Înainte de Ziua Îndrăgostiţilor şi de Dragobete, „Weekend Adevărul“ „jertfeşte“ două pagini pentru a publica nişte poezii de dragoste. Citiţi-le! Vă vor face bine.
Este din nou februarie, lună în care până acum câţiva ani nu se întâmpla nimic. Acum se întâmplă: e Valentine's Day, Ziua Îndrăgostiţilor, şi apoi replica românească, Dragobetele. Nu e cine ştie ce dragoste în februarie, dar se mai dezmorţesc vânzările la ciocolată, urşi de pluş şi flori prin curier.
Autosugestie şi inadecvare. Ne facem cadouri, dar habar nu avem unde să ne ţinem mâinile. Şi poate că aşa trebuie să fie. În „Româna" de clasa a XI-a scria, la capitolul „Camil Petrescu", că „o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie". Timpul trece. Va veni în curând primăvara, vor fi alte ocazii pentru cadouri şi alte zile de tandreţe. Vor fi nunţi la vară şi oamenii vor spune „da". Şi apoi ce? Asta a fost tot? Cât durează de fapt dragostea? Trei ani? Mai mult, mai puţin, pe-acolo?
Dacă ţi-a plăcut ştirea, dă-ne LIKE pe Facebook AICI
Dar până atunci este din nou februarie, a căzut un Guvern, a venit altul, e frig afară, mai pâlpâie în centru o mică revoluţie, iar în tot acest timp, noi vă punem în faţă două pagini de poezie românească de dragoste. Cu rimă sau fără rimă - doar cu poveste. Vechi, de pe vremea robilor din porturi, sau noi, din timpul fetelor care sunt mereu offline. Poezii de trimis prin e-mail sau prin poştă, de învăţat pe dinafară şi de şoptit seara, după ce stingem televizorul. Acestea sunt:
Niciodată, iubito (Lucian Avramescu)
niciodată, iubito, n-am să merg fără tine,
eşti prezentă în sângele meu galopând
te simt ca pe-o băutură în vine
cuţit ce-mi taie sfoara unui gând
niciodată, iubito, n-am să ador altceva
decât sânii tai mici făr-a bluzei perdea
legănarea şoldurilor tale fierbinţi
ce scoate pe Corso vânzătorii din minţi
niciodată, iubito, n-am să umblu hai-hui,
în palmă mereu îmi vei sta ca un cui
răstignit în această râvnită dulceaţă
ce ţine o viaţă
în cosmos trimis să comand escadrile
să cuceresc un meteorit
din altă cale lactee
stăpungând în iureş norii atomici
vei fi, dintre stele,
singura râvnita femeie
şi-n moarte de-ar fi să cobor fără lift
să umblu prin ale iadului odăi cu metroul
tot la tine, iubito, m-aş gândi
admirându-ţi, în zmoală,
trusoul
Evocare (Nichita Stănescu)
Ea era frumoasă ca umbra unei idei,
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra
unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
Cantec naiv (Emil Brumaru)
Iubito, hai să mâncăm cretă,
Să bem sticluţe cu cerneală,
Să fim din nou elevii leneşi
Din catalogul de la şcoală.
Ne-am face temele pe mâine
Şi hărţile la geografie
Cu sufletele-n munţi şi ape
Fără că nimeni să ne ştie.
Iar la sfârşitul săptămânii,
Neascultaţi, uitând de toate,
Mi-ai arăta, oh, Doamne, sânii
În magazii dărăpănate.
Poate că mă visează cineva (Ana Blandiana)
Poate că mă visează cineva
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.
Femeia cafenie (Constant Tonegaru)
Femeia pe care la Brăila am iubit-o
într-o cameră de hotel
purta pantofi verzi din piele de şarpe
şi avea nasul turtit. Era o mulatră.
Cum venise aici, habar n-am.
părinţii, bunicii purtaseră poate odată
în nări un inel.
Gura îi era ca o ventuză.
Sânii fierbinţi ca nişte pâini.
Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.
Numai mâinile îi erau reci,
reci de gheaţă
şi degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.
Îmi şoptea:
- La Peru mi-a fost amant un spaniol.
La Santa Clava avea plantaţii de zahăr.
Un altul cu favoriţi în U.S.A.
cincizeci de puţuri cu petrol la Smakover,
dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu două destupări de pistol.
Am iubit la Brăila o mulatră.
M-a iubit?...M-a minţit?
Vedea - cine ştie - în mine un altul?
Avea sâni fierbinţi şi mâini reci de gheaţă.
Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceaţa.
În port, la lumini de fanare
robii descărcau un vapor de lignit.
Cântec de inimă albastră (Mircea Dinescu)
Mai ştii cum te strigam pe-atunci
„icoană cu picioare lungi"
veneai pe râu sau râu erai
curgeai în mine până-n rai
cu limba preschimbată-n bici
vânam pe coapse iepuri mici
vânam prin pulpe fân mieriu
erai mireasmă, eram viu.
Dar of of of, desiş de ochi
acum de mine trag trei popi
carnea-mi miroase de pe-acum
a scândurică de salcâm
pe când mânzeşte muşti din cai
mie ţărâna-mi spune hai,
mie ulcica-mi spune blid,
iubire - măr rostogolit
Nebun de alb (Adrian Păunescu)
Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine
M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă
Şi uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale
Prin gări descreierate - accidente,
Marfare triste vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii
Jur-împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate
Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veşnicie
Ecou (Dan Deşliu)
Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca faţa fântânilor adânci.
Îşi revărsase luna lumina ei de ceară,
Pe umerii tăi, negri, rămaşi de peste vară,
Pe fruntea care, parcă de toate se uimea
Pe gura - prea aproape o clipă de a mea.
Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
Străină pentru mine, necunoscută ţie ...
Când surâdeai, surâsul era de amintiri.
Aveai mişcări domoale şi degete subţiri
Şi-aveam să-ţi pun o mie de mii de întrebări,
Cum, poate, numai veşnic neliniştitei mări.
Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
Ca frunza ce-o aşterne octombrie pe jos.
Se auzea cum vine agale către noi,
Tăcerea - ca o vulpe prin galbenele foi.
Tăceam. Tăceai. Şi luna bătea prin ramuri lungi,
Pe umerii tăi negri, în seara de atunci.
Sms 55 (Iv cel naiv)
am întrebat un fluture
ce mănâncă de arată aşa bine
şi mi-a răspuns că nu aşa
se agaţă un fluture şi
să-mi fie ruşine
soarele şi luna (Iv cel naiv)
când eu te tot caut la ecuator,
tu eşti la poli istovită de amor
când eu sunt la statui la ora cinci
tu eşti acasă, te-nchei la opinci
cotrobăi internetul să te pot găsi
iar tu o arzi offline bine mersi
plutesc căutându-te, cu capu'-n nori
iar tu eşti pe pământ, te razi la subsiori
eu torturez fluturii să-mi spună
unde eşti
tu stai în turnul de oţel şi sticlă, leneveşti
da-ţi zic io sigur - o dată ne vom întâlni
şi-atunci nu va mai fi nici noapte,
da' nici zi.
Dans (Nicolae Labiş)
Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...
Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi sunt puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...
Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...
Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi
în nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...
Astăzi ne despărţim (Ştefan Augustin Doinaş)
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...
Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorimStând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul...
Cântec eXcesiv I / fragment (Dan Sociu)
Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile
pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine
pentru că s-ar putea să te întâlnesc.
Mă bărbieresc pentru tine,
mă dau cu deodorant pentru tine,
mă împrumut de haine pentru tine
Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine
pentru că nu am un loc al meu,
dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor
ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani
O să învăţ să fiu mai cool decât el,
o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele
trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe
când o să plângi
Troleibuzele care nu duc la tine
nu-mi folosesc la nimic.
Troleibuzele care duc la tine
nu-mi folosesc la nimic.
Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti enervată să te ridici din pat de lîngă el
În ultimul timp nu te mai pot vedea decât pe holuri, la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta, şi pofta ta morbidă mă bucură.
Cândva vom face amândoi cancer la plămâni şi-mi
doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa,
ca Bonham Carter & Norton
Tori Amos & Kafka
În toamna aceea (Geo Bogza)
Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.
Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.
Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.
Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi.
Şi pe urmă mai sus
Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi cineva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.
Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.
Şi a mai venit un tramvai.
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.
Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.
Ascultând un disc vechi (Traian T. Coşovei)
Nu-mi place muzica pe care o asculţi,
nu-mi place stilul tău de viaţă,
nu-mi plac pisicile tale,
nu-mi place câinele tău,
nu-mi plac parfumurile tale,
nu-mi place felul în care vorbeşti franceza,
nu-mi place maică-ta,
nu-mi place rujul tău, nu-mi plac fardurile tale,
nu-mi place cum te priveşti în oglinzi,
nu-mi plac rochiile tale,
nu-mi plac fotografiile tale,
nu-mi plac tablourile tale de pe pereţi...
Cerul e albastru.
Te iubesc!
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza