Accente curat boiereşti pe linia Paleologu

Construită în anii ’30 de tatăl regretatului diplomat Alexandru Paleologu, casa în care locuieşte azi fiul acestuia din urmă, Theodor, spune poveşti despre bun-gust şi despre telefoanele din bibliotecă. Cu ochii la placa pe care scrie „Aici a locuit Alexandru Paleologu“ şi cu degetul pe soneria care nu se aude de afară, am aşteptat să intrăm în casa-bloc de pe Strada Armenească.

Intuiam cam ce-am putea găsi înăuntru: decor de altădată, piese de colecţie transmise din tată-n fiu şi mai ales un parfum nediluat de casă boierească. Din spatele uşii la care altădată se iţeau servitorii, a apărut Theodor Paleologu, fiul lui Alexandru (Alecu) Paleologu şi nepotul lui Mihail Paleologu, acesta din urmă fiind şi cel care a construit casa din Armenească.

Înainte de a se muta cu familia şi cu servitorii aici, bunicul lui Theodor Paleologu avea o casă imensă, cu o grădină pe măsură, în strada Paleologu. Nepotul Theodor ştie despre proprietatea aceea din poveştile tatălui, care a copilărit acolo până pe la 12 ani.

Construcţie cubistă

Theodor Paleologu, în fotoliul preferat al tatălui său

„Era o casă boierească foarte mare, făloasă (se întindea, cu tot cu grădină, între strada Negustori şi Calea Moşilor), ridicată înainte de 1850, una dintre puţinele construcţii care au rămas în picioare după incendiul din 1847. Era, spunea tata, un vestigiu important al oraşului, cu o arhitectură deosebită. Din păcate, însă, bunicul a vândut-o: presupunea cheltuieli mari şi, în plus, vânzarea ei anula certurile pe care le mai avea cu sora lui pe tema proprietăţii", povesteşte Theodor Paleologu, stând pe fotoliul verde din camera de zi.

Bunicul, un „modernist", spune Paleologu, îşi dorea mai cu seamă o construcţie cubistă, modernă, decât o casă boierească. Zis şi făcut. În scurt timp, a apărut casa din Armenească. Era începutul anilor '30. Încă din holul casei dai cu ochii de piese care i-ar face să înghită în sec pe proprietarii celor mai bine aprovizionate magazine de antichităţi. În living, ca şi în camera de dining, ai putea sta ore în şir cercetând fiecare piesă.

De la lavoarul argintat de lângă scări la fotoliul cu piele de Cordoba din dreptul portretului cu străbunicul (director al ziarului „Timpul" şi prieten cu Eminescu), de la bolurile cu pipe moştenite din tată în fiu la rafturile pline cu zeci de cărţi legate în piele, de la tablourile şi fotografiile de familie atârnate pe pereţi la barurile stil şi cuferele mari şi mici, totul e artă bine făcută şi bun-gust.

Fotoliul şi pipa de la tata

„Toate au câte o poveste frumoasă şi toate sunt valoroase din punct de vedere afectiv. Nu ştiu să spun cât costă fiecare în bani. Ştiu că am avut la un moment dat un tablou de Pallady pe care tata l-a vândut când era bolnav...", spune politicianul Paleologu între două fumuri de pipă.

Foloseşte pipa de la tata. La fel cum foloseşte şi fotoliul preferat al acestuia (verde, din catifea, din living), pe care Conu' Alecu stătea când îşi primea prietenii în vizită. În spatele fotoliului verde, până sus în tavan, sunt rafturi de cărţi. Iar alături e biblioteca familiei. Camera în care, spune Theodor Paleologu, au fost instalate la un moment dat microfoanele Securităţii.

Piese de colecţie din livingul familiei Paleologu

Până se se mute în casa din Armenească, Alecu Paleologu locuia, împreună cu soţia şi cu fiul Theodor, într-un apartament din Drumul Taberei, Aleea Romancierilor.

„Aveam vreo 10 sau 11 ani când am venit cu ideea să ne mutăm aici. În casă mai stăteau mama vitregă a tatălui meu - a treia soţie a bunicului - şi mai mulţi chiriaşi. Era bine în Drumul Taberei, linişte, verdeaţă, copii cu care jucam «Leapşa», «Raţele şi vânătorii», dar aici era altceva. Din fericire, părinţii m-au ascultat şi bine au făcut", zâmbeşte deputatul.

"Nu ştiu să spun cât costă în bani fiecare obiect. Ştiu că am avut la un moment dat un tablou de Pallady pe care tata l-a vândut când era bolnav..."
Theodor Paleologu
deputat

De la ambasadă la casa pompierului

Theodor Paleologu povesteşte despre „experienţele locative" din viaţa lui: sediile ambasadelor României la Paris şi Copenhaga, camerele de cămin şi vilele cu etaj în care a stat de-a lungul vremii. Printre cărţi frumoase şi fum gustos de pipă, Theodor Paleologu (38 de ani) vorbeşte despre casele în care a avut ocazia să stea de-a lungul vremii, în anii în care a predat la universităţi de peste hotare (din Boston sau din Berlin) sau a lucrat ca diplomat (ambasador în Regatul Danemarcei şi Republica Islanda, între 2005 şi 2008).

Când s-a mutat în casa aceasta, Alecu Paleologu şi-a instalat biroul la etaj, unde a lucrat până la sfârşitul vieţii

„Weekend Adevărul": Care a fost casa în care aţi stat prima dată când aţi părăsit temporar locuinţa din Armenească?

Theodor Paleologu: Sediul Ambasadei României la Paris, strada Bargue. Când am ajuns cu tata în Franţa, în ianuarie 1990 (Alexandru Paleologu a fost numit Ambasador al României în Franţa începând cu 31 decembrie 1989 - n.r.), am avut de ales între trei case: clădirea comunistă din Rue de l'Exposition, apartamentul din strada Bargue şi un altul, ceva mai mic, dintr-o frumoasă clădire veche din oraş, care aparţinea de UNESCO. Tata a ales apartamentul din Rue de Bargue, care se afla într-un cartier minunat. Când a fost dat afară (Paleologu a fost demis în iunie 1990 - n.r.), ne-am mutat într-o locuinţă mică din Paris, un apartament al unei prinţese franco-belgiene. La scurt timp, ai mei au revenit la Bucureşti, iar eu am rămas cam până în '94. Câţiva ani mai târziu, în 2006, ne-am mutat într-o casă mai mare, unde am stat doi ani şi a fost foarte bine.

O perioadă aţi lucrat în Statele Unite ale Americii. Care a fost experienţa locativă de acolo?

Când am primit postul de lector la Boston College (1999), am schimbat foaia. În Boston am plătit foarte mult şi am stat foarte prost: 1.000 de dolari pe un apartament mediocru, într-un bloc mediocru. Din fericire, peste un an am revenit în Europa, şi pentru că pendulam între Bucureşti şi Paris, am stat la căminul ce aparţinea de École Normale Supérieure. Un loc destul de spartan, dar bun pentru travaliu intelectual. În 2001, după doctorat, am plecat din nou în SUA, la Universitatea Notre Dame. Acolo a fost cel mai frumos.

În ce sens?

Universitatea Notre Dame se află într-un oraş plicticos: South Bend, Indiana. Marele avantaj al oraşului: chiriile foarte mici. Niciodată n-am stat atât de bine pe bani atât de puţini: 575 de dolari pe o căsoaie cu etaj şi o grădină minunată. Proprietarul era un pompier care avea şi el mândria lui: să aibă chiriaşi numai profesori universitari. Din păcate, după un an am plecat să predau la Harvard şi am stat într-o suburbie a Bostonului. N-a fost rău, dar nici la fel de bine ca la pompier. Şirul caselor pe care le-am tot schimbat s-a continuat cu o locuinţă la Berlin, un apartament de peste 100 de metri pătraţi, într-o zonă burgheză. Berlinul a fost oraşul în care mi-a plăcut tare mult să locuiesc.

Dar casa în care v-a plăcut cel mai mult?

Cea din South Bend!

Iar de la Berlin aţi ajuns la Copenhaga.

Da, la ambasadă. Condiţiile iniţiale au fost incomode, nu aveam apă la bucătărie, ţevile erau înfundate şi dura aproape o oră să faci o baie etc. După un an, am convins autorităţile din ţară să trimită în Danemarca o echipă de muncitori şi am deschis şantier. Cel mai mult au muncit oamenii din ambasadă, dar când a fost vorba de estetică, eu am ales totul, de la culoarea pereţilor la forma clanţelor. În 2008 am revenit aici, în Armenească.

Nu v-a obosit schimbarea atâtor case?

Nu, mie, mai mult decât tatei, mi-a plăcut viaţa asta de nomad. Sunt oricând gata s-o reiau. Adesea sunt întrebat de ce m-am întors: e o inerţie care ţine de familie. Tata însă era mai legat ca mine. Sigur că şi el a avut o viaţă cu multe turbulenţe, a stat ascuns la Câmpulung-Muscel, a stat fără chirie la închisoase cinci ani, dar era un om cu rădăcini. Mereu i-a plăcut acasă. Poate asta şi explică de ce nu a plecat în '47, când putea s-o facă.

Obiectul preferat al amfitrionului – tabloul cu portretul străbunicului, din camera de dining  Foto: marian vilău