Care este opţiunea ta: vin alb sau roşu?

Problema alegerii între cele două sortimente se rezolvă alături de prieteni şi o masă bună. De când zeii au depus armele şi i-au lăsat pe oameni să-şi conducă singuri destinele, vinul nu a mai fost o exclusivitate a Muntelui Olimp, licoarea Celor de Sus a devenit pământească, fără să fie însă muritoare. Ba dimpotrivă, trecerea timpului îi conferă nobleţe şi valoare. Să fi fost acesta ultimul cadou al zeilor?

Astfel de mituri care idealizează această licoare auzim la tot pasul. Fiecare dintre noi ştie să spună ceva despre vin, de unde aflăm alte însuşiri ale sale: leagă cuvintele, socializează, apropie, răscoleşte amintiri, ţine companie.

Experienţa personală însă este cea mai savuroasă, după cum mărturisesc invitaţii rubricii de astăzi.

„Poţi amesteca vinurile, dar nu te grăbi"

Experimentele cu vin sunt riscante, iar cea mai importantă este buna dispoziţie, este de părere Cezar Ioan (foto), publisher Vinul.ro. „Vin alb sau roşu? Orice, atâta vreme cât îţi face plăcere! La vin, nu există reguli care să nu poată fi încălcate; subiectivismul este legea supremă. Dar, pentru că adeseori nu suntem singuri, atunci când plănuim o masă cu vin la care vrem ca toată lumea să se simtă bine şi nu să facem experimente riscante, e de preferat să încercăm să fim adecvaţi".

Specialistul oferă câteva ponturi pentru iubitorii acestei băuturi:

- vin spumant sau şampanie extra-brut, bine răcită (6-9 grade Celsius) pentru aperitiv;
- vin alb sec răcit (10-12 C) pentru primul fel (cu condiţia să nu fie ciorbă; la supe-creme merge vinul, nu e contraindicat);
- vin roşu sec pentru felul principal (atenţie: „la temperatura camerei" NU înseamnă niciodată 22-26 grade Celsius atunci când e vorba de vin roşu!, căci acesta trebuie băut la 16-18 grade);
- vin alb dulce, vechi, la brânzeturi şi/sau la desert.

Aşadar, potrivit lui Cezar Ioan, alegerea vinului nu e nicio dilemă, întrucât o singură masă poate „acomoda" mai multe feluri de vin, „cu condiţia să nu te grăbeşti. Şi să nu bei mult!"

„E greşită ideea că «dacă amesteci vinurile te doare capul». Durerile de cap vin fie de la prea mult vin, fie de la vreo intoleranţă sau alergie (întâlnită, dar rar, la taninurile naturale din vinurile roşii)." Microbul vinului l-a prins prin 1998-1999, când a lucrat împreună cu un jurnalist elveţian specializat (între altele) şi în vinuri.

„Ca tot românul băutor de vin, dar necunoscător, am încercat să-l impresionez cu toate «clişeele» patriotismului local de la acea vreme: zaibăr, molan, Riesling «cu bănuţi» (adică Jidvei). Cu discreţie şi fără să-mi ţină prelegeri, a început să-mi aducă vinuri franţuzeşti, elveţiene, germane, australiene. După o vreme, am început să înţeleg (autoironia inclusă)", povesteşte Cezar Ioan.

Îi este imposibil să facă o alegere personală, precizând că aceasta depinde de mâncare, de ora din zi şi de tovarăşii de masă. Până la urmă, pentru aperitiv şi restul mesei, în afară de desert şi brânzeturi, ar alege vinuri seci.

„Totul depinde de recolta de anul trecut"

Iulian Comănescu (foto), managing partner „Comănescu", spune că în experimentul imaginar cu insula pustie ar lua cu el o sticlă cu vin roşu, deşi este de părere că alegerea alb-roşu e „simplistă".

„În ultima vreme, în România, se poartă din ce în ce mai mult roşu sec, mai aproape de obiceiurile internaţionale de consum, după ce acum nişte ani eram ţara lui «alb, dulce, de desert»", adaugă Iulian Comănescu.

El îşi aminteşte că, prin 1993-1994, marii producători de vin de la noi au pus pe piaţă licorile pe care le aveau la păstrare. „Se întâmpla imediat după ce investiseră în dopuri ca lumea şi în genul acela de capişon care se strânge la căldură. Au fost nişte ani minunaţi din punctul de vedere al Grasei, Tămâioasei sau al Galbenei de Odobeşti, mult mai seacă. După aceea, stocurile s-au epuizat şi pe piaţă s-au ivit tot felul de imitaţii. A urmat un deceniu de «albe seci», bune mai mult ca să te chercheleşti decât ca să deguşti", caracterizează jurnalistul de media începuturile pieţei de vin postdecembriste.

Aflat pe o altă treaptă a vârstei, Comănescu mărturiseşte că a devenit mai interesat de degustare: „Aceasta ne duce din nou în raftul cu Fetească Neagră Hiperion de la Halewood, cupaj de Cabernet cu Shiraz de la Lacerta, Livia de la Gârboiu, sălbăticiunile doamnei Negrini, Enira de la bulgari sau Quinta dos Quatro Ventos, un portughez". Secretul însă este altul, mai spune publicistul, plăcerea de a încerca, iar povestea sa este aceasta: „Acum vreo doi ani am vrut şi eu să văd Parisul şi mi-a plăcut cel mai mult nu Luvrul sau Centrul Pompidou, ci obiceiul francezilor de a-ţi pune în faţă o listă extensivă de vinuri, disponibile la pahare mici, cât să poţi degusta. Mai tot ce-am încercat erau vinuri imperfecte, dar fiecare cu personalitatea lui. De fapt, acest gen de diferenţă e ceea ce dă savoarea intelectuală a vinului".

În opinia sa, vinul nu e standardizat ca berea sau tăria şi, spre deosebire de cele două, provoacă discuţii şi comparaţii: „O concluzie: din tot ce-am spus mai sus, reiese cel mult că vinul e vin. Fiindcă singura concluzie a discuţiei despre el e aceea că nu putem trage concluzii şi crea ierarhii definitive. Totul depinde de recolta de anul trecut".