Alexandru Arşinel, actor: „Mi se întâmplă să plâng la câte o dramă“

Celebrul comic rescrie etapele unei vieţi începute „la coada vacii“. Astăzi e fericit. Oamenii îl arată cu degetul pe stradă şi-l strigă „Arşinele!“

Alexandru Arşinel bea ceai dintr-o cană mare. Lângă el, aşezate aproape simetric, de parcă ar încerca să spună ceva despre personajul aflat în centrul lor, sunt trei fotografii: Arşinel cu nepotul, Arşinel copil şi Arşinel deghizat în femeie, în primul său travesti. Ciudată alăturarea asta, ne-am permis să-i spunem, şi domnul Arşinel a fost de acord cu noi. Serios, fără să zâmbească.

De parcă un om s-ar fi născut, apoi s-ar fi jucat hilar de-a bătălia sexelor, pentru ca, la final, să-şi petreacă viaţa în linişte, cu nepoţii, prin nu ştiu ce grădină a unei case de vacanţă. Din nou, Alexandru Arşinel nu ne contrazice. Vorbeşte lent şi grav, fără intonaţie, de parcă, afară, întreaga lume stă să se prăbuşească definitiv. Unde o fi omul ăla haios, de ne făcea să râdem în hohote chiar şi când îşi cobora colţurile gurii? E aici mă, pe scaunul ăsta, din faţa voastră, ne asigură actorul. Doar că a mai obosit şi el. Şi nu mai stă tot timpul să te facă să râzi. Acu’, la bătrâneţe, mai şi meditează. După o vreme, devine şi omu’ mai nostalgic...  

„Weekend Adevărul": Începem imediat, avem nişte probleme tehnice cu reportofonul.

Alexandru Arşinel: Haideţi, copii, că am treabă dup-aia. Trebuie să fug prin ţară să pun mâna pe nişte bani. Şi mai am şi acupunctură, cu un chinez. Ştii cum face? Mă înţeapă cu o mână şi în cealaltă ţine 30 de lei. Ştie că-i dau 100 şi restul şi-l opreşte el.

Gata, a început, de-acuma puteţi vorbi.

Motor!

Ştiu că v-aţi născut în Dolhasca.

Important e că m-am născut pe 4 iunie 1939, deci cam peste două săptămâni fac 73 de ani. S-a adunat într-adevăr o viaţă întreagă, iar amintirile legate de copilărie, de la o vreme, încep să-mi revină mereu. Nu demult chiar obţineam un supliment la pensia pe care o am datorită faptului că am fost plecaţi în refugiu odată cu înaintarea frontului sovietic spre România. M-am născut într-o localitate plasată superb la poalele dealurilor subcarpatice din zona interferenţei între Moldova şi Bucovina, pe malul Siretului şi al Şomuzului, un afluent al Siretului, o apă care vine de undeva de lângă Suceava. Se spune, în poveştile care se transmit oral, că acolo se scălda Ştefan cel Mare. Sunt dealuri împădurite cu brad, cu stejar şi cu unele pâlcuri de mesteceni. M-am născut pe malul căii ferate, casa fiind chiar lângă calea ferată. Tata era ceferist. Mama, născută în Rădăuţi, era de origine germană - bunicii mei erau nemţi - şi stabilită la coada vacii în Dolhasca, adusă de tata de la oraş, din Fălticeni. Spun coada vacii pentru că, la nuntă, bunicul i-a făcut cadou mamei o vacă şi se uita la ea ca la un obiect din altă lume.

La absolvirea liceului

A resimţit mama dumneavoastră mutarea de la oraş la ţară?

Mama era un om care se adapta la orice situaţie şi cred că s-a împăcat cu ideea că asta va fi viaţa ei. Mai ales că vaca reprezenta bunăstare, iar, după refugiu, o vacă ne-a scos din foamete, ea reprezentând sursa principală de alimentare a copiilor şi a familiei. Sunt lucruri de care îmi mai aduc aminte, e vorba de începuturi, printre care şi plecarea în 1944, în refugiu, în Ardeal, plecând din faţa trupelor ruseşti care înaintau spre inima Moldovei.

Spuneaţi că în ultima perioadă revin tot mai des amintirile.

Revin pentru că încerci, uşor-uşor, cu sau fără voia ta, să faci un fel de inventar al vieţii când ajungi la o anumită vârstă, cu impactul pe care l-a avut meseria pe care ai ales-o asupra vieţii. Cu întrebările care-ţi vin mereu, „Ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi făcut meseria respectivă?"...

Ce v-aţi dorit să faceţi?

Iniţial, eu am făcut o şcoală tehnică de construcţii, pentru că voiam să mă fac inginer-constructor. Sau poate că şi mai devreme, când începusem să descopăr alfabetul - singura carte care ne rămăsese în casă după refugiu era Biblia -, voiam să mă fac preot. Aveam un model de preot mai special, părintele Iosif din Dolhasca, pe care, prin mintea copilului de la ţară, îl priveam exact cu ochii copilului care descoperă lucruri în afara firescului, care te şocau. Mă fascina. Biblia, poveştile din Biblie, pentru că, până la urmă, Biblia este o poveste. Foarte frumoasă.

Vă mai fascinează şi astăzi?

N-am mai citit-o, dar asta nu înseamnă că nu sunt credincios. Locurile despre care se vorbeşte în Biblie le-am vizitat aproape pe toate, am fost de multe ori în Israel. Sunt pătruns de ceea ce ţine şi este legat de Sfânta Scriptură.

Ce impact a avut meseria pe care aţi ales-o asupra vieţii?

Cred că am avut noroc, pentru că altfel nu te-ai afla tu aici. Am avut noroc că n-am intrat la Construcţii la facultate şi că în anul respectiv, într-un anumit context, am ajuns să fiu figurant la Teatrul Naţional din Iaşi, pe care-l redescopeream, pentru că multe piese le mai văzusem. Şi cinematografele le omoram, acolo mă duceam, stăteam de dimineaţa până seara. Am descoperit lumea teatrului şi a jocului, dar, mai ales, am descoperit un lucru destul de simplu: examenul la Institutul de Teatru era de 10 ori mai uşor decât la Politehnică. Nu mai învăţai matematică, nu fizică, nu rezistenţa materialelor. Învăţam o poezie, un monolog. Sigur, şi aici intervenea acel ceva pe care eu nu ştiam că-l am.

Aţi ales Institutul de Teatru doar pentru că examenul era mai uşor? Nu era o chemare...

Nu fac parte dintre cei care spun „Eram leşinat". Am avut un coleg de clasă care a dat de şapte ori la Institut. El nu se vedea decât artist. Eu nici nu ştiam cu ce se mănâncă. Eram, hai să zic, uşor fascinat de câţiva băieţi care erau studenţi la Institutul de Teatru. Vara, veneam în Iaşi, eu eram în lotul judeţului Iaşi de tir, făceam tir de performanţă la juniori. Fratele meu era arbitru internaţional de tir şi, ca să nu mai îmi rup picioarele la fotbal, m-a luat la tir. În jumătate de an am devenit campion la junior. În '54-'55.

Micuţul Arşinel

Astăzi mai faceţi? Aţi mai tras?

Mi-e frică să pun mâna pe puşcă, nu ştiu în cine aş trage. Şi atunci mă feresc să am armament în casă. Ei, ca să revenim, poligonul de tir în Iaşi era în curtea ştrandului. Când ieşeam de la tir, vedeam un băiat cu un slip roşu, uşor bronzat. Şi toate fetele, în jurul lui. Întrebam şi eu: „Cine e ăsta?". „E Sergiu Tudose, e student la Institutul de Teatru." Fetele alergau după el - poate din punctul ăsta de vedere m-a şi interesat.

Era o efervescenţă culturală la vremea respectivă?

Iaşiul era un reper în ceea ce priveşte cultura, tradiţia muzicală, teatrul, filarmonica, opera. Era un oraş care trăia la cel mai înalt nivel, dar eu eram un tip în devenire, pentru că eu abia venisem acolo. Eu eram ţăranul ţăranilor, paraşutat într-un oraş în care vedeam pentru prima oară clădiri mai înalte de două etaje. Nu ştiam ce e curentul electric, la noi era lampa cu gaz, nu ştiam ce e aia apă la ciuvetă, nu ştiam ce e ăla duş, noi ne spălam în covată sau în lighean. Mai ales că era imediat după refugiu, după ce casa pe care o lăsasem acolo fusese transformată de ruşi în grajd. Eram şocat, dar, în acelaşi timp, nu mă speriam şi nu mă intimida aproape de nimic. Puteam să mă bat cu cinci mai mari decât mine.

Cuvânt-cheie, perseverenţă sau optimism?

Era firea mea, construcţia mea, nu eram un tip fricos. Eram şi un tip foarte curios, extrem de doritor de a face sport, făceam tot ce era mişcare şi chiar aveam oareşcare talent. Făceam gimnastică acasă, aveam o capră de tăiat lemne şi o ridicam de nu-ştiu-câte ori în fiecare zi. Eram mai slăbuţ, nu cum arăt acum. Chiar destul de uscat. Cam în această atmosferă am descoperit  teatrul. 

"Nu fac parte dintre cei care spun «eram leşinat după teatru». Am avut un coleg de clasă care nu se vedea decât artist.''

"Eu eram ţăranul ţăranilor, paraşutat într-un oraş în care vedeam pentru prima oară clădiri mai înalte de două etaje. Nu ştiam ce e curentul electric, la noi era lampa cu gaz.''

„Rămâne ăla de la Iaşi, cu Despot Vodă"

Mai ştiţi examenul?

În primul rând, a trebuit să fac rost de bani, să vin la Bucureşti. Tatăl meu era total împotrivă, având în vedere că eram considerat un fel de Gavroche al cartierului. „N-a intrat la Construcţii, cu mine alături, ce, o să intre la Bucureşti? Ştiu eu ce face golanul ăsta?" Am reuşit, la insistenţele mamei şi a surorii mele, să-l conving să-mi dea bani de tren să vin la Bucureşti. Aici, am dat peste un alt impediment, nu aveam diploma la mine, nu aveam actele, care erau depuse la Construcţii şi nu le scosesem, dar m-au primit. Secretara, o doamnă foarte drăguţă, mi-a zis să dau, totuşi, o probă. Tocmai se terminaseră de examinat cei care veniseră, am intrat şi am zis „Mă numesc Alexandru Arşinel, sunt din Iaşi, mai am 100 de lei în buzunar, diseară la 23.00 la tren, vreau să mă ascultaţi, să ştiu dacă merită să stau. Dacă nu, diseară iau trenul şi mă duc acasă." Irina Răchiţeanu, mare actriţă, care mi-a fost şi profesoară, mi-a spus să trec pe scenă. Mai erau şi Costache Antoniu şi Dem Rădulescu în comisie. Ştiam „Despot Vodă" pe de rost. Am început cu monologul lui Despot Vodă din închisoare, la care Irina Răchiţeanu mă tot oprea: „Dar altceva, în afară de Despot, nu ştii?" „Nu, eu asta ştiu, dacă vreţi, bine." „Bine, aşteaptă afară!". În clipa aia am zis „Gata, s-a terminat!". Am aşteptat. A ieşit şi a spus: „Pleacă toată lumea acasă, în afară de ăla de la Iaşi, cu Despot."

Alături de soţie şi de Rareş, nepoţel

Nu vă reţinuse nici numele.

Nu. Am rămas, am învăţat nişte poezii şi am dat la Institut. Peste o săptămână era examenul. Am reuşit. Amintirea cea mai vie şi care mă va însoţi întotdeauna a fost reîntoarcerea acasă. Dimineaţa, pe la 6.30, am intrat în casă, tata plecase la serviciu deja, sor-mea plecase şi ea, mama dormea. Am intrat în camera mamei, s-a uitat la mine şi m-a întrebat atât: „Ai reuşit?". În clipa aia, am început să plâng.

De ce?

De fericire. A fost pentru prima dată în viaţa mea când am plâns de fericire şi mama nu înţelegea de ce plâng. Era o emoţie care te cuprinde foarte rar în viaţă. Plânsul de fericire este mult mai puternic şi mai profund. În mintea mea se asociau o serie întreagă de amintiri, legate de trecutul meu, de nesiguranţa părinţilor că voi reuşi vreodată, că voi face ceva. Şi atunci efectiv m-a cuprins plânsul. Între sughiţuri, i-am spus: „Am intrat!".  Tata a aflat imediat, l-a sunat mama, că aveam telefon direct cu CFR-ul. Într-o jumătate de oră, toată regionala Iaşi ştia că băiatul lui Traian a intrat la Institutul de Teatru.

Nu era tensionată atmosfera în teatrul acelor ani?

Ba da, dar nu profesorii erau problema. Atunci erau nişte profesori extraordinari. Eram tensionaţi din cauza sistemului. După '70, s-a mai relaxat, dar eu am prins o perioadă imediat după evenimentele din Ungaria şi toate universităţile erau puse sub observaţia organelor. Orice gând nevinovat putea fi transformat într-un act de trădare. Dorinţa mea de Crăciun de a mă duce acasă a însemnat că sunt trădător. Eu fiind total în afara problemelor politice. A fost o perioadă foarte dificilă. De Crăciun sau de Paşte erai obligat să vii la reuniune, iar vizavi, prin geam, se vedeau biserica şi oamenii care ies cu lumânări. A fost o perioadă, din punctul de vedere al sistemului, destul de închisă. Colegi din Institut au fost trimişi în producţie, la „reabilitare". Erau şedinţe cumplite în care te scotea din sală şi te huiduia toată sala ca trădător. Nu a fost simplu şi uneori mă surprinde că am scăpat atât de uşor, pentru că eu eram o fire voluntară şi, de multe ori, călcam pe bec. Nu neapărat o fire revoluţionară, dar totdeauna am fost împotriva unor acţiuni în spatele cărora se ascundea nedreptatea. Şi luam poziţie. 

„Muncim o viaţă întreagă ca să fim arătaţi cu degetul pe stradă"

„Weekend Adevărul": Ce aţi făcut la terminarea facultăţii?

Alexandru Arşinel: Am terminat Institutul în '62. Promoţia mea a înfiinţat secţia de română a Teatrului de la Târgu Mureş. Anul acesta împlinim 50 de ani, am stat doi ani acolo, a fost o promoţie foarte bine primită. Am jucat enorm, n-aveam zi liberă şi în majoritatea zilelor eram în deplasări, pentru că, în aceeaşi locaţie, în Palatul Culturii, erau vreo 4-5 instituţii: Teatrul Maghiar, Filarmonica, Ansamblul de Dansuri Populare, Teatrul Românesc.

Stela Popescu – Alexandru Arşinel, cel mai longeviv cuplu din comedia românească Fotografii: arhivă personală

Cum a fost mutarea din Bucureşti în Ardeal?

Noi aici jucam la Casandra. Eu trebuia să merg la Iaşi. Eram într-o relaţie foarte bună cu Octavian Cotescu, care mi-a spus „Du-te mai bine la Târgu Mureş". Eu aveam contract cu Primăria din Iaşi, care mi-a plătit o bursă, şi trebuia să mă întorc la Naţionalul din Iaşi. Atunci, am obţinut de la directorul de la Iaşi aprobarea ca, pe o perioadă de trei ani, cât va fi stagiul, să mă duc la Târgu Mureş. Acolo eram doar noi, ne ştiam, puteam să intru şi să joc în forţă. După doi ani, s-a ivit o anumită situaţie şi trebuia să vin în Bucureşti. Şi am primit aprobare de la primul secretar de la Târgu Mureş să plec. Şi aici, singurul teatru care dădea concurs era Teatrul „Tănase". Am intrat cu o poezie de-a lui Arghezi, cu câteva glume şi câteva cântece. Eu cântam, deja la Târgu Mureş aveam o formaţie, ne mai descurcam.

Ce cântaţi?

Evergreen-uri. Din repertoriul lui Nat King Cole, Frank Sinatra, alt gen. Eram cu americanii. Şi, sigur, repertoriul românesc. Am intrat la „Tănase" şi, din '64, am rămas aici. Sunt 48 de ani de când sunt aici. Uşor-uşor, m-am adaptat la noul gen, pentru că era un gen despre care ştiam foarte puţine, aproape nimic. Am reuşit să mă remodelez, să mă reformez, să devin un actor în mod special de comedie. Eu, în Institut jucam mai mult roluri de dramă.

Un Arşinel dramatic?

Am făcut „Ploşniţa" la „Naţional", un rol foarte dramatic, tragi-comic.

Dar aţi avut senzaţia că s-a pliat mai bine comedia pe felul dumneavoastră de a fi?

Aş fi putut să fac orice. Dacă am făcut comedie, dincolo de lucrul ăsta, nimic nu mai este greu. Drama o faci mult mai simplu. Ne lovim zi de zi de ceea ce înseamnă viaţa dramatică a noastră sau a celor din jur, care te pot inspira. Comedia este mult mai dificilă. În primul rând, trebuie să-ţi învingi stările tale dramatice pentru a-i face pe oameni să te creadă că în clipa aia chiar eşti descărcat de orice energie negativă. Aici intervin, poate, construcţia sufletească, bonomia, generozitatea şi poate chiar talentul. Nu orice actor poate să manipuleze comedia foarte uşor.

La o îngheţată cu Jean Constantin

Dar Arşinel?

Eu sunt o fire dramatică, uneori chiar tristă. Sunt un tip cu o foarte mare încărcătură dramatică. Uneori, simt nevoia unei refulări, a unei descărcări. Şi mi se întâmplă uneori să-mi curgă lacrimile la o dramă, să văd mai departe decât poate văd alţii aspectele dramatice. Dar asta nu înseamnă că mă dau învins, şi reuşesc pe scenă să mă bucur alături de spectatori pe care îi consider prietenii, invitaţii mei pentru seara aceea la o, cum să spun, la o porţie de zâmbet.

Haideţi să vorbim despre cum aţi ajuns în televiziune.

În anul III, deci prin 1960, toamna, o colegă de-a mea, Cici Dumitrache, a fost selectată de Valeriu Lazarov, nu ştiu cum, pentru o emisiune de televiziune. Şi ea i-a spus, zice: „Am un coleg nebun la teatru, care are o voce foarte frumoasă". M-a chemat Lazarov, am stat puţin cu el, i-am cântat ceva şi mi-a spus: „Uite, sâmbătă intri într-o emisiune de varietăţi la Palatul CFR-ului". Mi-a zis să cânt o melodie foarte în vogă pe atunci, „E mezza notte" (n.r. - „E miezul nopţii"), dar trebuia să o cânt în româneşte. Am învăţat melodia, am cântat-o şi cred că am fost singurul care am făcut bis. Deci ăsta a fost debutul meu în televiziune. De atunci, mai cu Lazarov, mai cu Bocăneţ, mai cu alţii... M-a ajutat şi faptul că la Târgu Mureş lucram mult cu radioul. Imprimam poezii, scenete, piese de teatru. Mi-au şi făcut o surpriză acum câţiva ani, am fost invitat la o aniversare şi mi-au dat prima melodie imprimată pe un negativ. Era „Turturele", a lui Temistocle Popa.

V-a plăcut?

Mi-am auzit glasul, nu mi-a venit să cred. Aveam aşa un glas, mai tenoral, şi cu inflexiuni italiene, „Turrrrrtuuuureeeele" (cântă).

Dar v-a plăcut televiziunea? La modul sincer?

Foarte mult. Dincolo de faptul că îmi plăcea să lucrez în televiziune, era şi dorinţa de afirmare. Te vedea lumea. Noi pentru asta muncim o viaţă întreagă, ca să fim arătaţi cu degetul pe stradă. Un actor care munceşte şi nu-l strigă lumea, „Bă, Arşinele!", sau „Bă, Stelo!", degeaba se chinuie.

Când au început să vă arate oamenii cu degetul pe stradă?

Când am devenit „Arşinel". După 1975. După mulţi ani de teatru. În clipa în care devii „Arşinel" înseamnă că ai fost recunoscut. Asta era problema mea. Că tot îmi spuneam că sunt talentat, şi eu de ce nu joc mai mult? Au trecut mulţi ani ca să-l înţeleg pe unul care pleacă de acasă şi zice „Mă duc să-l văd pe Bibanu'" sau „Mă duc să-l văd pe Arşinel". Când devii un personaj extrem de popular şi acceptat de public.

"Am reuşit să mă remodelez, să mă reformez, să devin un actor în mod special de comedie.''

"Comedia este grea. În primul rând, trebuie să-i faci pe oameni să te creadă că eşti descărcat de orice energie negativă.''

„M-am simţi gol aşa, uşor... Ca la leşin"

Cum aţi ajuns la finala Cupei Campionilor Europeni, în 1986?

Doamne, la Sevilla 1986... Îţi spuneam că am plâns când i-am spus mamei că am intrat la facultate. La Sevilla am leşinat de fericire. Eu am ţinut cu două echipe, cu Steaua şi cu Sportul Studenţesc. M-au invitat printre cei care puteau merge acolo. Spun asta pentru că din aceia verificaţi la sânge au rămas doar vrea 40 dezirabili. Se ieşea greu în străinătate. La Sevilla era o mare sărbătoare atunci şi erau chioşcuri stradale cu bere şi covrigei. Noi n-aveam decât lei la noi. Am reuşit să-i folosim. Spaniolii, foarte corecţi. Le-am dat cursul de la Banca Naţională, 4,5 lei - 1 dolar. Cu 100 de lei luam baxuri de bere. Până când s-au prins că nu o să prea poată să schimbe leu la bancă. Şi s-au oprit. Noi ne făcusem plinul.

A fugit din ţară vreunul venit atunci în Spania?

Înainte de meci a venit la mine un băiat care lucra la Monetăria Statului, să fac o poză cu el. Zice, „Să am şi eu o amintire cu dumneavoastră, că eu mă uşchesc". Zic, „Ce faci mă? Mă, tu eşti provocator!". Nu mi-a venit să cred. S-a cărat! Trec anii, şi în 1992 sunt la San Francisco şi apare unu'. „Ştiţi poza asta?". Zic, „Mă, tu eşti de la Monetărie!". Ăla era, ajunsese în San Francisco.

Meciul cum vi s-a părut?

Păi, d-aia am leşinat. În clipa în care a apărat al patrulea penalty, am avut o senzaţie de leşin de fericire. Eram în tribună. M-am simţi gol aşa, uşor, ca la leşin. Când ne-am urcat în autocare, mai mulţi români mi-au cerut autografe pe biletul de la Sevilla. Când am ridicat capul, la un moment dat, văd o coadă uriaşă. Zic, „Mă, ce e asta?". Ca să aflu că le-a zis unu' că sunt fratele lui Duckdam. Stăteau spaniolii la autografe.

Cum s-au schimbat viaţa dumneavoastră şi teatrul, în general, după 1989?

N-am simţit schimbarea asta. Poate doar prin prisma faptului că am căpătat o anumită capacitate de a mă mişca. Nu în ţară, în lume. Şi am fost extrem de solicitaţi, din Australia până în Canada, din Canada până în Africa de Sud, America Latină, toată Europa. Oriunde ne duceam eram extrem de bine primiţi. Chiar, la un moment dat, le ziceam, înainte de începerea spectacolului: „Să vă dea Dumnezeu sănătate că v-aţi uşchit, că avem şi noi unde să venim!". Dar teatrul a avut întotdeauna acelaşi impact. Poate că a devenit mai greu după '89 să faci comedie, pentru că zona aceasta a fost invadată de un curent de o vulgaritate cumplită. Dar teatrul a reuşit, zic eu, să-şi ţină fanii, an de an.

Nu vă simţiţi obosit, după atâţia ani pe scenă?

Eu am dat totul, prea mult, teatrului. Nu mă simt foarte obosit, dar uneori mă cuprinde o tristeţe, că poate n-am ştiut să trăiesc decât numai pentru teatru. Uneori eşti dezamăgit de modul în care sunt analizate realizările tale. Dar asta e. Îţi zici, „Mai dă-i dracului!", şi mergem mai departe.

Dar există vreun lucru pe care vi l-aţi dorit foarte tare şi simţiţi că l-aţi scăpat printre degete, fiind totdeauna implicat în zona teatrului?

Poate că... Nu! Eu simt că mi-am făcut datoria faţă de familie. Poate că, de când soţia mea a ieşit la pensie am făcut prea puţin pentru ea. Pentru ea. Copiii sunt căsătoriţi, au familiile lor, zburdă, ne ajutăm permanent. Dar cred că ar fi trebuit să fac mai mult pentru soţie.

În ultimul timp aţi jucat şi în filmele regizorilor noii generaţii? Cum vi se pare cinematografia românească actuală? Şi, o întrebare oarecum conexă, cum aţi ajuns să dublaţi personaje de desene animate?

E una dintre marile satisfacţii, asta cu desenele animate. Mai ales că am fost apreciat de Walt Disney pentru vocea lui Baloo, din „Cartea Junglei". E o anumită îndemânare pe care am căpătat-o în emisiunile de radio. Într-o emisiune de o oră, o oră şi jumătate, trebuia să faci 10 personaje. Să-ţi schimbi glasul... E vorba despre nuanţe. Am făcut-o şi din joacă, din bucuria de a face ceva pentru copii. Să intri în pielea personajului. Să înţelegi un urs. Trebuie să te simţi urs. Nepoţica mea, Maria, îmi spunea tot timpul, „Bunicule, aş vrea să te faci Baloo!". În ceea ce priveşte noii regizori, mă bucură când văd câte premii primesc şi cât de bine sunt primiţi. Însă, vizavi de ce se întâmplă în cinematografie, cred că ducem lipsă de comedii. Se fac filme de concurs. Îmi aduc aminte că „A doua cădere a Constantinopolului" a avut cele mai mari încasări din istoria cinematografiei româneşti. Lumea vrea comedii. Vrea să râdă. Chiar dacă după-aia pleacă fără nimic de acolo.

Ce vă mai doriţi să faceţi? Nu mă refer la proiecte de două-trei săptămâni, ci...

La ceva măreţ (râde). Am o grămadă de premiere de organizat. Când te-ai înhămat la activitatea asta mori cu ea de gât. Nu ai pauză, nu poţi să te opreşti. Asta şi încercam să transmit guvernanţilor, atunci când încercau tragerea pe dreapta a actorilor ieşiţi la pensie. Un actor trebuie lăsat să moară pe scenă, dacă asta vrea. Oricum, pentru asta a trăit. E o otravă dulce această meserie.

"Cred că ducem lipsă de comedii. În România se fac aproape numai filme de concurs.''

CV

- Film, teatru, muzică
- Numele: Alexandru Arşinel
- Data şi locul naşterii: 4 iunie 1939, Dolhasca, judeţul Suceava
- Starea civilă: căsătorit
- Studiile:
- Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", Bucureşti, 1962
- Carieră şi distincţii:
- Prezenţă permanentă în spectacolele de comedie şi varietăţi ale Televiziunii Române, începând din 1960.
- A jucat în peste 30 de piese de teatru şi 11 filme.
- A realizat dublajul unor personaje în cinci producţii de desene animate.
- Este deţinătorul unui premiu UNITER, în 2002. 
- În februarie 2004, a primit Ordinul „Meritul Cultural".
- Are la activ câteva albume de romanţe.
- În prezent este directorul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase".
- Locuieşte în: Bucureşti