Alexandrina Hristov, artist: „Oamenii nu fac ceea ce vor cu adevărat să facă“

Alexandrina Hristov (33 de ani), artista basarabeană care a răpit publicul din România cu muzica ei, îşi aminteşte de perioada care i-a dăruit o bună parte din ceea ce este astăzi: copilăria şi adolescenţa.

Alexandrina are o brichetă sub forma unui peştişor de aur şi este foarte atentă la cuvintele ei. Are o pălărioară cu cănăfiori roşu-verde şi este şi mai atentă la cuvintele tale; dacă e o inflexiune care nu-i convine, taxează pe loc. A venit din Chişinău în Bucureşti acum cinci ani şi aici, talentul ei - în muzică (o combinaţie de pop acustic, alternative, cu influenţe de jazz) şi pictură - a prins rod bun. Alexandrina este fermecătoare. Şi conştientă de asta. Este exact ca în picturile ei: bosumflată, capricioasă, surâzătoare, surprinsă, contemplativă. Şi foarte femeie.

Invoci des în cântecele tale perioada copilăriei.

Am fost un copil fericit cu o copilărie de poveste. Am fost adorată de părinţi, de bunici, de toată lumea. Eram foarte grăsuţă şi foarte brunetă, cu un ten închis.

Cum era mama ta?

Frumoasă, deşteaptă, gingaşă, blândă, dar şi o femeie foarte puternică, era în zodia Leului. Cred că avea toate calităţile unei femei perfecte. Era o mamă desăvârşită şi o profesoară extraordinară (n.r. - profesoară de franceză). Mereu casa era plină de studenţi, de oameni care îi aduceau cadouri, flori. Era iubită. Aşa îmi amintesc eu de mama, fiind înconjurată de foarte multă lume.

Alexandrina mică, alături de adorata sa mamă

Te-a afectat în vreun fel asta, faptul că mama ta era în centrul atenţiei?

Nu, cum să mă afecteze? A devenit, în subconştientul meu, un model pentru mine. Întotdeauna îmi doream să fiu ca mama. A fost foarte frumoasă, din toate punctele de vedere, şi în interior, şi în exterior.

Cum te înţelegeai cu tatăl? Ştiu că el este cel care te-a influenţat şi  îndrumat în pictură.

Da, tata este pictor şi un om foarte frumos. Mă adora. Dacă mama îmi mai dădea vreo palmă la fund tata nici măcar nu a strigat vreodată la mine. Tot ceea ce făceam eu era perfect.

Culorile la el le-ai descoperit?

Tata ne aducea, mie şi fratelui meu, acuarele şi teancuri de hârtie colorată şi cartoane şi ne lăsa să facem ce vrem. Eram foarte liberi, încă de pe atunci. Tata este primul meu profesor, pentru că el m-a introdus în lumea culorilor. I-am stricat multe tablouri - dar le-a lăsat aşa, s-a bucurat că am intervenit. Eu aveam intenţii bune. (râde) Nu trebuia să mă lase singură în atelier. Când se întorcea eram toată plină de vopsea pe păr, pe mâini, iar tabloul era prelucrat.

În picturile tale apar preponderent fetiţe-femei, ceva între inocenţă şi senzualitate.

Într-un fel aşa mă simt şi eu: că nu sunt o femeie coaptă, în toată firea, deşi sunt. Cred că mă găsesc cumva între aceste două ipostaze, de copil-adult. Şi îmi plac ochii. Ei transmit tot.

La o îngheţată  în oraş cu tatăl

Altceva decât portrete de femei ai mai pictat?

Când eram elevă pictam peisaje în acuarelă, în tehnica picturii ude. Îmi plăcea să mă joc cu culorile, să le văd cum se amestecă între ele. Acum aduc şi peisajul în portretele mele: cerul, norii, avioanele... (râde)

Dar în centru este mereu o femeie. Eşti tu acolo, de fiecare dată?

Cred că da. Orice artist îşi lasă amprenta.

De ce te-ai lăsat de pictat, în copilărie?

Tata mă lua cu el la tot felul de expoziţii şi la un moment dat am simţit că nu sunt atât de bună cum sunt marii artişti clasici. I-am spus tatălui meu asta, că nu mai pictez pentru că nu pot, nu sunt bună. Şi tata a zis ok, şi m-a lăsat câţiva ani, după care iar venea acasă cu hârtie, acuarele... Mă provoca. Am început să pictăm amândoi în baie. Lipeam hârtia pe perete, o udam bine cu apă şi aşezam apoi culorile şi stăteam acolo.

Aşa ai ajuns la Colegiul de Arte Plastice.

Da, la 16 ani, şi după aceea a urmat Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. 

Cum te-ai întors la muzică?

S-a întâmplat cu ocazia naşterii fetiţei mele. Nu ştiu ce-am simţit exact, dar probabil a fost o trezire. Eram studentă la facultate, în anul 2. Mergeam şi la cursuri, aveam grijă şi de Valentina. Am avut un profesor foarte sever şi nu puteam să am foarte multe absenţe. Mergeam cu fetiţa la şcoală, ea fiind de câteva luni.

Tablou de familie: Alexandrina bebeluş, fratele, mama şi  tatăl Fotografii: arhivă personală

Cum? O ţineai în braţe la cursuri?

Tata era afară, cu motorul pornit, că era iarnă. Îmi amintesc nişte cadre... (oftează), da, au fost şi momente din astea. Stăteam o oră la curs, veneam în maşină, o alăptam, iarăşi mă întorceam... Nu puteam lipsi de la orele acelui profesor, care era uşor nebun. (râde)

Crescută în spiritul acesta de libertate, lucrurile nu s-au complicat pentru tine în momentul în care ai devenit mamă la 20 de ani?

Am aşteptat-o cu bucurie, cum să-mi fie greu? Primul an este mai dificil când ai un copil, apoi lucrurile se aşază, copiii cresc. M-a ajutat şi tata şi bunica Valentina - adică mama soţului, şi soţul. Eram înconjurată de dragoste, eram o familie.

Alexandrina şi fratele ei, companionul preferat al copilăriei sale, pe terenul de joacă

Tu ai scris de mică?

Da, da, da (pe un ton cântat), cred că de pe la 13 ani. Scriam în caieţel, în camera mea, şi apoi îi arătam profesoarei mele de limbă rusă, o profesoară extraordinară. Era în vârstă, dar foarte tânără în suflet - cea mai iubită profesoară din şcoală. Am avut susţinere din partea ei, ca toţi copiii care aveau imboldul acesta de a scrie.

Ai fost interesată de zodiac şi chiromanţie.

A fost ceva trecător. Ştiu câteva lucruri: sunt în zodia Taur, născută în anul Calului, în zodiacul chinezesc. În ambele părţi sunt un animal masiv (râde), cu patru copite. Taurul e cu coarne, calul aleargă liber... Cred că mă reprezintă.

"Tata era afară, cu motorul pornit, că era iarnă. Stăteam o oră la curs, veneam în maşină, o alăptam pe Valentina, iarăşi mă întorceam... Nu puteam lipsi de la orele acelui profesor, care era uşor nebun.''

„Adaptarea la Bucureşti a durat patru ani"

Cum a fost prima dată când ai simţit că ai succes în muzică? Te-ai gândit că o să ajungi cunoscută?

În copilărie doream să fiu balerină şi cântăreaţă, aveam viziuni din astea. Mai târziu mă vedeam pictoriţă. Cât despre muzică, nu mă gândeam că poate să placă ce cânt cuiva, cântam doar pentru mine. Nici soţului meu nu puteam să-i cânt, atât eram de inhibată. Şi atunci cântam doar când eram eu singură acasă. 

Şi prima ocazie când a apărut?

În noaptea aceea când am mers să înregistrez cele trei piese care au ajuns coloana sonoră a filmului „Trois femmes de Moldavie".

Bosumflată şi lovită în genunchi, la 3 ani

Până atunci nu mai cântaseşi într-un concert?

Nu, nici în concert şi nici în studio. Regizorul acelui film, Paul Cuzuioc, se cunoştea cu Paul Nancă, managerul Fundaţiei Phoenix, căruia i-au plăcut cântecele şi m-a chemat la Bucureşti. Primul concert a fost cu tremurici de genunchi şi de mâini.

Ai cântat atunci, la primul concert, şi la pian?

Da. Era un pas mare pentru mine. Un public străin, o ţară străină, cu o limbă cunoscută mie, dar totuşi alt accent, alte vibraţii, altceva. Viaţa luase un alt curs. Aveam emoţii mari.

Când te-ai relaxat?

După multe, multe concerte. (râde)

Ce regăseşti din tine la fetiţa ta?

Nu ştiu, copiii sunt copia părinţilor, într-o mare parte. Bineînţeles că ea e altfel, dar e un copil inteligent, foarte matur pentru vârsta ei. Are voce, pictează. Parcă sunt eu când eram mică, spune „nu, că eu nu ştiu să desenez".  A luat anul trecut locul întâi la un concurs de icoane pictate pe sticlă. Dar ea nu ştie să deseneze... (râde)

Tu de ce nu te regăseai printre ceilalţi copii când erai mică?

Copiii care se jucau în curtea blocului erau în majoritate ruşi, proveneau din
altfel de familii decât a mea, care era una artistică. La o vârstă mai fragedă mă jucam cu ei, dar în timp am pierdut legătura. Preferam să stau în casă, să tricotez, să cos la păpuşi, să pictez...

Ai lucrat la un moment dat în publicitate, scriai etichete pentru vinuri.

Da, desenam imagini în Photoshop. Când am ajuns la această agenţie, credeam că ştiu să lucrez în programul ăsta, dar nu era aşa. Îl aveam pe soţul meu, care era în acest domeniu, şi el îmi spunea la telefon ce să fac. (râde) Aşa am învăţat eu Photoshopul. Am lucrat şi la o revistă de mirese, unde făceam bannere publicitare. Nu era visul vieţii mele.

Artista pregăteşte noi concerte şi o expoziţie de pictură

Dar atunci ştiai cum vrei să arate viaţa ta?

Nu mă regăseam în acel loc, cocoşată la calculator. Mi se părea că vreau mai mult. Eu am terminat şi Facultatea de Tapiţerie, la Academia de Arte. Noi coseam acolo manual şi când am absolvit mi-am zis că eu n-o să mai fac asta vreodată, în viaţa mea. Acum parcă duc dorul ţesutului.

Te-ai adaptat la Bucureşti?

Acum, da. Dar perioada de adaptare a durat patru ani. Patru ani grei. Venisem dintr-o altă lume şi-mi era greu să accept mentalitatea de aici. Oamenii nu sunt relaxaţi, sunt agitaţi, aleargă şi nici nu ştiu săracii încotro vor s-ajungă.  Oamenii nu fac ceea ce vor cu adevărat să facă. Nu sunt ei înşişi. Sunt oameni întâmplători în multe profesii.

În viaţa ta de acum faci lucruri care-ţi displac?

Nu prea. Doar trezitul dimineaţa. (râde) Dar trebuie să mă trezesc, Valentina merge la şcoală. Dacă n-ar fi asta, aş dormi până la prânz. Duc mai mult o viaţă nocturnă, noaptea creez, atunci când sunt singură cu mine.

Tu ai primit o şansă. Te-ai gândit cum ar fi  arătat viaţa ta dacă nu venea?

Nu vreau să mă gândesc. E bine aşa cum e.

"Primul concert a fost cu tremurici de genunchi şi de mâini.''

Una din două

- Picasso sau Rubens? Pictorul rus Mihail Vrubel.
- Rolling Stones sau Aerosmith? Nirvana.
- George Clooney sau Sean Connery? Adrien Brody.
- Vultur sau lebădă? Lebădă.
- Nuferi sau lăcrămioare? Ambele.
- Puşkin sau Eminescu? Eminescu.
- Trăsură sau aeroplan? Aeroplan.
- Grădinile suspendate ale Semiramidei sau Farul din Alexandria? Grădinile.
- Să te pierzi într-un labirint sau într-o pădure, noaptea? Într-o pădure, noaptea.