Zoe Petre, consilier prezidenţial (1996-2000): „Traian Băsescu n-are nevoie de intelectuali”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fostul consilier prezidenţial spune că românii cu studii superioare au fost victimele şefului statului, care este un partizan al ideii că aceia care nu se descurcă pot „să piară”. A stat patru ani la Palatul Cotroceni, lângă preşedintele Emil Constantinescu, zonă din care a putut observa cu atenţie dispunerea pieselor pe tabla de şah a politicii româneşti şi a celei internaţionale. Atunci când Zoe Petre îl consilia p

image

Invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână a văzut şi a auzit multe, motiv pentru care i-am solicitat o analiză în legătură cu ceea ce se întâmplă astăzi cu România. Zoe Petre afirmă că, în ultimii ani, clasa de mijloc, în general, şi intelectualii, în special, au fost victimele instituirii, de la cel mai înalt nivel, a regulii „supravieţuieşte cine poate". Cu ce ne-am ales de pe urma acestei „strategii" sociale, vă invităm să aflaţi în rândurile de mai jos.

CARTE DE VIZITĂ

- Zoe Petre s-a născut la 23 august 1940, la Bucureşti.
- Decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti (1990-1996).
- A susţinut conferinţe şi a fost profesor asociat la o serie de universităţi occidentale.
- Consilier prezidenţial pentru politică internă şi externă (1996-2000).
- Membru fondator şi vicepreşedinte al partidului Acţiunea Populară, fondat de către fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu (2003).

Zoe Petre afirmă că românii au pierdut în perioada comunistă simţul datoriei şi al lucrului bine făcut



„Băsescu suferă de un acces acut de napoleonită"

„Adevărul": Cum aţi caracteriza activitatea preşedintelui Băsescu din cel de-al doilea mandat al său?

Zoe Petre: Mi-aduce aminte de pensionarii aceia care tot dau în judecată ba un vecin, ba un alt vecin, ba că a mutat gardul, ba că i-a jumulit pisica...

De procesomani?

Da, de procesomanii care nu pot să se înţeleagă cu nimeni, nici cu propria nevastă, şi care tot fac scandal, ba la crâşmă, ba la tribunal. Dar problema mea e niţel altfel. Sigur, preşedintele Băsescu se enervează când îşi permite un intelectual de talia lui Andrei Pleşu să se distanţeze discret şi aş zice mai elegant decât merită de administraţia sa. Mie îmi pare rău că această distanţare n-a avut loc la vreme. Eu nu ştiu dacă am apucat să discutăm atunci, dar am scris, îmi aduc aminte foarte bine, pe marginea deciziei preşedintelui, cu greu asumată, de a condamna comunismul. Dacă în primul mandat al lui Traian Băsescu, intelectualii care l-au susţinut îi spuneau cu politeţe, dar cu încăpăţânare, „asta nu e bine" şi îi mai ţineau în frâu această veşnică pornire autoritară, acum asta nu mai are cum să se întâmple. Băsescu suferă clar de un acces acut de „napoleonită" şi nu mai suportă în jurul lui pe nimeni care l-ar putea aduce la limitele unui preşedinţii democratice.

Intelectualii care, la un anumit moment, l-au susţinut pe Traian Băsescu sunt acuzaţi public de faptul că tac pentru anumite beneficii sau chiar de frică...

Acum, de frică s-ar putea. Pentru că domnul Băsescu este o persoană vindicativă şi care nu s-a sfiit - cum am văzut - să facă rău, acolo unde i se părea Domniei Sale că nu i se face destul bine.

Dar, la urma-urmei, ce poate să-i facă unui om care se ştie curat?

Iertaţi-mă, se poate, pentru că îi poţi înscena oricui, orice şi cu cât cineva se ştie mai curat, cu atât e mai vulnerabil, pentru că nu se aşteaptă. Să vă dau un singur exemplu. Am fost decan într-o perioadă foarte dificilă şi, mai ales în primii doi ani, era foarte neplăcut. Asta pentru că profesorii facultăţii se împărţiseră în două tabere egale: unii care mă susţinuseră şi alţii care mă detestau. La un moment dat, un coleg din tabăra adversă a crezut că i-am făcut un rău mai mare decât se aştepta. Era fals. A venit la mine - din fericire, am avut martori la această scenă - şi mi-a spus că îmi aduce Procuratura pe cap. Şi i-am spus: „De ce, domnule profesor, ce-am făcut?". Zice: „N-are a face, a fost admitere, întotdeauna se găseşte ceva!" Această atitudine gangsterească nu e izolată şi putea foarte bine să fie folosită, mai ales în cazul unor oameni care nu se aşteaptă să fie târâţi în asemenea afaceri.

Această „atitudine gangsterească", cum aţi denumit-o, ne este specifică sau se întâmplă, în egală măsură, şi în Occident?

Nu trăiesc acolo, dar din câte pot să-mi dau seama, din presă, se întâmplă cu precădere la Moscova şi la Kiev. Acolo te poţi pomeni băgat după gratii fără să fii făcut nimic rău. În Franţa, în Anglia, e mai greu. De curând, am văzut că există o posibilitate în America. Dacă intri în coliziune cu stereotipurile feministe militante...

Vă referiţi la cazul Dominique Strauss-Kahn?

Mă refer clar la acest caz care, până la urmă, cred că se va dovedi că a fost o făcătură. Dar o făcătură în care a jucat excesul de zel al procurorilor, în care poliţia americană a marşat pe stereotipuri foarte înrădăcinate în momentul de faţă, în care societatea americană a manifestat un puritanism tradiţional ş.a.m.d. Sigur că nu ştiu, până la urmă, cum o să se termine epopeea aceasta, dar instinctul mi-a spus de la bun început că trebuie să fie o făcătură. Nu bănuiesc un complot internaţional, dar unii s-ar putea gândi şi la un complot.

"Domnul Băsescu este o persoană vindicativă şi care nu s-a sfiit să facă rău, acolo unde i se părea Domniei Sale că nu i se face destul bine."

image



„Zvonul nu poate fi dislocat aproape de nimic"

Oamenii de azi sunt mai uşor de manipulat decât cei din trecut?

Nu. Oamenii au fost întotdeauna uşor de păcălit. Problema e că nu puteau fi atinşi de informaţii manipulatoare decât într-o proporţie foarte mică. Eu am citit, într-o vacanţă petrecută în Franţa, o bibliotecă întreagă despre zvonuri. Zvonurile din timpul Revoluţiei franceze, de pildă, au dus oameni la ghilotină. Zvonul are particularitatea de a nu putea fi dislocat aproape de nimic. Se citează un caz excepţional al unei actriţe franceze, care urma să primească un rol foarte important, râvnit de foarte multe colege de breaslă, şi despre care s-a răspândit zvonul că ar fi bolnavă de moarte. La două zile după ce a început să circule acest zvon, actriţa în cauză a apărut la telejurnal, la o oră de maximă audienţă, cu doctorul ei, care a spus: „E sănătoasă, uite certificatul, n-are nici pe dracu'!" Dar este un caz absolut singular. De obicei, dezminţirea întăreşte zvonul. Problema este câţi oameni intră în malaxorul acestei manipulări. Ori, aici, contemporaneitatea e mult mai avansată decât oricare altă epocă.

Astăzi, în România, sunt lansate pe piaţa dezbaterilor tot felul de pseudoteme...

...care sunt preluate sau negate. Dar n-are a face, negându-le le repeţi. Eu am lucrat destul de mult în comunicare şi marea noastră problemă, atunci când voiam să dăm o dezminţire - întâi era că nu dădeam foarte des, pentru că regula este asta: dai dezminţire acolo unde s-a dat ştirea falsă. Dar asta înseamnă că persoanele care în ziua X, când s-a dat ştirea falsă, nu erau acasă, vor auzi dezminţirea şi o să zică: „Ia te uită, e o chestie!" Deci, e o grijă extrem de mare în felul în care formulezi o dezminţire. Nu spui tu a doua oară ce a spus fals predecesorul pentru că oamenii pot să asculte bucăţi. „Am auzit la televizor că...", dar el, între timp, a plecat până la bucătărie să-şi ia o bere şi n-a auzit negaţia.

Sunt mulţi care prind segmente de informaţie...

Da. Eu am făcut o dată o experienţă cu totul empirică. Am rugat, la sfârşitul unui an universitar, într-o serie excepţională de studenţi, probabil cea mai bună serie pe care am avut-o vreodată în cariera mea didactică, să-mi dea câteva caiete de notiţe. Pentru că voiam să văd ce ajunge la ei din ceea ce le transmit eu. Vreau să vă spun că s-au prezentat strălucit la examen, dar în majoritatea covârşitoare a cazurilor ce scria în caietele alea n-avea decât o vagă legătură cu ceea ce spusesem eu. Aşa că, să nu uităm de această densitate specifică a receptării, care e foarte importantă în manipulare. Nu uitaţi, totuşi, că se spunea despre Securitatea lui Ceauşescu că e premiantă la manipulare, la dezinformări, la intoxicări, la lucruri de genul acesta.

"De obicei, dezminţirea întăreşte zvonul. Problema este câţi oameni intră în malaxorul acestei manipulări."

image
image

„Descalificarea presei poate fi rezultatul unei operaţii de amploare"

Am resimţit şi după '89 efectele manipulării comuniste?

Absolut! Dar foştii securişti au continuat să lucreze până foarte târziu, dacă nu şi în zilele noastre. Totuşi, când şeful statului spune că e foarte bine că sunt ofiţeri acoperiţi în redacţiile de ziare, eu mă întreb de ce îşi iau leafa oamenii ăia, nu ca să răspândească zvonuri!?

E foarte greu să se mai întâmple asta în România de azi, ţară membră a NATO.

E greu, dar nu e imposibil.

Nu e imposibil, dar s-ar vedea de la o poştă orice influenţă într-o direcţie sau alta, la cât de mult a coborât nivelul presei...

Nu ştiu, nu ştiu dacă aveţi dreptate. A venit o generaţie de tineri ziarişti care n-au nici măcar experienţa presei comuniste, pe care o aveau înaintaşii, dar însăşi această descalificare a presei poate fi rezultatul unei operaţii de mai mare amploare.

Oare în Germania sau în Franţa nu se întâmplă acelaşi lucru? Serviciile de informaţii nu dorm nicăieri în lume...

Serviciile nu dorm nicăieri, dar serviciile occidentale, într-o anumită măsură măcar, nu au miză politică internă. Ele au ca miză stabilitatea statului, relaţiile cu exteriorul, cunoaşterea peisajului internaţional. Nu au ca miză să intre la guvernare cutare şi să iasă cutare.

Serviciile de informaţii ale unui stat trebuie să fi direct interesate să aibă oameni care să semnaleze şi să gestioneze eventualele manipulări...

Problema este dacă le gestionează. Asta ar fi excelent! Dar problema e să nu le provoace.

Chiar credeţi că n-avem nicio pârghie de control în sensul acesta?

Eu n-am niciun control. Din experienţa mea, nu pot vorbi de George Maior pentru că îl cunosc, e un om serios. L-am cunoscut mult mai bine pe tatăl său, care este istoric şi care a profesat în ultimii ani chiar la noi, la facultate.

Liviu Maior a fost ministru al Învăţământului...

A fost ministru al Învăţământului până în 1996, era profesor la Cluj, dar având o carieră politică la vârf s-a transferat la Bucureşti, la noi, la facultate, după care a plecat ambasador, iar ulterior s-a pensionat. Eu nu pot să fac afirmaţii în legătură cu domnul Maior, şi în genere cu serviciile, dar pot să vă spun în legătură cu controlul civil asupra serviciilor că, după informaţiile de care dispun, comisia parlamentară de control asupra serviciilor secrete e, de fapt, controlată ea. Nu are nici autoritate, nici competenţă, nici fermitate în acest control.

Aici nu e vina partidelor?

Sigur că e vina partidelor!

Nu ele desemnează oameni şantajabili sau foarte slab pregătiţi?

Nici măcar... Sigur că e vina partidelor. De pildă, eu cam ştiu cum au lucrat reprezentanţii partidelor cu care am colaborat: cei ai PNL şi cei ai PNŢCD. Ei au fost întotdeauna izolaţi acolo. A existat o fraternitate care-i excludea şi care făcea ca persoane cu vechi tradiţii în servicii să controleze, de fapt, activitatea comisiei. Gândiţi-vă că şi acolo e o problemă de majorităţi.

"A venit o generaţie de tineri ziarişti care n-au nici măcar experienţa presei comuniste, pe care o aveau înaintaşii."



„Serviciile secrete au avut respect pentru interesul naţional"

Preşedintele Constantinescu a spus, la un moment dat, că „l-a învins sistemul" sau s-a înţeles greşit?

Aşa s-a înţeles, pentru că el n-a spus „sistem". A spus: „Ne-au învins la comunicare". El se referea în mod concret la un număr mare de personaje din fosta Securitate, pe care le scosese din sistem. A trimis în rezervă vreo 70 de generali care, desfăcuţi de jurământul de credinţă, s-au năpustit la PRM şi la PSD şi acolo au făcut propagandă cum ştiau ei.

image

Împreună cu preşedintele Constantinescu, la aniversarea a 10 ani de la formarea Convenţiei Democrate Române (CDR)  Foto: Adevărul



Au acţionat în afara instituţiei...

În afara instituţiei, pentru că în instituţie, totuşi, disciplina e foarte riguroasă.

Şi, cel puţin teoretic, e o instituţie reformată la standarde NATO...

Cât a putut să fie, sigur că da. În fine, nu vreau să intru într-un domeniu care nu e al meu, dar gândiţi-vă că, totuşi, aşa cum o detestăm noi, Securitatea avea o divizie anti-KGB, unică în lagărul socialist. Deci, avea măcar informaţii, dacă nu altceva. În 1996-1997, când discutam cu oficiali occidentali, îmi spuneau - mai mult sau mai puţin discret - că au avut două situaţii extreme. Poate că nu e cazul să numesc ţările... O ţară în care toţi au fost daţi afară, au venit oameni cu totul noi în serviciile secrete şi au făcut numai pozne până au învăţat meseria. Până la urmă au învăţat-o, dar cât a fost s-o înveţe, a fost o catastrofă.

Un sat fără câini...

Exact! Şi, la extremitatea cealaltă, un foarte respectat serviciu de informaţii, complet nereformat, unde erau la KGB-işti de nu-i puteai număra, că oboseai numărând. Serviciile româneşti, cu toate belelele pe care nu le ignor, au avut, totuşi, o poziţie mediană în acest conflict. Şi faptul că a existat un anume respect pentru interesul naţional, e absolut evident. Sincer vorbind, dacă serviciile secrete lucrau împotriva intrării României în Uniunea Europeană şi în NATO, într-o situaţie atât de delicată cum era situaţia României, riscurile de a nu intra erau foarte mari. Aşa cum trebuie să spunem că Armata Română şi-a amputat o mână şi-un picior ca să intrăm în NATO. Astea nu se pot nega. Şi eu, personal, n-am niciun fel de reputaţie că aş fi mare iubitoare de uniforme militare.

Dar sunteţi istoric şi toate acestea ţin de istoria recentă...

Ca istoric trebuie să le recunosc. Statul Major General a fost singura instituţie publică din România care, în 1992, a discutat cu toţi candidaţii la preşedinţie.

O manifestare democratică...

În restul instituţiilor, de cine nu era cu Iliescu, nu-i păsa nimănui. Din partea Armatei, care e o zonă conservatoare, să găseşti o asemenea deschidere... Mi-aduc aminte că preşedintele Constantinescu a venit de la această întrevedere şi mi-a spus: „Domnule, nu numai că vor în NATO, vor baze americane în România!"

Dorinţa de schimbare era foarte mare şi s-a respectat interesul naţional...

Sigur că da!

"Dacă serviciile secrete lucrau împotriva intrării României în Uniunea Europeană şi în NATO, riscurile de a nu intra erau foarte mari."

image

Împreună cu preşedintele Constantinescu, la aniversarea a 10 ani de la formarea Convenţiei Democrate Române (CDR)  Foto: Adevărul



„Băsescu n-are nevoie de intelectuali"

Acea clasă de mijloc firavă, care se înfiripase înspre mijlocul anilor 2000, a cam dispărut de pe firmament, nu se mai manifestă, e lehămisită, caută să scape cumva de România...

Părerea mea este că această categorie e de-a dreptul năucită de loviturile pe care le-a primit în ultimii ani. Şi am să mă explic. Există două modalităţi de a defini clasa de mijloc. Una este măsurând veniturile. Or, dacă măsurăm veniturile, clasa de mijloc e aproape inexistentă în România. Clasa de mijloc - spun politologii mai subtili decât mine - are particularitatea de a se constitui mai ales pe bază de aspiraţii, şi nu pe bază de venituri. Or, această categorie a sperat în '96. Fără ea nu s-ar fi câştigat alegerile. A fost destul de năucită de criză dar, până la urmă - cum, necum -, a înţeles, mai ales începând din 2000, că există o perspectivă şi a început să reînvie şi să se manifeste şi politic, dar mai ales în viaţa cotidiană, cu o sumă de speranţe. Speranţa că îţi poţi lua un credit pentru o locuinţă, speranţa că îţi poţi face o vacanţă, mai puţin împovărător decât o făceai acum doi ani, că poţi să-ţi faci o familie, că poţi să ai un copil, doi. Acestor oameni, cu calificări medii şi superioare, li s-a spart în cap regimul Băsescu şi mai ales perioada din 2009 şi până astăzi. Pe ei i-a lovit. Şi i-a lovit în mod deliberat. Adică spunându-le celor calificaţi să plece. Preşedintele, primul ministru ne tot explică faptul că statul român nu poate să le dea profesorilor mai mult decât le dă...

Aproape nimic, dacă luăm în considerare ce pot face cu salariul...

Da, dar cum să vă spun eu, statul român le dă asfaltatorilor peste puteri. Muncitorii calificaţi sunt, comparativ cu profesorii, mai avantajaţi, pentru că, pe de o parte, au mai mult de lucru, chit că fac grădiniţe, grădini suspendate şi tot felul de tâmpenii, au şi un nivel de aspiraţii mai limitat şi, la o adică, puteau să plece în Spania, la muncă, pentru câteva luni.

Este clar că preşedintele nu e prietenul intelectualilor...

Dar a şi spus că vrea tinichigii! N-are nevoie de intelectuali! Este un model de mână de lucru ieftină pe care cred că preşedintele l-a adoptat din discuţiile cu Consiliul Investitorilor Străini, ai cărui membri sunt predominant americani. Şi faptul că preşedintele a adoptat cu voluptate ideea că modelul european de stat social e pe ducă, pe mine mă umple de tristeţe. Asta pentru că eu, dacă aş fi în situaţia de a alege, în mod cert aş alege o suburbie germană sau franceză în locul uneia americane.

Chiar credeţi că preşedintele are în vedere vreun model american?

Preşedintele pleacă urechea la ce i se spune. Unele lucruri îi plac şi, fiind un partizan al forţei brute, ideea asta că „perdanţii să piară" poate să-l atragă. Poate pe mare aşa este: cine nu rezistă se îneacă.

Cu alte cuvinte, preşedintele Băsescu le transmite intelectualilor că, dacă nu supravieţuiesc, e problema lor.

Sigur că da. Lui nu-i pasă dacă nu pot să supravieţuiască. Are acest refren: „În America, cum se poate?!" Păi, în America, o universitate cum e Harvard are miliarde de dolari în zestrea ei. Şi-şi plăteşte cu 10.000 de dolari pe lună profesorii obişnuiţi şi cu mult mai mult „Premiile Nobel". Nu putem să comparăm mere cu pere. Noi avem o societate de tip european în care nici oamenii nu sunt peste măsură de bogaţi, dar nici suburbiile nu sunt peste măsură de sărace. În America, contrastele sociale sunt absolut dramatice. Dacă asta vrem pentru România, ar trebui să ni se spună.

"Oamenilor cu calificări medii şi superioare li s-a spart în cap regimul Băsescu şi mai ales perioada din 2009 şi până astăzi."

„Pentru mine, Revoluţia a venit la vreme"

Poate fi revitalizată clasa de mijloc din România, formată preponderent din intelectuali?

Nu se poate să revii imediat la salariile care au fost, dar poţi, de pildă, să nu mai ameninţi cu darea afară din Învăţământ. Aţi văzut că s-a făcut un tărăboi îngrozitor cu examenele de titularizare. Părerea mea este că la examenele de titularizare s-au dus, anul acesta, oameni disperaţi. Asta pentru că devii profesor titular dar, în conformitate cu Legea învăţământului, ai contract pe un an de zile cu o şcoală. Dacă, la sfârşitul anului şcolar, directorul sau directoarea nu te place, pleci. De ce să dai examen? Sunt câteva lucruri de bun-simţ care se pot aşeza în cariera profesorilor, în cea a funcţionarilor şi în cea a medicilor. Se mai poate, de pildă, ca statul să nu se mai împrumute de pe piaţa privată de capital. Pentru că, în fiecare lună, statul român suge ca o lipitoare tot ce e disponibil pe piaţă şi nu mai rămân bani de credite pentru oamenii obişnuiţi.

În copilăria dumneavoastră vă treceau pragul casei oameni din clasa de mijloc pe care astăzi nu-i mai găseşti, din nefericire...

Această categorie la care vă referiţi dumneavoastră este, oarecum, într-o situaţie similară cu cea a saşilor sau a evreilor din societatea românească. Ei au plecat foarte mult pe vremea lui Ceauşescu şi au continuat să plece şi pe vremea lui Băsescu. Dar şi pe vremea mineriadelor, să nu uităm!

Ei ar fi putut ajuta la dezvoltarea acestei pături despre care tocmai am vorbit.

Ei erau această pătură, pentru că nu vorbim aici de Malaxa sau de Mociorniţa... Vorbim de oamenii obişnuiţi, care aveau o educaţie riguroasă, fără să fie neapărat constrângătoare, care nu şi-ar fi permis, spre exemplu, să vorbească urât în public. Şi nici să nu-şi facă datoria. Îmi aduc aminte de o prietenă a mamei mele, care era fată de general şi nevastă de general şi care ajunsese taxatoare de tramvai. Mai târziu, Institutul de Lingvistică cu greu a reuşit să o angajeze ca dactilografă. Şi a lucrat absolut remarcabil. Ea spunea: „Zoica, dacă toată lumea ar munci ca mine şi comunismul ar arăta altfel!"

Avea cultura lucrului bine făcut...

Sunt convinsă că Zeta avea dreptate... Alt caz: mama era de la 18 ani funcţionar la Arhivele Statului. Îşi făcuse studiile între timp, asta pentru că voia să fie independentă, nu de altceva. A rămas funcţionar al statului român până la adânci bătrâneţi. Şi-mi spunea: „Mă uit la fetele astea mai tinere de la bibliotecă: vin dimineaţa, la 7 fără 10 sunt acolo să semneze condica, după aia se aşază la birou şi încep să bea o cafea, să se pieptene, să se coafeze, îşi fac şi manichiura; dă Dumnezeu să vie pauza de 10, se duc jos la bufet, mai mănâncă, mai scriu trei hârtii, mai pun două ştampile, se face de trei şi pleacă acasă şi-i spun bărbatului: «Vai, dragă, ce obosită sunt!»". Or, mama era fumător înrăit, chiar mai rău decât mine, pe vremuri. La birou fuma doar două ţigări în timpul programului, ca să nu-şi întrerupă lucrul. Şi n-o obliga nimeni! Ea aşa era educată: când ai o treabă, să o faci!

Mulţi oameni din această categorie sunt pierduţi pentru România...

Păi da, pentru că am trăit într-o atmosferă în care „Lasă-mă să te las!" era lozinca. Vorbeam cu o colegă mai tânără că, pentru mine, Revoluţia a venit la vreme. Mi-aduc aminte că, la începutul lui 1989, iarna, mergeam pe stradă, prin zloată, şi mă gândeam: „Ce-mi bat eu capul să mă duc la bibliotecă şi să îngheţ de frig acolo!? Mai am un pic şi ies la pensie, nimănui nu-i pasă de cercetarea mea! La congrese nu mă pot duce, cărţi nu pot să capăt, de ce să-mi bat capul?!" Şi dacă nu venea Revoluţia, cred că aşa o terminam. Câtă tărie îţi trebuie ca să faci un lucru absolut zadarnic?! Oamenii despre care v-am vorbit erau cheagul care făcea din lumea românească o lume elegantă şi care au fost distruşi în comunism.

Erau motorul societăţii.

Erau şi motorul şi, într-un fel, etalonul. Etalonul era, de fapt, lumea pe care o vedeam eu în copilărie la Ateneu, la concerte. Acolo vedeam doamne încă foarte bine îmbrăcate, care poate că nu erau foarte muzicale, dar pentru care mersul la concert era un ritual obligatoriu. Devenise o necesitate pentru ele şi mai era şi un mod de a spune „nu" sistemului şi invaziei exterioare care te împiedica să faci asemenea investiţii.

"Oamenii pe care îi vedeam eu în copilărie la Ateneu erau cheagul care făcea din lumea românească o lume elegantă."

image

Alături de fostul ministrul al Culturii, Ion Caramitru  Foto: Mediafax



„Învăţământul e subfinanţat din anii '70"

Unde-şi mai pot găsi tinerii de astăzi modele ?

Acum, ce să vă spun, fiecare tânăr - după părerea mea - a întâlnit măcar o dată în viaţă un model. Problema este să ştie că acea persoană e un model, să o identifice ca atare. Pentru că nu se poate ca în 12 ani ani de şcoală să nu ai un profesor sau o profesoară care să-ţi inspire respect, nu se poate ca pe stradă să nu vezi o doamnă bine îmbrăcată şi nu cu fusta până la buric...

...sau un bărbat care să se comporte elegant.

Sau un bărbat care să se comporte elegant! Mi-aduc aminte de un coleg de-al meu, Dumnezeu să-l odihnească!, s-a prăpădit de tânăr, care îmi spunea de profesorul Mihail Berza. M-a impresionat formula pe care a folosit-o: „Zoe, eu de la omul ăsta nu am învăţat numai carte, am învăţat şi cum să-mi leg cravata!" Or, aceste modele există, chiar aşa, în toată nefericirea noastră. Dar dacă nu le identificăm, dacă nu le promovăm cu discreţie, fără exces...

Unele potenţiale modele nici nu vor să fie promovate.

Unii nu vor, alţii sunt într-un progres... Mai e şi o zonă foarte recent urbanizată din societatea românească...

Forţat urbanizată.

Da, bine, forţat, neforţat, au venit la oraş pentru că e mai bine la oraş. Dar asta nu înseamnă că trăiesc ca la oraş. Oamenii ăştia citesc nu-ştiu-ce revistă cu mai multe poze decât text, dar bunicii lor nu citeau nimic.

Credeţi că e mai bine aşa?

Domnule, e mai bine decât nimic. Din experienţa mea, vă spun că nu a existat niciun caz al unui fiu sau fiice de-ai vreunui coleg al meu care să devină studenţii mei şi care să nu fie cu o clasă deasupra părinţilor.

Mai e valabil acum?

De ce să nu fie valabil? Eu am nişte doctoranzi admirabili. V-i aduc o dată pe toţi să-i vedeţi!

Mă refer tinerii din primii ani de facultate...

Păi, domnul Rădulescu, înainte de '89 aveam 16-17 candidaţi pe un loc şi rămânea unul. 16 plecau acasă. Acum, cam 10 intră şi şase pleacă acasă. Bineînţeles că ăia nouă care intră în plus nu sunt cu nimic mai breji decât antecesorii lor, ăia şaisprezece. Problema e alta: sistemul e finanţat anual şi creează o presiune îngrozitoare asupra facultăţilor să nu-i trimită acasă. Şi în străinătate tot aşa se întâmplă - intră 6.000 de studenţi în anul I la Sorbona şi de terminat, termină câteva sute.

Vreo 250...

Eu mi-am luat libertatea, în ultimii ani de învăţământ, ca profesor bătrân, să fac ce n-am făcut în viaţa mea. Am trântit la examen mai mulţi decât am trecut. Dintre ăştia care au picat, unii s-au străduit şi au mai învăţat, alţii nu s-au străduit şi au plecat cu totul din facultate. Asta înseamnă că eu am costat facultatea. Pentru că n-a mai dat ministerul bani, deşi ministerul dă mai puţin decât costă un student.

O altă anomalie...

O aberaţie! A fost o grevă a universitarilor din Paris fiindcă pentru liceu se alocau 9.000 de euro pentru un elev, iar pentru universităţi numai 7.000 de euro de student. Şi ăştia sunt bani care n-au nicio legătură cu salariul profesorului. Era investiţia în tânăr: bibliotecă, căldură, lumină.

Toate condiţiile ca să studieze, să se concentreze pe ceea ce are de făcut.

Şi nici măcar bursă. Nici măcar bursă! Bani investiţi în condiţiile de studiu.

Aveţi motive de optimism dacă priviţi înspre studenţii români de azi?

Bineînţeles!

Către cei care vor rămâne în ţară, nu către cei care vor pleca...

Ei, asta e o altă poveste! Sunt două lucruri diferite. Pentru că dacă ţara îi vrea, ţara trebuie să-i facă să rămână.

Să-i plătească decent, după absolvire.

Nu e doar asta. Eu mi-aduc aminte de povestea unei profesoare de biologie care a stat doi ani cu o bursă în America şi, după şase luni de când s-a întors, s-a sinucis. Asta pentru că leafa nici nu se punea problema să fie aceeaşi, n-au vrut să-i utileze laboratorul, iar colegii au început s-o pedepsească pentru că ea a fost în America, iar ei nu.

E un caz dramatic, dar alţii ar fi ales să rămână definitiv în Occident...

Sigur că sunt soluţii extreme, dar vreau să spun că, atâta vreme cât tinerilor absolvenţi nu le facem un loc bine definit, un mediu respirabil, nu se va schimba nimic. E valabil câtă vreme vrem ca ei să plătească pentru că noi, la vârsta lor, n-am avut condiţiile pe care le au ei. Sigur că sunt tineri, mai au de învăţat... Nu-i normal ca toată societatea să spună: „Vai, tineretul din zilele noastre!" Pe vremea mea, numai babele spuneau aşa. Acum, toată lumea se jeleşte. Sunt oameni tineri care spun că ăia şi mai tineri sunt nu-ştiu-cum. E o situaţie dificilă în învăţământul românesc, dar spun ce am mai spus: situaţia dificilă este din ultimii 45 de ani. Bani în învăţământ s-au turnat doar în primii ani de comunism, pentru că era un mod de a controla generaţia tânără. Din '70 încolo s-a terminat, învăţământul a fost subfinanţat, călcat în picioare sistematic. Profesorii erau consideraţi nişte oameni de nimic, s-a amestecat teoreticul cu ingineria, cu practica, cu moaşă-sa pe gheaţă, şi nu s-a mai văzut perspectiva reală a învăţământului.

Aşadar, nu credeţi că e dramatic ce se întâmplă cu tinerii români...

Domnule, eu ştiu ca istoric că societăţile nu pier. Sigur, o bombă ca la Hiroshima poate să aducă pagube foarte mari dar, altminteri, omul este o fiinţă fundamental adaptabilă. Problema este să nu ne adaptăm prea rău la răul din jurul nostru.

"Nu-i normal ca toată societatea să spună: „Vai, tineretul din zilele noastre!" Pe vremea mea, numai babele spuneau aşa."

image
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite