Ceaţa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto: Lavinia Bălulescu
Foto: Lavinia Bălulescu

Ceaţa a venit în trei minute. Am deschis geamul şi am făcut o fotografie cu cerul vânăt. În stânga, la orizont, vedeam catedrala, iar în dreapta, clădirea complicată a unei bănci. M-am uitat la fotografie, apoi m-am uitat din nou pe geam. Catedrala începea să se şteargă, iar clădirea băncii era deja pierdută.

Am făcut o nouă fotografie. În dreapta, jos, încă vedeam bulevardul şi apoi blocurile de peste drum. Când mi-am ridicat ochii din aparatul foto, ceaţa înghiţise complet nu doar catedrala, nu doar clădirea băncii, nu doar tot spaţiu de acolo până la depozitul de peste drum, dar trecuse peste bulevard, peste autobuze, peste maşini, peste piaţă. Am făcut un pas în spate şi am avut câteva secunde pentru a lua o decizie. A trebuit să închid geamul. A fost nevoie să-l forţez. Ceaţa voia să intre peste mine.

Am văzut prima dată ceaţă în copilărie, pe Dunăre. O ceaţă care rupea aerul în bucăţi. Sus – senin, la mijloc, ceaţă, apoi, jos, deasupra apei – iar senin. Mergeam cu trenul pe malul Dunării, şi afară, la geam, venea cu mine un fuior nesfârşit, pe care de fapt îl puteam prinde cu degetul şi îl puteam întiiiiinde, îl puteam subţia oricât. Toate oraşele mele adoptive m-au primit cu ceaţă. Am avut seri complet şterse de pe faţa pământului, despre care doar eu mai ştiam unde există, şi am avut dimineţi de duminică în drum spre lucru, în burţile necunoscutului. Am avut începuturi de zi în clădiri la margini de oraş, când soarele răsare şi nu îl vezi, când străzile sunt anulate şi sunetul e tot ce rămâne. 

Dar ceea ce se întâmplă acum când vine ceaţa e cu totul diferit. Pentru că ea nu vine în rotocoale. Pentru că nu vine în fuioare, în dungi, pentru că nu o anunţă nimeni la ştiri. Pentru că pică din cer şi înghite tot, pentru că nu lasă urme, pentru că nu ascunde lucruri, drumuri, clădiri, ci pur şi simplu le face să dispară. Ce se întâmplă acum e diferit, pentru că ceaţa asta şterge de exemplu cartierul, iar a doua zi vei găsi altul în loc. Sigur, la prima vedere pare acelaşi loc, dar nu e. Ceaţa îl şterge şi-l rescrie de fiecare dată. 

Să-l luăm pe vecinul cu câinele. Era pe cealaltă parte a străzii, iar ceaţa s-a prăbuşit peste el. S-a întors acasă peste câteva ore, din cealaltă direcţie, câinele avea altă culoare, iar el nu mai contenea să povestească lucruri din tinereţe, deşi în general e un om extrem de tăcut. Sau clădirile. Ele se lasă înghiţite de ceaţa din oraşul acesta şi a doua zi sunt aparent la fel. Însă dacă te concentrezi observi că s-a schimbat ceva esenţial. Ca atunci când treci zi de zi pe lângă aceleaşi lucruri şi eşti atât de neatent încât n-ai zări nici cel mai teribil detaliu. Aşa şi clădirile, dacă le-am privi mai bine după ceaţă am vedea probabil că s-au întors cu susul în jos, că intri prin acoperiş, iar parterul a ajuns să fie ultimul etaj, că uşile sunt ferestre şi balcoanele s-au făcut verticale, ca la o teleportare ratată. 

La primul semn, trebuie să închidem geamul foarte repede, pentru că altfel ceaţa pătrunde în camere. Există pericolul să ajungem să ne holbăm în oglindă şi să ne înfricoşăm sau cel puţin să ne întristăm sau doar să cădem pe gânduri. De cele mai multe ori cei atinşi de ceaţă nici măcar nu ştiu ce li s-a întâmplat. Pur şi simplu se trezesc dimineaţa şi nu pricep când au îmbătrânit sau aşa ceva.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite