VIDEO Alexandru Tomescu, violonist: „Kim Jong-il a fost la unul dintre concertele mele”

Cunoscutul muzician român, posesor al unei viori „Stradivarius", relatează experienţele pe care le-a trăit în Coreea de Nord şi spune că ar trebui să preţuim mai mult ceea ce avem în acest colţ al Europei

Puţini tineri muzicieni se pot mândri cu performanţele profesionale ale lui Alexandru Tomescu, iar majoritatea celor apreciaţi aleg să părăsească România. Invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână rezistă cu stoicism într-o societate fără proiect şi încearcă să schimbe lucrurile măcar în jurul său. Vorbeşte despre degradarea sistemului educaţional, despre individualism şi perioada de dinainte de 1989. Alexandru Tomescu demonstrează că este o conştiinţă în alertă şi că nu-i este indiferent ce se întâmplă cu ţara lui, chiar dacă, personal, s-ar putea descurca bine oriunde în lume. Cu vioara „Stradivarius-Elder-Voicu 1702" pe care o are în folosinţă, Alexandru Tomescu a adus servicii mult mai consistente României decât numeroase reprezentanţe diplomatice ale ţării noastre. În peregrinările sale artistice, muzicianul român a trecut şi prin Coreea de Nord, prilej cu care a strâns câteva lecţii de viaţă pe care vi le împărtăşim în rândurile de mai jos.

CARTE DE VIZITĂ

- Alexandru Tomescu s-a născut la 15 septembrie 1976, la Bucureşti.
- A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1995-1999), la Southern Methodist University, Dallas, Texas (2000) şi la École Superieure de Musique, Sion, Elveţia (2001).
- În septembrie 2007 a câştigat dreptul de a cânta la faimoasa vioară „Stradivarius Elder-Voicu 1702" pentru o perioadă de cinci ani.
- În aprilie 2009 a concertat, timp de o jumătate de oră, în staţia de metrou „Piaţa Victoriei" pentru a testa reacţia publicului la muzica de calitate.
- Este unul dintre fondatorii formaţiei de muzică de cameră „Romanian Piano Trio".

„La noi primează individualismul"

„Adevărul": Cum găseşti manifestaţiile care au avut loc în Piaţa Universităţii?

Alexandru Tomescu: Sincer să fiu, neavând televizor, nu prea am fost la curent cu ceea ce se întâmplă acolo. Dar, atunci când mă întorceam acasă seara, de la studii, foarte târziu, auzeam strigăte şi scandări pe stradă. Eu cred că e un moment destul de neclar. Şi cred că toată lumea aşteaptă să vadă în ce direcţie se va îndrepta toată această mişcare.

Ţi se pare că tinerii au vreun rol în generarea acestor mişcări?

Fără îndoială, tot ceea ce se întâmplă, inclusiv în plan politic şi social, are o influenţă asupra noastră, a tuturor celor care trăim în România. Dar ca să emit o părere avizată şi care să mă reprezinte ar trebui să fiu mai la curent cu toate lucrurile care s-au întâmplat acolo ori, sincer să fiu, nu am urmărit îndeaproape acest fenomen.

Pe Alexandru Tomescu nu-l interesează politica?

Încerc să mă ţin cât mai departe.

Politica, în sensul ei profund, înseamnă viaţa noastră de zi cu zi...

În sensul ei idealizat, într-adevăr.

În sensul ei originar...

Ar fi foarte frumos dacă am putea trăi măcar parţial acele idealuri ale politicii, aici, în România.

Se poate oare? Există vreo şansă ca tinerii de calitate să se apropie de politică? Astăzi, orice asociere cu politica aduce deservicii în planul imaginii...

Dacă ar exista anumite forme de organizare a tinerilor, altele decât organizaţia de tineret a partidului X, Y, sau Z, care să reprezinte strict idealurile lor şi să nu fie o pepinieră pentru viitorii membri ai partidului, atunci cred că, într-adevăr, ceva s-ar putea face.

De ce crezi că tinerii de azi nu par interesaţi să-şi adune energiile pentru un proiect naţional, de pildă?

Cred că sunt multe explicaţii. Sunt convins că există multe ONG-uri, numeroase asociaţii, numeroase grupuri de discuţii pe Facebook - mai mult sau mai puţin „încinse" - exact pe teme de acest gen. Eu cred că obstacolul, la fel ca şi în problema legată de Roşia Montană, este aceea a conştientizării pe care o poţi avea tu, ca individ, în clipa în care te asociezi cu alţii. Atunci dovedeşti un glas mai puternic şi mai coerent. În România, de multe ori, primează individualismul şi acest lucru nu se întâmplă aşa, ca din întâmplare. Timp de 50 de ani, în perioada comunistă, individualismul era una din metodele de supravieţuire, de rezistenţă. E nevoie de mai mult de 20 de ani pentru a începe să schimbi această mentalitate. Spre exemplu, în multe blocuri, locatarilor le pasă de curăţenia din interiorul locuinţelor proprii, iar scara blocului arată ca şi cum n-ar aparţine nimănui.

Organizaţiile civice ar trebui să se ocupe de schimbarea mentalităţilor...

Ar trebui să aibă un glas coerent. Lucrurile cred că sunt pornite pe o anumită direcţie. Deja există această generaţie de tineri care s-a născut după Revoluţie şi care nu a experimentat nici măcar aşa, la minim, individualismul. Pentru mulţi dintre ei, acele momente, acele amintiri, par nişte fabulaţii sau nişte exagerări. Eu cred că această tânără sau foarte tânără generaţie are şansa unui început proaspăt şi necondiţionat de aceste închistări.

Timp de 50 de ani, în perioada comunistă, individualismul era una din metodele de supravieţuire, de rezistenţă.

„Tata asculta în dormitor «Europa Liberă»"

Ce amintire din perioada comunistă ţi-a rămas întipărită în memorie?

Şi eu am stat la cozi la pâine, lapte, brânză sau hârtie igienică. Toate aceste produse banale în ziua de astăzi deveniseră, într-adevăr, produse de lux. Dar, mulţumită eforturilor părinţilor mei, cred că am avut o copilărie cât se poate de normală şi destul de puţin constrânsă de problemele acestea ideologice. Sigur, tata asculta în dormitor „Europa Liberă", cu o antenă de o jumătate de metru înălţime şi îmi spunea ca nu care cumva să zic ceva la şcoală, Doamne fereşte! În afara de asta, am avut o copilărie cât se poate de normală şi cât se poate de banală. Mă rog, în măsura în care copilăria unui muzician poate fi banală. Dar am citit, acum ceva vreme, o carte foarte interesantă, scrisă de un tânăr care fusese trimis într-un lagăr de muncă forţată, în Coreea de Nord. Asta pentru simplul motiv că un unchi de-al său era suspectat că ar avea legături cu japonezii...

Astăzi, în urechile unui tânăr sună ca un banc prost...

Da, dar asta este o chestiune reală. Toată familia lui a fost trimisă, fără judecată, fără nimic, undeva în munţi. Au petrecut acolo vreo zece ani şi, ulterior, el a reuşit să fugă din ţară. Şi a avut tăria să scrie o carte în care a povestit toată viaţa lui de până atunci. Primii 13 ani îi trăise ca şi toţi ceilalţi copiii nord-coreeni, ducând o viaţă foarte normală. Era pasionat de acvarii, de peşti, se juca cu copiii şi, brusc, se produce o schimbare dramatică, iar vreme de zece ani s-a luptat ca să supravieţuiască fizic, fiind înfometaţi. Era, practic, o condamnare la moarte, dar la o moarte lentă.

Prin înfometare...

Prin înfometare, în condiţii foarte dure. Fără îndoială că şi în vremea comunismului de la noi exista această posibilitate. Nu ştiu dacă se materializa chiar la fel de dur cum se întâmplă astăzi în Coreea de Nord, dar simpla existenţă a acestei ameninţări făcea ca oamenii să fie foarte precauţi.

Mall-urile de astăzi din Bucureşti sunt „circurile foamei" de ieri. Clădirile unde „protipendada" face shopping erau pregătite pentru ca generaţia noastră să meargă acolo şi să mănânce pe bază de cartelă, pe sistem nord-coreean.

Da, e o ironie a sorţii. Oricum, cine a călătorit în Coreea de Nord sau, mă rog, cine caută pe internet nişte imagini va avea o senzaţie foarte surprinzătoare şi poate un pic supărătoare de déjà-vu. Asta fiindcă majoritatea clădirilor construite în România, şi în special în Bucureşti - Casa Poporului, de pildă - seamănă foarte mult cu cele nord-coreene. Sigur că noi nu am atins acele proporţii gigantice, dar nu eram foarte departe. Şi chiar acest sistem de „raţionalizare" a alimentelor tot din Coreea de Nord a fost importat.

Am avut o copilărie cât se poate de normală şi cât se poate de banală.

„Kim Jong-il a fost la unul dintre concertele mele"

Ai călătorit în Coreea de Nord?

Da. N-am călătorit direct dintr-o ţară într-alta, ci din China. Încă şi acum îmi amintesc de aşa-zisa „zonă demilitarizată", care este, de fapt, zona cea mai militarizată de pe întreaga planetă. Acolo este cea mai mare concentraţie de forţe armate.

Sunt curse aeriene din Beijing spre Coreea de Nord?

Da, sunt, dar nu ştiu dacă există curse aeriene regulate. Coreea de Nord, la fel ca şi România în perioada comunistă, are o nevoie cronică de valută şi a devenit destul de populară pentru o anumită nişă de turişti. Prin acest gen de excursii, mulţi văd în Coreea de Nord un fel de mare parc tematic. Numai că nu este un parc tematic, este realitate şi este sfâşietor, dramatic ceea ce vezi. Eu am fost acolo în 1995 şi în 1997. Era o perioadă foarte grea pentru Coreea de Nord. Un moment care m-a marcat profund a fost acela în care noi, cei din delegaţia României, trimisă acolo de Ministerul Culturii, după o recepţie fastuoasă, cu zeci de feluri de mâncare, am fost abordaţi de interpretul nostru, care era şi securistul grupului. El ne-a sugerat să luăm un măr şi să-l oferim şoferului autocarului cu care am venit. Am luat un măr şi i l-am dat acelui coreean. Ei bine, nu doar că l-a primit aşa cum fac asiaticii, mulţumindu-ne foarte mult, dar ne-a spus şi nişte cuvinte pe care n-am să le uit niciodată: „Mulţumesc foarte mult! Îl voi păstra pentru copiii mei!"

Dramatic...

Şi era un om care trăia în Capitală. Noi suntem obişnuiţi să aruncăm un măr dacă s-a stricat pe jumătate. Sunt locuri în lumea aceasta în care un măr poate reprezenta un cadou ce poate lumina o săptămână întreagă din viaţa unui om.

Reflectăm prea puţin la ceea ce se întâmplă în alte părţi ale lumii...

E vorba de această perspectivă care, din păcate, în presa de la noi, este mult prea centrată pe România şi nu neapărat pe problemele reale ale României, ci pe „problemele tabloidizate" ale ţării. În lume se întâmplă o mulţime de lucruri. Sunt ţări care traversează situaţii mult mai grele decât România şi pe care noi le-am putea sprijini. Asta ne-ar ajuta în primul rând pe noi, fiindcă ne-am simţi mult mai bine.

Ca să ai „nume şi prenume" trebuie să-ţi asumi şi suferinţa altora, spunea un mare duhovnic ortodox român...

Da. Trebuie să devii receptiv. Şi să ieşi din acest individualim la nivel de naţiune.

Oferind, spre exemplu.

Da. A nu se înţelege că, acum, peste noapte, România ar trebui să devină un mare creditor, dar poţi să oferi expertiză, poţi să oferi un sfat. Sunt o mulţime de lucruri care nu implică bani.

Poţi să-l trimiţi pe Alexandru Tomescu să susţină un concert la Phenian, de pildă. Cum sună muzica în Coreea de Nord?

În Coreea de Nord am trăit experienţe unice. Ţin minte un concert cu orchestra. Acolo am avut ocazia să-mi pun la încercare capacităţile de a memora muzică peste noapte. Am primit seara o piesă coreeană care urma să fie cântată în concertul de gală de a doua zi. Şi am reuşit să o învăţ peste noapte. Era o orchestră simfonică - 50-80 de oameni pe scenă. Toţi cântau fără partitură, fără pupitre în faţă. Nu mai spun că toţi se mişcau pe ritmul muzicii, exact ca un lan de grâu. O sincronizare incredibilă... După ochii mei de muzician occidental, poate o sincronizare un pic forţată. Dar, mă rog, ăsta era stilul. Dirijorul concertului, care ulterior a şi primit o decoraţie, era italian. El era singurul care avea pupitru cu partitură. Deci, situaţia din Europa de-a-ndoaselea. Aici orchestra are întotdeauna partituri, iar dirijorul ştie totul pe dinafară. Acolo era pe dos! M-a amuzat foarte mult acea situaţie. Şi încă ceva: nord-coreenii dispun de nişte săli uriaşe, megalomanice. Sala Palatului e o sală mică şi banală în comparaţie cu ale lor. Nu ştiu în ce măsură participarea publicului la concerte este spontană, dar ştiu că niciodată nu era vreun loc liber. Toată sala plină, toţi bărbaţii la costum, aveai senzaţia că eşti pe altă planetă.

Probabil aveau „origine controlată", erau din aparatul represiv...

Coreea de Nord e un caz aparte. Este unul dintre puţinele statele care şi-a păstrat o puritate etnică foarte greu de obţinut.

L-ai văzut pe Kim Jong-il?

A fost la unul dintre concertele mele. Văd că dinastia nu s-a stins. Stabilesc nişte recorduri la care Ceauşescu nici nu visa.

Sunt ţări care traversează situaţii mult mai grele decât România şi pe care noi le-am putea sprijini.

„Valorile nu se pot afirma în România"

Dacă Alexandru Tomescu ar avea putere deplină, ce-ar face în România, acum?

Putere deplină? Despre ce fel de putere e vorba?

Putere de „preşedinte-jucător", să zicem...

Cred că nu m-ar prinde un astfel de rol. Nu ştiu... Privind la România, mă îngrijorează cel mai mult învăţământul. Este vorba de generaţia care vine. Totul porneşte de la degradarea condiţiei de dascăl. Astea sunt lucruri care nu au implicaţii imediate.

„Ca profesor eşti privit ca un coate-goale", îmi spuneai la precedentul nostru dialog „La masa Adevărului"...

Ambii mei părinţi sunt profesori. Deci, am vorbit în cunoştinţă de cauză. Lucrurile astea au implicaţii pe termen lung. Dar „termen lung", în România, înseamnă, de obicei, săptămâna viitoare sau peste două săptămâni.

N-avem un obiectiv clar pentru următorii ani - unde vrem să ajungem.

Te gândeşti ce cumpărături poate face un profesor, din salariul său, la supermarket... În clipa în care te gândeşti la ce fel de medic vei merge peste 20 de ani, ce fel de profesor îţi va educa copiii, începi să găseşti răspunsuri foarte îngrijorătoare. Pe lângă această cădere a educaţiei, nu există un sistem de promovare a valorilor. Se consideră că este normal ca oricine are valoare să plece din ţară. De ce? Fiindcă în România nu te poţi afirma şi că e pierdere de vreme.

Ai avut dilema asta, la un moment dat - să rămâi sau să pleci. Spuneai că 2010 a fost un an de cotitură...

Eu cred că fiecare român are această dilemă, măcar o dată pe zi. Unii dintre noi chiar ajung să facă „pasul cel mare". Sigur că nu există loc perfect în care să trăieşti, însă, pentru mine, există un loc pe care îl valorizez extrem de mult - acasă. Oricât de frumoase ar fi condiţiile economice, sociale, culturale în altă parte, acelea sunt totuşi ţări străine de care nu mă simt legat. Sunt nişte legături care nu se construiesc peste noapte. În clipa în care ştii că părinţii, bunicii, străbunicii tăi au locuit aici, au muncit aici, s-au implicat în viaţa de aici, au luptat în războaie pentru a apăra România, parcă altfel relaţionezi cu ţara respectivă.

Acum e „la modă" să negi valorile pe care le are România, să „demitizezi" istoria naţională...

E adevărat că în ziua de astăzi sunt puse serios sub semnul întrebării capitalismul, globalizarea, totul. La fel ca şi în cazul crizei din România, nu există o alternativă credibilă, o alternativă serioasă care să înlocuiască acest sistem. La rându-mi, nu cred că există o variantă perfectă, aşa cum nici capitalismul nu este perfect.

Nu există loc perfect în care să trăieşti, însă, pentru mine, există un loc pe care îl valorizez extrem de mult - acasă.

„Înainte să loveşti, încearcă să înţelegi"

Cum ţi se pare intelectualitatea publică românească? Ai aştepta mai mult de la ea?

Eu nu cred că rolul intelectualului este neapărat acela de a se implica în politică. Nu cred că un intelectual ar visa să ajungă preşedinte. Ei pot fi, mai degrabă, o sursă de inspiraţie prin articolele pe care le scriu. Politicienii, teoretic, ar trebui să citească aceste articole cu interes şi cu inima deschisă. Nu ştiu în ce măsură clasa politică din România de astăzi respectă şi valorizează intelectualii.

Nu pare să-i respecte. Poate că retragerea lor în penumbră este cauzată tocmai de această lipsă de respect...

Da, probabil.

Cum reacţionezi când te loveşti de lipsă de educaţie, în viaţa de zi cu zi?

Dacă noi, în România, am fi mai toleranţi, am fi mult mai câştigaţi şi s-ar rosti mult mai puţine înjurături pe stradă.

Cred că nu se întâmplă în multe locuri din lume să se înjure atât de mult şi atât de urât...

Temperamente fierbinţi sunt peste tot, în special în ţările latine. Dar am impresia că în alte ţări, chiar dacă există anumite tensiuni verbale, oameni nu ajung să se bată în intersecţii. E vorba de această deschidere către aproapele tău. Înainte să-l loveşti, încearcă să-l înţelegi. Îţi trebuie compasiune, îţi trebuie nişte virtuţi creştine. Poporul român se revendică a fi majoritar creştin. Dacă am trece de această etichetă, deschiderea către compasiune şi iubirea faţă de aproape ar trebui să metamorfozeze spectaculos societatea noastră.

De altfel, cea mai profundă definiţie a Lui Dumnezeu este... „iubire".

Da. Ajungem din nou la care sunt valorile societăţii. Sunt multe clipuri pe YouTube cu tot felul de tineri care se filmează şi care fac accidente din cauza asta. Se filmează când merg cu 200 de km pe oră prin oraş sau mai ştiu şi eu ce alte nebunii fac. De ce? Fiindcă în felul acesta îşi asigură o poziţie în grupul lor de prieteni. Dacă pentru ei asta ar fi ceva devalorizant şi s-ar discredita făcând aşa ceva, alta ar fi starea de fapt. De ce avem aceste valori? Fiindcă aşa au fost crescuţi acei tineri. Ei nu s-au trezit cu „valorile" astea peste noapte. Şi ne întoarcem la sistemul de educaţie.

La şcoală...

La şcoală, la grădiniţă chiar.

Am impresia că în alte ţări, chiar dacă există anumite tensiuni verbale, oameni nu ajung să se bată în intersecţii.

„Îmi place orice fel de muzică"

Alexandru Tomescu ascultă muzică rock?

Cum să nu?! Ascult orice fel de muzică. Îmi place să ascult cu volumul ridicat muzică şi de aceea sunt mai precaut când fac asta acasă.

Ai o cameră izolată fonic, unde exersezi...

Da, camera aceea e insonorizată. E o cameră foarte utilă. Dar îmi place orice fel de muzică. Nu-mi plac aceia care resping aprioric un gen muzical, cum a fost, la un moment dat, foarte „la modă" ca toată lumea să fie împotriva manelelor. După părerea mea, singura sau una dintre puţinele publicaţii care măcar a încercat să prezinte un punct de vedere echilibrat a fost „Dilema veche". Pe verso-ul paginii unde era articolul lui Andrei Pleşu am putut citi şi o opinie „pro manele". Şi eu cred că este loc sub soare pentru toate genurile muzicale. Chiar dacă eu, ca individ, poate nu înţeleg şi nu apreciez manelele.

Ceea ce deranjează este „manelizarea" vieţii de zi cu zi, nu atât faptul că se ascultă manele...

Eu cred că există manelele fiindcă au un public al lor. Sunt nişte oameni cărora chiar le plac. Oamenilor acelora poate că nu trebuie să le dai cu forţa Beethoven şi Şostakovici (n.a. compozitor şi pianist rus, autor a 15 simfonii). Nu trebuie puşi automat într-o categorie de „paria" ai societăţii. Chiar mi s-ar părea interesantă o discuţie cu un om pasionat de manele.

Avem o problemă, trebuie să o recunoaştem, cu faptul că n-am reuşit să integrăm această comunitate a rromilor...

Cred că noi sărim nişte etape premergătoare. Adică noi vrem deja să presărăm ierburile peste friptură când friptura nici nu este scoasă din congelator. Înainte de a integra o comunitate ar trebui să încerci să o înţelegi. Care sunt principiile şi valorile ei? Ar trebui să vezi dacă ei chiar îşi doresc să fie integraţi. Fiindcă dacă nu-şi doresc să fie integraţi, tu poţi să aduci şi luna de pe cer, pentru că nu are niciun sens. Şi cred că esenţialul, într-o ţară cum e România, în care trăiesc mai multe feluri de oameni, este mai degrabă coabitarea paşnică, decât integrare, uniformizarea lor. Sigur că trebuie să existe un consens asupra unor valori de bază ale societăţii.

Aici apare ruptura...

Lucrurile acestea nu se întâmplă de ieri, de azi. Adică nu e vorba că până acum rromii au fost perfect integraţi peste tot în lume şi, brusc, în ultimii patru ani, integrarea lor a fost un insucces.

Francezii s-au dumirit abia acum...

Au aflat din proprie experienţă şi ar fi foarte interesant de făcut un studiu, un dosar, în privinţa schimbării discursului lor public. Sunt sigur că există zeci de articole pe această temă, pe lecţiile ce ne erau date din Occident, referitoare la integrarea rromilor, în anii '90, şi la schimbarea de paradigmă care s-a petrecut acum. Unde este coerenţa?

Nu-mi plac aceia care resping aprioric un gen muzical, cum a fost, la un moment dat, foarte „la modă" ca toată lumea să fie împotriva manelelor.

„Adevăratul «Stradivarius» este în sufletul celui care cântă"

Alexandru Tomescu va avea un an 2012 intens din punct de vedere profesional...

Chiar mai aglomerat decât 2011.

Vei apărea pe scenă alături de cvartetul „Ad libitum"...

Sigur, toată lumea a auzit de cvartetul „Ad libitum" prin prisma tragediei petrecute în vara anului trecut, atunci când Adrian Berescu, prim-violonistul cvartetului, a murit într-un accident de motocicletă. „Ad libitum" e un cvartet care a fost înfiinţat acum 23 de ani, la Iaşi şi a câştigat două dintre cele mai importante concursuri de cvartet din lume. Cu toate acestea, este foarte puţin cunoscut în România. În Bucureşti n-au cântat niciodată. M-am alăturat lor din toamna anului trecut şi am avut un prim turneu de concerte în Olanda. Cvartetul e cunoscut mai degrabă în străinătate decât în România şi m-am gândit că e cazul să ne facem intrarea pe scena muzicală din România pe uşa din faţă. Aşa că primul concert oficial în Bucureşti va avea loc pe 17 februarie, la Sala Radio, cu un program care a ridicat în picioare săli întregi, în Olanda. Şi olandezii sunt un public foarte pretenţios, mai ales în ceea ce priveşte muzica de cameră. Pentru mine, muzica de cvartet era ca o grădină paradiziacă, interzisă „muritorilor violonişti" fiindcă o formaţie de cvartet de calitate, în adevăratul sens al cuvântului, presupune un lucru intens, presupune o constanţă, presupune o acordare de sensibilităţi, de capacităţi.

Aşadar, un nou proiect muzical reuşit.

Sper că va fi un proiect pe măsura capacităţilor sale reale. Acest prim concert de la Sala Radio nu va fi singurul. Vom lansa primul compact disc, în noua formulă a cvartetului, undeva în luna aprilie. E momentul ca şi publicul din România să cunoască mai bine, să se bucure de această muzică. Muzica de cameră de cvartet este fără îndoială o culme a muzicii.

Deja ai epuizat biletele.

Deja? Da, chiar mi-ai speriat! Am foarte mulţi prieteni pe care vreau să-i invit şi sper că voi avea timp să rezerv locuri şi pentru ei. Sper ca împreună cu colegi mei din „Ad libitum", Şerban Mereuţă, Bogdan Bisoc şi Filip Papa, să reuşim să trezim acest gust pentru muzică de cameră de foarte bună calitate în România. Muzica de cvartet a fost văzută, pe nedrept poate, foarte ermetică şi foarte greu de înţeles.

Urmează miniturneul Bartok, în Craiova, Sibiu şi Iaşi...

Da. În Craiova, Sibiu, Iaşi şi Bucureşti, cu Orchestra Naţională Radio. În paralel cu proiectele de cvartet, îmi împlinesc un vis mai vechi, pe care-l aveam încă din Conservator, atunci când am studiat Concertul nr. 2 de Bela Bartok. În ceea ce priveşte acest concert, în România am întâmpinat întotdeauna o rezistenţă foarte solidă faţă de repertoriul de secol XX. Şi mereu m-am luptat. E un repertoriu care mie îmi place foarte mult. E o muzică extrem de pasională, extrem de implicată, în care plaja aceasta de tonalităţi de toate felurile este dusă la extrem. E o muzică fără căi de mijloc.

Fără compromisuri...

Şi, în acelaşi timp, e o muzică foarte frumoasă, foarte melodioasă. Spre exemplu cred că toată lumea ar avea un mare şoc şi nimeni n-ar spune „Ăsta e Bartok!" dacă ar asculta primele zece secunde din partea I a Concertului. E o muzică atât de frumoasă încât zici că e o muzică de film.

Vei cânta cu vioara „Transilvanius", aici de faţă?

Da, da, „Transilvanius" îşi sărbătoreşte deja primul an de existenţă pe scenele de concert. E o vioară care a câştigat foarte mult în sonoritate.

Lutierul ţi-a spus asta?

Vioara a fost expusă la expoziţia lutierilor de la Cremona. Cremona este un fel de „Mecca a constructorilor de viori" fiindcă acolo a trăit Stradivarius. Dacă nu i-aş fi dat indicaţii foarte precise şi foarte stricte lui Silvian Rusu, cel care a construit-o, să nu cumva să o înstrăineze, el deja primise oferte de la alţi violonişti care voiau neapărat să o cumpere. I-am spus Silvian că nu se pune problema. A fost special construită pentru mine şi, într-un fel, îmi pare normal să fie aşa. În acelaşi fel în care un costum este făcut după măsurile tale, o vioară perfectă este făcută de un lutier care-ţi cunoaşte foarte bine felul de a cânta.

Îmi spuneai, de altfel, că o vioară capătă valoare, ajunge la potenţialul ei maxim, în mâna violonistului. Dar, totodată, poate crea probleme violonistului, dacă acesta nu este foarte bun...

Da, întotdeauna există o interacţiune. Nu este unidirecţională această legătură între instrumentist şi obiectul pasiunii sale. Cred că o vioară, indiferent de felul ei, se îmbunătăţeşte dacă este cântată bine, dacă este cântată pe scenă, în concerte. Atunci este realmente solicitată, la întregul ei potenţial. Pe de altă parte, nimic mai fals decât ideea că o vioară de mare preţ poate face minuni. Pune în mâna unui violonist mediocru un „Stradivarius" şi tot un violonist mediocru va rămâne, ba chiar va fi dezavantajat de acel Stradivarius pentru că îi va pune nişte probleme suplimentare, pentru care el nu este pregătit. Eu sunt convins că adevăratul „Stradivarius" este în mâinile şi în sufletul celui care cântă.

Pune în mâna unui violonist mediocru un „Stradivarius" şi tot un violonist mediocru va rămâne.