Cele mai frumoase momente de dragoste de pe marele ecran

„Weekend Adevărul“ vă propune o scurtă istorie, compusă din câteva secvenţe cinematografice care fac şi astăzi deliciul romanticilor de pretutindeni.

Nora Ephron a murit pe 26 iunie 2012. N-a fost o ştire care să umple primele pagini ale ziarelor, însă şi-a făcut loc prin secţiunile de showbiz, fie şi prin numele celor care au transmis mesaje de condoleanţe sau au adus un scurt omagiu Norei: Meryl Streep, Billy Crystal, Meg Ryan, Nicole Kidman, Tom Hanks, Albert Brooks. Nu e obligatoriu să fi auzit până acum de acest nume, Nora Ephron, dar cu siguranţă cel puţin unul dintre filmele care au avut-o drept scenaristă sau regizoare s-a aflat, la vreun moment, în DVD-ul din sufragerie sau a inundat ecranul televizorului, în suspinele partenerei de viaţă. Printre tone de şerveţele plânse şi reproşuri clasice: „Uite, ce frumos! Tu de ce nu poţi fi aşa romantic?".

Nora Ephron n-a fost una dintre acele celebrităţi care să apară periodic în revistele de profil. Glumea, punând această absenţă pe seama frumuseţii cerute de standardele hollywoodiene. „Unul dintre puţinele avantaje ale lipsei de frumuseţe este acela că începi să arăţi bine pe măsură ce avansezi în vârstă. Eu, de exemplu, abia ce am început să ies în evidenţă", spunea Nora la 55 de ani.

În fapt, statutul de „persoană din umbră" era unul perfect asumat. Pe Nora Ephron o interesa să facă şi să scrie, mai ales să scrie, filme. În interviuri vorbea despre „suflet", ca despre acea cantitate magică fără de care niciun rând scris nu iese bine. Şi mai spunea că îi este teamă ca, într-o bună zi, să nu constate că reţeta şi-a pierdut ingredientul principal.

O posibilă dispariţie

Norei Ephron îi mai era frică de ceva. Tot în cuvintele ei, „îmi este frică să nu dispară brusc ca-n filmele pe care eu le am în minte. Oamenii să-şi dea seama că nu mai au nevoie de ele. E un fel de vanitate, dar nu mă pot abţine". Nora Ephron a murit în plin proces de înlocuire a „filmelor de familie", comediile romantice pe care le mânuia cu atâta dexteritate („Silkwood", „Heartburn", „Când Harry a cunoscut-o pe Sally", „My Blue Heaven", „Nopţi albe în Seattle", „Mesaj pentru tine" sau „Julie & Julia"), cu monştrii 3D, filmele cu adolescenţi şi seriile despre vampiri, bune să umple până la refuz cinematografele din malluri. La decesul ei, una dintre cele mai prestigioase publicaţii de peste ocean anunţa nu doar moartea unei persoane, ci şi intrarea lentă în extincţie a unui tip de cinematografie. Cea deschisă prin filme gen „Casablanca" sau „O aventură de neuitat".

„Wekeend Adevărul" vă propune un scurt periplu prin istoria a opt dintre cele mai cunoscute momente din filmele de dragoste, alese subiectiv în urma consultării mai multor topuri realizate de industria cinematografică. Cele cu muzică dramatică, replici pretenţioase, citate celebre şi, mai ales, personaje şi situaţii ce au înflăcărat şi inspirat atâtea declaraţii de amor, în lumea din faţa ecranului.
 
1„Absolventul" (The Graduate) (1967) regia: Mike Nichols

„Elaine! Elaine! Elaine!", urlă disperat Dustin Hoffman către Katharine Ross (foto), îmbrăcată în rochie de mireasă şi pregătită să intre, peste voinţa ei, dar în perfectă concordanţă cu cea a familiei, într-o viaţă domoală, croită pe rutina casnică. Este probabil unul dintre cele mai sfâşietoare urlete din istoria cinematografiei, o combinaţie de disperare şi apucături maniacale. Romantic, poate, sfâşietor, cu siguranţă.

Este punctul culminant al unei poveşti de dragoste, construită pe una dintre temele clasice ale anilor 1960, lupta dintre cinismul clasei de mijloc şi idealismul tinerilor. „E prea târziu", zâmbeşte mama fetei, doamna Robinson. „Nu şi pentru mine", spune Elaine, înainte de a se urca împreună cu alesul într-un autobuz,  într-o cursă ambiguă către orice, o nouă viaţă, un alt loc, un alt destin sau, poate, niciuna dintre acestea.

2„Jules şi Jim" (Jules et Jim) (1962) regia: François Truffaut

Superbul film al lui Truffaut are nevoie de numai trei personaje pentru a da naştere unei poveşti de dragoste fascinantă, dramatică şi obsesivă. „Jules et Jim" se roteşte la nesfârşit în jurul relaţiei bolnăvicioase de amor dintre doi bărbaţi şi o femeie, cu multă candoare şi atenţie, dar şi cu o grandomanie specifică unui mare roman, precum „Madame Bovary".

Henri Serre şi Oskar Werner întruchipează doi prieteni devoraţi în aceeaşi măsură de dragostea pentru personajul interpretat de Jeanne Moreau (foto), un spirit liber, pe care cei doi îl definesc pornind de la o frază dintr-un roman: „Pe o corabie, o femeie a făcut dragoste cu un străin în mintea ei".  Scena de final, suicidul celei care era obiectul pasiunii bărbaţilor, luându-l alături şi pe cel dorit, sub privirile celuilalt, lăsat deoparte, privindu-i naiv din depărtare, este considerată şi astăzi ca fiind unul dintre momentele fundamentale ale cinematografiei mondiale. 

3„Casablanca" (1942) regia: Michael Curtiz

„Trebuie să-ţi aminteşti asta", una dintre replicile din „Casablanca", ar putea fi considerată un adevărat motto al „Perioadei de Aur" a Hollywood-ului. Acest film le-a avut pe toate: succes fulminant la public, statutul de reper al filmelor de dragoste, o distribuţie fantastică, Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman (foto), selectaţi printr-o coincidenţă în rolurile principale, dar strălucind pe ecran ca doi îndrăgostiţi autentici.

„Puştoaico", acel „Kid", ce apare periodic în film, a devenit porecla sau alintul preferat a milioane de femei sau adolescente cu minţile sucite de dialogurile dintre cei doi amorezaţi. Iar scena de despărţire, cu ale sale cuvinte, selectate parcă pentru a rămâne în cine ştie ce enciclopedie a cinematografiei, a strâns tone de lacrimi şi nenumărate suspine: „În sinea noastră, amândoi ştim că locul tău este lângă Victor. Dacă avionul acela pleacă, iar tu nu eşti cu el, vei regreta. Poate că nu astăzi. Poate că nu mâine, dar în curând o vei face. Şi va fi pentru tot restul vieţii tale".

4„Pe aripile vântului" (Gone with the Wind) (1939) regia: Victor Fleming

Având drept fundal Războiul Civil american şi destule toalete de gală pentru a-şi adjudeca Oscarul pentru cel puţin un deceniu, „Gone with the Wind" este o poveste de dragoste ce se concentrează mai mult pe puterea sexului, lăsând secţiunea „misterele iubirii" pe planul doi. Poate că Scarlett O'Hara, personajul lui Vivien Leigh (foto), este destul de simplist, însă Rhett Butler, interpretat de Clark Gable (foto), este îndrăcit, plin de umor şi ironie, dar şi destul de fotogenic pentru a trasforma o simplă izbire a uşii dormitorului într-un act de pasiune, şi nu unul brutal.

Diferenţa dintre cele două personaje se simte, poate cel mai bine, într-una dintre cele mai cunoscute secvenţe ale filmului. Ea suspină, epuizată: „Dacă mă săruţi, voi leşina". El, calm şi stăpân pe sine: „Chiar vreau să leşini. Pentru asta ai fost făcută".

5„Vacanţă la Roma" (Roman Holiday) (1953) regia: William Wyler

Din momentul în care o vedem pe Audrey Hepburn (foto) jucându-se cu pantofii, sub fusta voluminoasă, ştim că cineva s-a plictisit de stilul de viaţă burghez pe care-l duce. O singură profesie îi poate aduce doza de adrenalină atât de mult visată: jurnalismul. Iar de aici nu este decât un pas până ce domnişoara ajunge în braţele lui Gregory Peck.

Într-una din cele mai cunoscute secvenţe ale filmului, Anya, proaspăt tunsă scurt, ca un simbol al libertăţii descoperite, îl însoţeşte pe Peck la „Gura Adevărului", o faţă sculptată într-o masă de marmură, a cărei legendă spunea că mâna oricărui mincinos ajunsă acolo va fi smulsă. Joe îşi scoate umărul, urlând de durere, în timp ce mâna sa pare să fi rămas în gura statuii. Apoi, braţul său îşi face apariţia din mâneca hainei, iar privirile celor doi se întâlnesc pe ecran într-unul din acele rare momente de afecţiune pură, nedetaliată în vreun scenariu.  

6„O iubire imposibilă" (In the Mood for Love) (2000) regia: Wong Kar-Wai

Precum alte mari poveşti de dragoste de pe marile ecrane, capodopera lui Wong Kar-Wai nu este atât despre dragoste în sine, cât despre imposibilitatea acesteia. Şi despre destinul ce fixează, încă de la debut, această imposibilitate.

Desenată în tonuri saturate şi punctată cu melodii triste şi sunet de violoncel în întuneric, „In the Mood for Love" inspiră, mai presus de orice, senzualitate şi pasiune, deşi iubirea dintre personajele interpretate de Tony Leung şi Maggie Cheung (foto) nu are loc niciodată. Ambii sunt căsătoriţi, iar atracţia survine abia în momentul în care cei doi află că partenerii de viaţă trăiesc o poveste amoroasă.

Finalul, cu Tony Leung urmând un vechi ritual, şoptindu-şi cele mai ascunse dorinţe într-o gaură  din templul Angkor Wat, aflat în ruină, faptul că nu auzim acele cuvinte, dar le putem intui şi chiar rescrie fiecare dintre noi, este una dintre imaginile simbolice ale ultimelor decenii de cinematografie.

7„O aventură de neuitat" (An Affair to Remember) (1957) regia: Leo McCarey

Acesta este filmul despre care Meg Ryan pomeneşte mereu în „Nopţi albe în  Seattle". Tot acesta este filmul care, într-o statistică din 2005, figura în topul 10 al celor mai închiriate filme de către femei cu vârsta de peste 35 de ani. Cary Grant joacă un „playboy" lipsit de griji, care se îndrăgosteşte de Deborah Kerr, o cântăreaţă într-un club de noapte, căreia îi face un jurământ: se va reîntâlni cu ea, peste exact şase luni, în vârful clădirii Empire State Building.

Filmul în sine este o întreagă colecţie de citate romantice, de tipul celor pe care le puteţi găsi astăzi prin declaraţiile de amor din întreaga lume.  „Iarna trebuie să fie foarte friguroasă pentru cei care n-au amintiri calde", suspină, la un moment dat, Deborah Kerr (foto), sub privirile unui Cary Grant (foto), trist ca niciodată după. Iar replica de final, aparţinându-i aceleiaşi Kerr, „am privit în sus. Şi m-am simţit mai aproape de Rai ca niciodată. Tu erai acolo", explică de ce acest film a continuat să-şi menţină popularitatea uriaşă de-a lungul anilor.

8„Când Harry a întâlnit-o pe Sally" (When Harry Met Sally) (1989) regia: Rob Reiner

Să ne reîntoarcem la Nora Ephron. „Noi doi, noi nu vom putea niciodată să fim prieteni. Bărbaţii şi femeile nu pot fi niciodată prieteni, pentru că partea cu sexul apare tot timpul", anunţă dramatic Harry.

Acesta era stilul care a făcut-o pe Nora Ephron atât de iubită şi de apreciată în industrie. „When Harry Met Sally" este plin de astfel de sentinţe delicioase, replici cursive, răspunsuri monosilabice şi, mai ales, o poveste de dragoste cum puţine altele au fost, avându-i în distribuţie pe Billy Crystal şi Meg Ryan (foto).
Sally, cea căreia îi erau adresate cuvintele de mai sus, nu este de acord cu o astfel de teorie. E absurdă, zice ea. Aproape 11 ani mai târziu, cei doi sunt tot împreună, discutând despre acelaşi lucru, argumentând şi luându-se la harţă, cum numai oamenii îndrăgostiţi o pot face.

„When Harry Met Sally" este un omagiu, peste ani, la adresa poveştilor de dragoste clasice. Filmele cu care Nora Ephron a crescut, cele care au făcut-o să viseze că poate scrie şi ea, într-o bună zi, ceva asemănător. Dacă nu credeţi, priviţi această ultimă sentinţă. Petrecerea de Anul Nou. Sally se plânge, la fel ca în fiecare an: „Harry, spui nişte lucruri care mă fac să simt că este imposibil să te urăsc. Şi te urăsc, Harry, te urăsc cu adevărat!".

Cele mai bune 10 filme de dragoste *

1. „Casablanca" (1942)
2. „Pe aripile vântului"  (1939)
3. „Poveste din cartierul de vest" (1961)
4. „Vacanţă la Roma" (1953)
5. „O vacanţă de neuitat"   (1957)
6. „Cei mai frumoşi ani" (1973)
7. „Doctor Jivago" (1965)
8. „O viaţă minunată" (1946)
9. „Love Story" (1970)
10. „Luminile oraşului"   (1931)

*Top realizat de către „American Film Institute"

Cealaltă dragoste: virajul spre zonele interzise

Dragostea de pe marile ecrane n-a fost însă întotdeauna frumoasă, tandră şi naivă. Până la apariţia primelor filme considerate „ruşinoase", de la sfârşitul secolului al XIX-lea, distincţia dintre artă şi domeniul „carnalităţii murdare", cum o numea un pictor francez de mâna a doua, era clar trasată.

Picturi, desene, basoreliefuri sau gravuri, înfăţişând lucruri mai mult sau mai puţin ruşinoase, erau primite cu reţinere, dar acceptate, în final, sub marea umbrelă a tot ceea ce era numit, generic, „artă". În schimb, cărţi cu conţinut explicit, precum duioasele „L'école de filles" şi „La puttana errante", dar şi cele ale Marchizului De Sade sau „Fanny Hill" erau citite mai mult pe sub plapumă, transmise din mână în mână şi, nu de puţine ori, arse pentru a nu afecta cumva renumele familiei. Odată cu 1917 şi expunerea celebrului pisoar al lui Marcel Duchamp pe post de operă de artă, coordonatele dezbaterii s-au schimbat.

Ce a declanşat totul

În film, „marea schismă" s-a produs în 1976, când festivalul de la Cannes devenea centrul unui imens scandal, declanşat de un regizor japonez, Nagisa Oshima. Proiecţia filmului acestuia, „Ai no corrida", în traducere „Imperiul simţurilor", despărţea audienţa avidă de discuţii intelectuale în două grupuri şi redeschidea problema criteriilor ce definesc şi separă povestea de dragoste de pornografie. Deloc întâmplător, „Ai no corrida" era lansat în acelaşi an cu „Novecento" al lui Bernardo Bertolucci şi la doar un an distanţă de „Salö" al lui Paolo Pasolini.

„Imperiul simţurilor“, cu Tatsuya Fuji şi Eiko Matsuda, unul dintre cele mai şocante şi controversate filme din istoria cinematografiei

Pe lângă imaginile şocante, cruzimea şi scandalurile provocate în serie, filmele au ca numitor comun admiraţia celor trei regizori pentru cărţile lui De Sade. Nagisa Oshima îl idolatriza pe marchiz, iar faptul că, pentru prima dată în istorie, un film japonez era lansat, mai întâi, în Europa, cu titlul în limba franceză, se voia un omagiu adus de către regizorul eretic mentorilor săi, Georges Bataille şi Roland Barthes. Nimeni alţii decât chiar cei „vinovaţi" de redescoperirea lui De Sade.

Pe scurt, „Imperiul simţurilor" prezintă povestea unei foste prostituate ajunsă, între timp, slujnică la un hotel. Între ea şi proprietarul amplasamentului se leagă o poveste de dragoste presărată cu scene de sex în ritm continuu.

Practic, întregul film explorează, cu ochiul unui cercetător obsedat, diferite modalităţi de acuplare între cei doi. „Priveliştea" este asezonată cu gelozia bolnăvicioasă a femeii pentru stăpân, până la punctul în care aceasta îl ameninţă că îl va omorî, dacă va îndrăzni doar să se uite la o altă femeie. Obsesia mutuală se încheagă în momentul în care bărbatul descoperă că strangularea în timpul actului sexual sporeşte plăcerea. Iar de aici nu mai e decât un pas până la momentul în care îşi imploră amanta să-l ucidă, în acest fel, în timpul unui act sexual. După crimă, aceasta îi scrie pe piept, în sânge, „Sada şi Kichi, acum unul".

Efectele „Imperiului simţurilor" au fost enorme şi pe mai multe paliere. Pe lângă redeschiderea dezbaterii „artă vs pornografie", filmul a stat la baza primei istorii a filmelor controversate, a dus la revizuirea programelor de proiecţie ale festivalelor de la Cannes şi New York, iar în Canada şi Australia a micşorat vârsta minimă de vizionare a unei producţii cinematografice la 17 ani.

Rapida dispariţie a dialogurilor romantice

Abordarea şocantă din filmul lui Nagisa Oshima avea să fie preluată, 22 de ani mai târziu, de regizorul danez Lars von Trier, în filmul „Idioterne", şi, un an mai târziu, de către Catherine Breillat, în producţia „Romance". Ambele filme descriu relaţiile amoroase la graniţa cu pornografia, şocând prin lipsa inhibiţiilor, brutalitatea imaginilor şi imaginile explicite.

Irina Margareta Nistor Foto: eduard enea

Cele două filme aveau să deschidă un adevărat curent printre peliculele autodefinite ca fiind „de artă", în care dragostea se identifică cu sexul, iar imaginile şocante înlocuiesc dialogurile romantice din produsele hollywoodiene ale anilor 1940-1950. „All About Anna", „Shortbus", „The Brown Bunny", sau „9 Songs", filme construite pe reţeta brevetată de Von Trier şi Breillat, au ca temă comună iubirea sau relaţia amoroasă dintre două personaje, exprimată pe marele ecran cât se poate de direct şi violent. După ce a jucat în „9 Songs", actriţa Margo Stilley l-a rugat pe regizorul Michael Winterbottom să nu-i mai folosească numele real, ci doar pe cel al personajului pe care îl interpreta în film.

John Cameron Mitchell, regizorul filmului „Shortbus", un film interzis în continuare în anumite părţi ale globului şi care a generat un scandal internaţional uriaş la lansare, îşi explica astfel decizia de a aborda altfel relaţiile de dragoste, dar şi schimbarea de paradigmă din filmele de dragoste: „Înainte, când nu puteai arăta sex în film, regizori precum Hitchcock foloseau metafore, un tren intrând într-un tunel, etc. Acum, când poţi arăta orice, sexul în sine poate fi o metaforă pentru alte părţi din vieţile şi destinele personajelor. Sexul, ca şi muzica, este un limbaj universal. Îl folosim pentru a evoca emoţie, a dezvolta intriga filmului".

Cazul „Brokeback Mountain"

Unul dintre cele mai controversate filme de dragoste din istoria recentă a cinematografiei este „Brokeback Mountain", o peliculă despre relaţia amoroasă dintre doi bărbaţi interpretaţi de Jake Gyllenhaal şi Heath Ledger (foto). Deşi a avut un succes de box-office fulminant, fiind plasat în top 10 al celor mai profitabile filme romantice, „Brokeback Mountain" (2005) a separat privitorii în două mari categorii: cei critici, convinşi că un astfel de subiect se îndepărtează de filmele romantice pentru familie, şi cei care au salutat deschiderea unor noi graniţe în cinematografie. Filmul a fost interzis constant, chiar şi în mai multe state americane, actorii au fost ameninţaţi, iar premiul Oscar pentru cel mai bun film a fost decernat producţiei „Crash", deşi toată lumea, inclusiv criticii, vedeau idila celor doi cowboy ca fiind mare favorita.

Irina Margareta Nistor: „Serialele sunt nenorocirea"

„Casablanca". Irina Margareta Nistor (foto), vocea filmelor rulate pe casete VHS, cu vreun aparat video închiriat pe sub mână în vremurile în care nici măcar pâine nu se găsea la magazin, nu ezită la întrebarea despre filmul de dragoste preferat. „Casablanca" este, în primul rând, o reţetă, spune Nistor, una fără greş, care poate funcţiona la infinit, generaţie după generaţie. „Este filmul perfect. E romantic, e de război, e psihologic, e despre prietenie, jocuri de noroc. E despre tot ce vrei pe lumea asta", explică Irina Margareta Nistor.

Întâmplarea face că ultimul film romantic pe care l-a văzut a fost „Bună, ce faci?", o atipică producţie românească, construită în afara cadrului ce a definit, în ultimii ani, „noul val" al cinematografiei autohtone. Irina Margareta Nistor suspină. Este suspinul celei care a văzut tone de filme şi-şi dă seama că, în acest moment, dictatura gusturilor, dar şi programele televiziunilor, cele care difuzează cea mai mare cantitate de filme de consum, nu merg chiar în direcţia cea mai bună.

„Nu prea avem noi, românii, filme romantice. Din păcate. De altfel, şi în cinematografia mondială sunt din ce în ce mai puţine filme de dragoste. Nenorocirea este că au prins foarte bine filmele seriale, dar de proastă calitate: telenovele şi filme coreene de mâna a 14-a, la care se uită toată lumea şi învaţă limba coreeană. Sper că cinematografia se va trezi din dezastrul acesta şi să avem din nou nişte filme de dragoste adevărate."

Topul Margaretei Nistor

Woody Allen este ultima redută a filmelor romantice ca pe vremuri, crede criticul de film. „El mai face nişte filme de dragoste în adevăratul sens al cuvântului, ultimul fiind «Midnight in Paris». Mi-a plăcut foarte mult, fiecare film de dragoste al lui este o desfătare. Ştie cum să le facă, actorii sunt frumoşi, iar textele sunt impecabil scrise. Plus imaginile din Paris... o nebunie", spune Irina Margareta Nistor.

Cum ar arăta însă un top personal al celor mai bune filme de dragoste văzute? Pe locul 1, o alegere ciudată: „«Pădurea spânzuraţilor», în regia lui Liviu Ciulei. Este acolo o minunată poveste de dragoste adiacentă. Apoi aş pune «Stop cadru la masă», tot un film românesc, din 1982, regizat de Ada Pistiner. Aşa... Ar urma «Suflete în ceaţă», un minunat film franţuzesc, făcut de Marcel Carné, în 1938, despre o poveste de dragoste extrem de nefericită.

Aş mai pune pe listă «Dor nestins», un film american cu Bette Davis, «Totul despre Eva», filmul lui Joseph Mankiewicz, din 1950, pentru că este o alt­fel de iubire, dar şi «Balzac şi micuţa croitoreasă chineză», un alt film minunat, regizat de Sijie Dai. De asemenea, unul dintre filmele mele favorite este «Iubire imposibilă», sau cu titlul lui original «In the Mood for Love», al lui Wong Kar Wai, pe care aş putea chiar să-l pun pe primul loc. Şi, hai să spunem, şi «Zboară cocorii», în regia lui Mikheil Kalatozishvili, ca să fie şi unul rusesc pe listă".

"Sper că cinematografia se va trezi şi vom avea nişte filme de dragoste adevărate.''
Irina Margareta Nistor  critic de film

Şi lor le place romantismul

- Corina Chiriac (cântăreaţă): „Pe aripile vântului" (regia: Victor Fleming), „Casablanca" (regia: Michael Curtiz)
- Iarina Demian (actriţă): „Romeo şi Julieta" (regia: Franco Zeffirelli), „Shakespeare îndrăgostit" (regia: John Madden)
- George Motoi (actor): „Titanic" (regia: James Cameron), „Casablanca" (regia: Michael Curtiz)
- Mirela Oprişor (actriţă): „Annie Hall" (regia: Woody Allen)
- Cătălina Buzoianu (regizor): „Luminile oraşului" (regia: Charlie Chaplin)