VIDEO Ducu Bertzi, interpret de muzică folk: „Mi s-a făcut un dosar la comandă”

Cunoscutul folkist spune că susţinerea pe care i-a acordat-o lui Crin Antonescu la alegerile prezidenţiale din 2009 l-a costat pătarea propriei imagini cu calificativul „colaborator al fostei Securităţi"

Cine n-a fredonat măcar o dată în viaţă „Când s-o-mpărţit norocu`" sau „Floare de colţ"? Muzica românească de calitate este apreciată şi astăzi la adevărata ei valoare, iar Ducu Bertzi rămâne unul dintre puţinii restituitori de autentic din vremurile pe care le trăim. Dar Ducu Bertzi nu este doar un trubadur modern, care face să tresalte inimi şi conştiinţe, de la Bucureşti la Cluj şi de la Chişinău la Calgary. Este şi o persoană căreia, la un moment dat, i s-a părut că România are nevoie de o schimbare. Ei bine, asta pare să se fi întors împotriva lui, coborându-l brusc din ţinuturile de basm ale muzicii sale direct în mocirla politicianismului autohton. Veţi constata singuri, în rândurile care urmează, dacă este credibilă sau nu presupusa legătură de colaborare dintre Ducu Bertzi şi organele fostei Securităţi, scenariu pe care folkistul îl respinge categoric. Pe principiul (verificat, de altfel) că publicul poate distinge cel mai bine între tonalităţile false şi cele „curate", vă invităm să ascultaţi ce are de spus invitatul nostru de astăzi.

CARTE DE VIZITĂ

- Ducu Bertzi s-a născut la 21 septembrie 1955, în Sighetu-Marmaţiei.
- A urmat liceul şi şcoala de muzică din oraşul natal.
- A absolvit Facultatea de Mecanică Fină - Bucureşti (1979).
- După 1990 a avut propria firmă de PR şi publicitate.
- La 14 ani înfiinţează trupa de rock „Express 69".
- În cei 30 de ani de activitate muzicală a susţinut peste 4.000 de spectacole de muzică şi versuri.

„Nu e nimic pierdut, mergem mai departe"

„Adevărul": Acum doi ani spuneaţi „La masa Adevărului" că „maneaua ne-a cotropit". Între timp, am resimţit cu toţii acutizarea acestei stări de fapt. Putem spera acum într-o schimbare în bine?

Ducu Bertzi: Cred că da. Eu rămân cu speranţă şi în ceea ce fac, şi în ceea ce văd în jurul meu. Din punct de vedere artistic, anul trecut am întâlnit un public de calitate mult mai ridicată decât ce-am întâlnit până atunci. Să nu se creadă însă că până în 2011 lucrurile au fost îndoielnice. Nu. Dar în anul recent încheiat am urmărit atent reacţiile publicului în locurile în care n-am fost niciodată sau în care n-am fost de multă vreme. Au fost nişte concerte de mare încărcătură, pe care nu poţi să le faci singur. Tu îţi faci partea ta pe scenă, dar şi publicul trebuie să rezoneze. Treaba asta s-a întâmplat şi atunci am spus: „Domnule, nu e nimic pierdut, mergem mai departe!"

Tinerii nu prea au fost în atenţia puterii, dar totuşi au mişcat, par să simtă momentul. S-a creat o masă critică pentru o schimbare radicală în societate?

Am simţit treaba asta. Am şi vorbit cu mulţi tineri, care m-au abordat şi din alte puncte de vedere, nu numai artistic, şi cam asta era concluzia discuţiilor. Faptul că-i interesează mai puţin ceea ce le serveşte statul prin intermediul unor mijloace - li se transmite o abureală permanentă, ca s-o spunem pe aia dreaptă - arată că ei sunt foarte conectaţi la realităţile de azi. Tinerii sunt mult mai greu de amăgit. Ei ştiu ce au de făcut cu viaţa lor.

Tinerilor li se transmite o abureală permanentă, ca s-o spunem pe aia dreaptă.

„Am fost urmărit de Securitate din 1981"

Anul acesta va fi unul cu alegeri. Vom ieşi din 2012 mai slăbiţi din punct de vedere social?

Am început să zâmbesc când aţi spus de anul electoral. În primul rând pentru că mă gândesc că 2012 se va juca, ca să facem o trimitere la sport, într-o singură „repriză". Nici măcar pauza dintre reprize nu va mai exista. Nu ştiu câtă lume va fi atentă unde e „mingea" în această primă şi ultimă repriză. De aceea sunt destul de circumspect faţă de aceste alegeri, care se vor desfăşura aşa cum ştim cu toţii...
Sunteţi un om „păţit" în momentele electorale şi postelectorale. Lămuriţi-ne chestiunea legată de presupusa dumneavoastră colaborare cu organele fostei Securităţi.
Toată povestea asta a apărut într-un moment electoral. În toamna lui 2009, m-am înscris în grupul de susţinere a lui Crin Antonescu, care candida la Preşedinţie atunci. Mi s-a părut un lucru absolut normal ca o persoană din zona artistică să se înscrie într-un astfel de grup - aşa am văzut că se face în ţările civilizate.

Membri ai societăţii civile obişnuiesc să facă asta în spaţiul occidental...

În Occident, oameni din societatea civilă aderă la un grup sau altul şi nu e nimic rău şi nimeni n-ar trebui să se supere pentru chestia asta.

Teoretic, face parte din jocul democratic...

Exact. Dar jocul democratic, la noi, e mai puţin democratic aşa că, după ce m-am înscris în acel grup, mare parte dintre noi au fost „înaintaţi" CNSAS, pentru verificări, de către „Evenimentul zilei". Am fost şi eu verificat aproape un an şi, după un an şi ceva, în ianuarie 2011, CNSAS, în baza unei note de constatare făcută de către departamentul lor de investigaţii, a hotărât să trimită la Curtea de Apel Bucureşti dosarul meu legat de presupusa colaborare.

Informările din acel dosar sunt despre dumneavoastră sau ale dumneavoastră despre alţii?

99% sunt declaraţii despre mine, începând cu anul 1981. Şi pe mine m-a frapat, când am văzut nota de constatare, rezultată din analiză. M-a frapat că între acea notă şi ceea ce există în dosar e o mare discrepanţă. Practic, în nota de constatare nu se scriu lucrurile esenţiale: faptul că am fost urmărit din 1981, faptul că lucram într-o întreprindere de componente nucleare ce intra sub incidenţa legii secretului de stat. Toţi cei care lucram acolo aveam îngrădiri în libertatea de mişcare. Nu aveam voie să am întâlniri cu persoane străine sau, dacă mă întâlneam, trebuia să raportez. Lucrurile astea nu s-au scris acolo. Nu s-a scris nici faptul că garsoniera pe care o aveam nu era a mea, ci a fabricii, respectiv a statului. Mi-au dat-o ca locuinţă de serviciu şi o puteau folosi oricând. Prin urmare, în momentul în care securistul care se ocupa de fabrică mi-a solicitat să o pun la dispoziţie când e nevoie, n-aveam ce face.

Toată povestea cu presupusa mea colaborare cu Securitatea a apărut în toamna lui 2009, atunci când m-am înscris în grupul de susţinere a lui Crin Antonescu.

„Mi s-a făcut un dosar la comandă"

Ducu Bertzi era un om interesant pentru Securitate?

Un potenţial pericol. Să vedeţi câtă „grijă" aveau de persoanele din zona artistică: în întreprinderea în care m-au încadrat la absolvirea facultăţii, tocmai fugise în străinătate, şi bine a făcut, un alt mare folkist al începuturilor cenaclului - e vorba de Dan Chebac. El era inginer proiectant acolo şi a prins o deplasare în Germania unde a rămas. Pe mine m-au angajat în septembrie.

Aşadar, pe un fond preexistent agitat...

Exact. Şi chiar la angajare le-am spus că urmează să plec cu „Song"-ul într-un turneu în Iugoslavia. Şi atunci mi-au spus: „Bine. Noi luăm notă că ai venit, că te-ai prezentat la post - pentru că trebuia să te prezinţi la o anumită dată - dar nu-ţi facem angajarea decât după ce te întorci din Iugoslavia, ca să nu mai avem altă problemă". Iar după ce m-am angajat, am şi intrat în atenţia celor care se ocupau de fabrică.

V-a trecut prin minte, înainte de '89, să rămâneţi în Occident?

Nu, nu, nu. Fiindcă pe mine mă interesa muzica şi activitatea artistică. Eu mă simţeam bine cu spectatorii mei de limbă română pe care-i aveam aici şi cu care puteam să comunic. Deci, din acest punct de vedere, nu aveam de ce să plec. Sigur, după aceea, când m-am gândit mai profund, şi văzând cum au ajuns şi ce-au făcut ceilalţi care au plecat, m-am gândit că poate era bine să fi făcut şi eu gestul ăsta. Dar n-am avut...

Pentru un ardelean e cam greu...

Da... Pentru un ardelean cu rădăcinile bine înfipte în pământ şi cu toate rudele aici e destul de greu să facă pasul ăsta. Dar mulţi au făcut-o şi spun că n-a fost rău.

Revenind la presupusa dumneavoastră colaborare cu Securitatea. Nu aţi candidat şi presupun că nici nu intenţionaţi să candidaţi la vreo funcţie publică, prin urmare înţeleg că urmăriţi o reparaţie morală...

Sigur că da. E foarte importantă această reparaţie morală şi faţă de mine, şi faţă de activitatea mea fiindcă, până la urmă, vedeţi dumneavoastră, se poate şterge cu guma totul, într-un singur moment. Dar trebuie să fie o reparaţie şi faţă de familia mea fiindcă întreaga familie este afectată de treaba aceasta. Eu sper că se va face această reparaţie. Nu în totalitate deoarece o dată făcut un lucru rău, rămâne făcut. Dar aş vrea încă o dată să le spun celor care mă ştiu şi care m-au cunoscut, că nu există nicăieri vreo notă care s-o fi scris despre ei. Despre colegii şi prietenii mei. Există o singură notă pe care am dat-o, la solicitarea - solicitare e elegant spus! -, la presiunea celor de la Direcţia a III-a de Contrainformaţii, despre o persoană străină. Şi acea notă este atât de banală încât... Eu am spus că e un om cu totul şi cu totul obişnuit, că nu se întâmplă nimic cu el.

Era despre un angajat al Ambasadei Indoneziei la Bucureşti...

Exact. Cei de la Direcţia a III-a care au citit nota - asta am văzut în dosar - au spus ulterior că este scrisă dezlânat, că nu prezintă interes şi m-au şi lăsat în pace.

I-aţi spus persoanei care făcea obiectul notei?

Da. Imediat după aceea m-am dus şi le-am spus. Erau prietenii mei. Le-am spus despre treaba asta, iar ei mi-au spus să stau liniştit pentru că erau convinşi că majoritatea celor care au trecut pe la ei - regizori, actori, cântăreţi - au fost solicitaţi să dea câte o notă. Deci, lor le-am spus imediat şi suntem prieteni şi acum. Chiar şi zilele trecute ne-am întâlnit, de Sărbători.

Nota aceasta aţi dat-o în aprilie 1989. Un alt aspect important pentru stabilirea contextului. Se apropia Revoluţia, iar Securitatea era în fierbere...

Absolut. Nici nu mi-am putut închipui că sunt note despre mine şi de la un concert de la „Serbările Zăpezii", desfăşurate la Vatra Dornei. Până şi de-acolo era o notă în care se spunea că am cântat împreună cu Hruşcă, cu Şeicaru, cu nu mai ştiu cine. Şi că după concert am fost la restaurant. Spuneau tot, tot ce-am făcut, dar despre mine spuneau. E clar că eu eram ţinta. Dar toate lucrurile astea n-au apărut în nota de constatare pe care CNSAS a trimis-o către Curtea de Apel. Sigur, noi am depus totul la Curtea de Apel şi sperăm să fie în regulă.

Aşadar, Securitatea voia să ţină sub control mediul artistic, cel care putea aprinde scânteia revoltei...

Eu sunt convins de treaba asta fiindcă, totuşi, persoanele publice cele mai importante înainte de 1989, cu vizibilitate, erau cei din zona artistică. Actorii de pe scena teatrului, artiştii, care intrau direct în contact cu populaţia şi care apăreau la televiziune. Deci, aceste persoane puteau, la un moment dat, să creeze o mişcare. Mişcarea tot s-a întâmplat până la urmă. Poate că fiecare dintre noi a contribuit, cu câte o picătură, la chestia asta.

Aţi cântat o colindă în 1979, la Sala Palatului, ceea ce era un gest curajos, având în vedere vremurile...

A fost prima dată când am cântat o colindă în Bucureşti. Versurile erau „Sculaţi, sculaţi boieri mari/ Sculaţi voi români plugari". Treaba asta nu se cânta în Bucureşti. Nu se putea cânta în Bucureşti lucrul acesta. Din '80 am simţit că s-a strâns totul. Cel mai mult s-a strâns după căderea cenaclului Flacăra. Atunci a fost iar un moment când au venit vecinii din bloc să mă întrebe: „Domnule, dar ce-ai făcut de vin toţi şi întreabă de tine?" Veneau unii şi cereau referinţe despre mine. Toate acestea le-am găsit în dosarele care sunt la CNSAS.

Aceste aspecte sunt cuprinse în documentele pe care CNSAS le-a prezentat ca argumente în favoarea ideii că aţi fi fost colaborator al Securităţii?

Exact. Cum să vă spun, domnule Rădulescu, e ca în bancul ăla cu Radio Erevan: nu mi s-a dat, ci mi s-a luat şi nu era un Mercedes, ci o bicicletă chinezească. E clar că e un dosar făcut la comandă. Şi comanda e clar de unde a venit. E o comandă politică fiindcă nu poţi să-ţi explici cum dintr-un dosar în care 99% sunt file despre tine, iese o notă de constatare în care nu se expun aceste lucruri. Aşadar, vii cu o notă de constatare creată voit rău şi o înaintezi Curţii de Apel în ideea că poate Curtea, luând-o pe repede înainte, spune: „Da, domnule, a fost colaborator!" Nu există niciun document scris de mine în care eu să mă angajez să fiu informatorul Securităţii. Nu există un astfel de document!

Aş vrea încă o dată să le spun celor care mă ştiu şi care m-au cunoscut, că nu există nicăieri vreo notă care s-o fi scris despre ei.

„Te costă şi statul pe Calea Victoriei"

S-a pus accentul foarte mult asupra faptului că le-aţi pus la dispoziţie garsoniera celor de la Securitate. Cum s-a întâmplat lucru acesta?

Asta a fost făcută sub presiune. De asta s-a ocupat securistul de la fabrică, cel care era permanent cu noi. Lucram în zona nucleară, cum v-am spus, veneau canadienii, era un schimb permanent acolo şi el, la un moment dat, mi-a spus că au nevoie de casa respectivă şi că le trebuie o hârtie din partea mea. Garsoniera era pe Calea Victoriei, într-o zonă centrală foarte aglomerată pe unde Ceauşescu mergea în fiecare zi la Casa Poporului, să vadă lucrările. Aveam tot timpul probleme cu parcatul maşinii. După aceea, am văzut în dosar că garsoniera mea era foarte bine poziţionată inclusiv pe etaj. În dreapta şi în stânga mea erau foşti sau actuali lucrători ai Ministerului de Interne. Deci, din punctul lor de vedere, casa aia era bună de folosit. Că eu stăteam în ea sau că stătea altcineva, nu conta.

Repartiţia aţi primit-o ştiind în prealabil aceste aspecte?

Nu. N-am ştiut. Eu m-am bucurat că stau pe Calea Victoriei, n-am ştiut.

E un element pe care-l veţi regreta multă vreme...

Da, te costă şi statul pe Calea Victoriei... După ce-am plecat de la fabrică, am şi predat casa şi m-am mutat în Lucaci. Deci, încă o dovadă că nu puteam să păstrez locuinţa.

Ce s-ar fi întâmplat în cazul în care aţi fi refuzat punerea la dispoziţie a locuinţei către organele de Securitate?

Se putea întâmpla aşa: pe nivel de serviciu, să mă mute la un alt loc de muncă, în cel mai bun caz. Să mă mute cu casa sau să nu-mi mai dea casă deloc, spunându-mi: „Domnule, casa asta trebuie să o dăm unei familii cu copil. De ce să stai tu singur în garsoniera asta, când poate să stea o familie care are şi un copil, un muncitor merituos din fabrică? Şi tu caută-ţi să stai cu chirie!" N-aveam ce să comentez. Şi în plan artistic se putea ajunge la presiuni. Nu era niciun fel de problemă.

Credeţi că nu v-ar mai fi lăsat să concertaţi?

Sigur că da. Nu era niciun fel de problemă. Dacă suntem „La masa Adevărului" trebuie să spunem adevărul şi pot să vă spun, dumneavoastră şi tuturor celor care vă urmăresc, că nu există niciun document al vreunei persoane care să fi fost afectată de vreo depoziţie de-a mea. Nu există vreo depoziţie de-a mea în acest sens. Nu am făcut rău nimănui prin acea acceptare de punere la dispoziţie a casei.

Nu există niciun document al vreunei persoane care să fi fost afectată de vreo depoziţie de-a mea.

„Întreg sistemul din România e bolnav"

Vaclav Havel s-a stins la sfârşitul anului trecut. Cehii par să se fi reconciliat cu trecutul recent, noi nu dăm semne în acest sens. Cât va mai dura, în opinia dumneavoastră, starea asta de conflict mocnit?

Domnule Rădulescu, dacă e să fac comparaţie între cum arată Praga şi cum arată Bucureştiul, mă îndoiesc că vom ajunge la nivelul cehilor.

Să nu uităm că Praga a fost oraş imperial...

Da, e adevărat, Bucureştii au fost la intersecţia drumurilor din Balcani, ceea ce presupune o altă gândire, o altă mentalitate, dar lucrurile acestea se răsfrâng asupra noastră şi în ziua de astăzi.

Unde vi s-au părut românii cei mai fierbinţi sufleteşte, în locurile din străinătate unde aţi concertat?

Ca să fac referire doar la ultima lună, decembrie, cei mai fierbinţi mi s-au părut aceia care erau la cea mai mare distanţă, respectiv românii de la Calgary. Publicul de acolo mi s-a părut extrem, extrem de fierbinte. A fost un public foarte bun şi la Montreal, şi la Toronto. Iar dintre cei mai apropiaţi de ţară, ca distanţă, pe cei mai fierbinţi i-am găsit la Chişinău, unde am concertat de două ori anul trecut.

Aţi stat de vorbă cu ei, bănuiesc, şi înainte, şi după concert. V-a spus vreunul că ar vrea să revină în ţară sau toţi sunt dezamăgiţi de ceea ce se întâmplă în România?

Marea majoritate a celor care sunt la Calgary au plecat după 2000. Sunt persoane în plină forţă, în plină capacitate intelectuală şi de efort. S-au aşezat foarte bine acolo, le e dor, le e greu, dar nu vor să se întoarcă.

E un lucru foarte trist pentru viitorul României...

Ăsta e adevărul, pentru că tot suntem „La masa Adevărului".

Ce credeţi că ar trebui să li se ofere acelor români din diaspora ca să se întoarcă în ţară şi să contribuie la schimbare?

Celor din Calgary le-am spus: „Domnule, uite că v-aţi pus pe picioare, totul este în ordine - toţi aveau pregătire şi joburi foarte bune - veniţi şi în ţară!" Şi mi-au răspuns: „Nu, pentru că nu merge sistemul! Întreg sistemul din România e bolnav, e deficitar. Dacă zici că merge într-un loc, se rupe în partea ailaltă". Şi acolo am observat şi eu treaba asta. N-am văzut în Canada, timp de o săptămână cât m-am învârtit pe acolo, pe cineva care să nu zâmbească.

Oamenii sunt foarte relaxaţi pe străzi...

Chiar şi cei de la aeroport, unde ai controale, ai tot felul de presiuni psihologice.

Nu scăpăm de „blestemul meşterului Manole"...

Ne domină. De aceea, meşterul Manole a fost creat aici. Chiar zilele trecute, fiindu-mi solicitată o poziţie, un punct de vedere faţă de Raed Arafat, am spus că nu este nimic nou. Noi suntem cu „Podul de piatră s-a dărâmat.../ Vom face altul pe râu în jos,/ Altul mai mare şi mai frumos". Când? Cu câţi bani? Nu se spune.

Şi asta e o melodie pe care o învaţă copiii încă de la grădiniţă...

Păi, vedeţi! Dar rămânem cu speranţa: „Vom face altul..." Avem totuşi speranţa. Ăsta e un lucru pozitiv, să ştiţi, speranţa. „Vom face altul pe râu în jos, / Altul mai mare şi mai frumos".

Românii din străinătate s-au aşezat foarte bine acolo, le e dor, le e greu, dar nu vor să se întoarcă.

„90% din fetele din cluburi sunt sub 18 ani"

Generaţiile de tineri de azi pot schimba mentalitatea distructivă a societăţii?

Cred că s-ar putea. Eu rămân la partea asta cu speranţa. Tot timpul mă gândesc, comparând alte ţări cu România, că avem o ţară frumoasă, din toate punctele de vedere.

Unii zic: „păcat că e locuită"...

Uitaţi, Bucureştiul, în ultimii ani, chiar arată bine. Te poţi simţi bine în Bucureşti, faţă de alte capitale. Asta şi ca locuri unde poţi să te duci să te distrezi. Sigur, nu e atât de frumos ca la Praga...

Nici n-avea cum să fie, s-o spunem pe cea dreaptă...

Exact! Dar e O.K. Adică, în puţinătatea pe care o avem, e în regulă. Deci, se poate ceva. Ar trebui să fim mai riguroşi. Dar cum să fim riguroşi, când avem tot felul de reflexe balcanice!?

Aplicând legea de o manieră foarte dură...

Dar echivocul e prezent şi în lege.

Neaplicarea legii agravează starea de lucruri, fapt care se resimte în orice activitate, inclusiv în muzică...

De pildă, industria de pseudotalente merge perfect. Duduie! Nu văd ce să-i împiedice să continue. Fiecare, după cum şi ce educaţie primeşte. Până la urmă, mă întorc la „celula de bază", la familie.

Şi la şcoală...

După aceea şcoala, dar întâi familia. Dacă familia spune: „Şcoala nu se ocupă de copilul meu!", ea degrevându-se de orice responsabilitate, deja lucrurile sunt scăpate de sub control. Însă, din punctul ăsta de vedere, al şcolii, eu sunt de modă veche. În toate filmele englezeşti făcute acum, se vede cum toţi copiii din şcoli au uniforme. E o chestiune de respect să porţi uniforma unui liceu. În plus, nu se mai face nicio diferenţă între elevi în funcţie de posibilităţile financiare ale fiecăruia. Plecând de la uniformă, de la respectul pe care-l ai faţă de şcoală, urmează respectul faţă de profesor.
Respect care s-a cam pierdut. Am văzut recent cazul profesorului de sport care a întreţinut relaţii sexuale cu o elevă, dar şi o tânără care trăieşte cu un cunoscut primar din România şi care pozează în reviste pentru adulţi.
Aceste cazuri au fost scoase în evidenţă cu un anumit ţel. Eu sunt convins că s-au întâmplat lucruri de genul acesta în orice perioadă. Dar mai sunt sigur şi de altceva: dacă v-aţi duce diseară în orice club, cu o echipă de la „Adevărul", şi cu poliţia, evident, şi aţi verifica ce vârste au fetele de acolo, aţi constata că 90% sunt sub 18 ani. Toate sunt la şcoli, chipurile. Păi, la Londra, fiică-mii, din cauza faptului că era mai mică de statură, i-a cerut ID-ul la intrare, ca să vadă dacă are 21 de ani. Prin urmare, de la educaţie pleacă totul. Iar „educaţie" egal „respect". Respect faţă de ceea ce înseamnă carte sau învăţătură. Dacă te obişnuieşti de mic să ai respect faţă de şcoală, când vei fi mare vei avea respect şi faţă de alte instituţii ale statului. Poate vei lucra la acele instituţii şi îl vei respecta pe cetăţeanul care ţi se adresează.

Asta înseamnă bună-cuviinţă...

Exact! Acum te şi miri când dai peste un funcţionar care te tratează civilizat.

Dacă te obişnuieşti de mic să ai respect faţă de şcoală, când vei fi mare vei avea respect şi faţă de alte instituţii ale statului.