivalului de la Cannes. Premiile, covorul roşu i-au determinat pe cei mai mulţi să recurgă la filmarea din mână, la estetica unui cinema direct, a documentarului observaţional şi aşa mai departe.

Puloverul lui Mungiu

La decernarea premiului „Ursul de Aur" de la Berlin, pentru scurtmetrajul „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea" purtaţi puloverul lui Mungiu. Cum s-a întâmplat?

Aveam trei zile de stat la Berlin şi, în a treia zi, a venit la mine o fată din staff şi mi-a zis că mi-a prelungit şederea cu o noapte pentru că trebuie să fiu la festivitatea de premiere. „Iau premiu?", am întrebat-o. „S-ar putea. Dar ai un costum? Că, dacă urci pe scenă, ar trebui să porţi un sacou", mi-a zis. Eu venisem îmbrăcat sport. „Du-te şi cumpără-ţi o haină."

M-am dus cu Papi (n.r. - Alexandru Papadopol) într-un magazin, dar nu mi-a plăcut nimic. Îmi plăcuse doar o haină mai lungă, de velură. Mi-am zis că renunţ să cumpăr sacou, îmi iau haina. Era foarte frig la Berlin, era lapoviţă, haina asta era cu totul nepotrivită, dar mie mi-a plăcut foarte mult. E adevărat că nu aveam bani decât pentru un costum, iar haina asta era destul de scumpă. Ne-am întâlnit apoi cu Mungiu la bufet. I-am povestit că mi s-a zis să rămân. „Păi, înseamnă că iei premiu." „Ar fi mişto, dar nu cred. Mi-ar fi spus. Mi-au zis să-mi iau un sacou. Ar fi trebuit să-mi spună, că e serios." De asta nici măcar n-am dat importanţă şi m-am lăsat ispitit de haina de velură. „Sigur iei premiu." „Atunci, îmi pare rău, urc aşa pe scenă." „Îţi dau puloverul meu cu fermoar, măcar e negru." „Nu-mi vine, că sunt mai mare decât tine." „Eu îl port cu mânecile suflecate." L-am probat şi-mi era foarte scurt. Am hotărât să-l pun pe mine numai dacă mă cheamă pe scenă. E, m-au chemat.

"Premiile, covorul roşu i-au determinat pe cei mai mulţi să recurgă la filmarea din mână, la estetica unui cinema direct, a documentarului observaţional şi aşa mai departe.''

CV

Primul „Certain Regard“ românesc

- Numele: Emilian Cristian Puiu
- Data şi locul naşterii: 3 aprilie 1967, Bucureşti
- Starea civilă: Căsătorit, este tată a trei fete.
- Studiile şi cariera:  A absolvit cursurile de film de la Şcoala Superioară de Arte Vizuale din Geneva în 1996, după ce a renunţat la cursurile de pictură de la aceeaşi instituţie.
- A debutat ca regizor în 2001, cu lungmetrajul „Marfa şi banii“, laureat cu mai multe premii internaţionale şi nominalizat la Festivalul de la Cannes.
- A continuat, în 2004, cu filmul de scurtmetraj „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“, care a obţinut „Ursul de Aur“ la Berlin.
- În 2005 a regizat „Moartea domnului Lăzărescu“, film ce a obţinut, printre altele, premiul „Un Certain Regard“ la Festivalul de la Cannes.
- În 2010, a regizat lungmetrajul „Aurora“, în care a interpretat personajul principal.
- Locuieşte în: Bucureşti.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite