„Sunt mult mai fericit decât mulţi regizori de la Hollywood“

Fiecare film al său are un strop de magie. Regizorul Nae Caranfil vorbeşte despre „poveştile“ sale cu regretul că nu s-a născut în vremea când cinematograful, mai puţin democratic, avea o funcţie magică.

In „Restul e tăcere“, unul dintre cele mai bune filme româneşti ale ultimilor ani, destinul personajului principal Grigore Brezeanu (Marius Florea Vizante) împrumută ceva din biografia lui Nae Caranfil: Grig vrea să devină regizor, are un tată celebru - al cărui respect speră să-l câştige odată cu filmul la care visează. „Întâmplarea face ca Grigore Brezeanu să fie fiul lui Iancu Brezeanu, care era o vedetă la acea vreme. Era obligatoriu să folosesc aceste elemente. N-am fost la psihanalist ca să aflu dacă ceva din inconştient m-a determinat să aleg această poveste!“. Interviul cu Nae Caranfil a avut loc la lansarea filmului „Restul e tăcere“ pe DVD.

- În toate filmele dumneavoastră este o ironie şi un umor uşor, ca o spumă, care fac ca filmul de autor să fie gustat de marele public. Când aţi scris scenariile, aţi anticipat priza la public?

- Nu anticipez niciodată reacţia publicului, îmi pun la încercare propriile mele reacţii şi dacă găsesc lucruri care să-mi placă, să mă amuze, pe acelea sper să le transmit şi spectatorilor. În general, cei care încearcă să programeze un succes de public au parte de foarte multe dezamăgiri. Dacă succesul de public ar fi ceva uşor de cuantificat, Hollywoodul nu ar avea nicio problemă şi nu s-ar mai pierde bani în industria cinematografică. Din păcate, publicul este un „animal“ imprevizibil, cu reacţii neaşteptate, şi singurul lucru pe care poţi să-l faci este să fii cinstit cu tine şi să te iei ca unic spectator virtual al filmului.

- Animalul acesta ştiţi să-l îmblânziţi foarte bine...

- Probabil tocmai pentru că nu-mi propun asta! Eu fac filme care seamănă cu acelea care îmi plăceau mie când m-am­ format. Poveşti foarte bine scrise, cu personaje interesante, cu finaluri neaştepate. Asta încerc să fac, şi nu pentru că ştiu eu că prinde - pentru că uneori nu prind -, ci pentru că asta îmi place. Filmele mele au şi defectul de a fi într-un „no men’s land“, într-un teritoriu situat între filmul de autor şi filmul popular, din care cauză ele nu se vând foarte bine internaţional. Când vii cu un film românesc şi vrei să-l vinzi afară, trebuie să fie unul de nişă, dintr-un teritoriu exotic. Poveştile mele sunt mult mai universale, mai general umane. Din acest motiv, distribuitorii, în mod paradoxal, se tem de acest tip de produs.

Acest paradox vine oare şi din faptul de a vă fi născut într-o cultură mică?

Ăsta nu-i un neajuns, e un destin! Presupun că sunt mult mai fericit decât cineaştii care trăiesc la Hollywood. Nu decât toţi, dar decât mulţi dintre ei, sunt mai fericit: am mai multă libertate, am mai multă recunoaştere.

De cele mai multe ori, un film care vine dintr-o industrie cinematografică minoră se adresează unui public de nişă, format din curioşi care vor să vadă o peliculă mai specială, mai dificilă, care nu este pe gustul marelui public.

Eu sunt un artist mai popular, care - repet, făcându-mi mie plăcere - se adresează unui public mai larg.  Prin definiţie, nu am fost niciodată un spectator de cinematecă prin excelenţă şi, din acest motiv, nu intru în acel calibraj care presupune filmul de artă.

- La care dintre scenarii aţi lucrat cel mai mult?

Cel mai mult am lucrat pe „E pericoloso sporgersi“, pentru că într-o primă etapă am avut un producător care m-a întors pe toate feţele încercând să câştige timp pentru a nu face filmul. De aceea am scris mai multe variante de scenariu. Filmul s-a făcut în pofida acelui producător şi cu bani veniţi, până la urmă, din altă parte.

- Faptul că aţi ales să fiţi regizor are legătură cu faptul că sunteţi fiul criticului de film Tudor Caranfil?

Desigur! Este greu de presupus că aş fi putut face altceva, având în vedere că toată copilăria mea a fost într-un mediu atât de cinefil. Şi nu numai că tata era un profesionist al criticii cinematografice, dar erau anii ‘60 şi ‘70 când cinematografia era, peste tot în lume, într-o perioadă de înflorire. În Bucureşti se vedeau filme aduse din toată lumea. Trebuia să fii complet denaturat să nu iubeşti filmul! Era o epocă frumoasă!

V-ar fi plăcut să trăiţi atunci?

Îmi pare rău că nu m-am născut mai devreme, să fiu regizor în acea perioadă. Astăzi, cinematograful a încetat să fie mitologic şi este prea democratic pentru a mai fi fascinant.

Regizor, scenarist, actor. Le-aţi încercat pe toate. De ce?

Nu mă consider actor, am apărut în două rânduri în film, ca să înţeleg mai bine munca actorului şi cum funcţionează el. Nu am nici tehnica, nici talentul pentru a fi un bun actor!