VIDEO Răzvan Theodorescu, academician: „Monarhia, cu prinţ străin, este o posibilă soluţie”

Răzvan Theodorescu, cunoscut ca un intelectual de stânga, ia în calcul această variantă doar în cazul unei crize majore şi îşi exprimă speranţa că nu vom fi nevoiţi să recurgem la formula politică din 1866.

Cum se vede România zilelor noastre prin ochii unui intelectual public? Am încercat să aflăm invitându-l pe Răzvan Theodorescu „La masa Adevărului" şi făcând recurs la formaţia sa de istoric al culturii. Academicianul Răzvan Theodorescu a părăsit politica, însă îşi asumă statutul de intelectual de Stânga. Asta nu-l împiedică, după cum veţi constata, să recunoască meritele monarhiei şi chiar să o ia în calcul ca pe o formulă de viitor, în cazul în care situaţia generală a ţării se va înrăutăţi. Răzvan Theodorescu judecă societatea în paradigma latinităţii şi pune în evidenţă atitudinea românilor de ieri şi de azi faţă de anumite valori fundamentale. Dialogul de mai jos este o veritabilă „incursiune în noi înşine" pe care v-o propunem cu onestitate şi cu speranţa găsirii unor răspunsuri necesare asumării propriului trecut.

CARTE DE VIZITĂ

- Răzvan Theodorescu s-a născut la 22 mai 1939, la Bucureşti.
- Este istoric al culturii, istoric de artă, profesor universitar.
- Membru titular al Academiei Române.
- Ministru al Culturii între 2000 şi 2004.
- Senator PSD până în 2008.
- A demisionat din PSD în februarie 2010.

„Suntem un neam «neisprăvit»"

George Rădulescu

„Adevărul": Care vi se pare a fi neputinţa majoră a societăţii româneşti, la 21 de ani de la evenimentele din decembrie 1989?

Răzvan Theodorescu: 21 de ani sunt o nimica toată. Sigur, la nivelul vieţii noastre individuale sunt foarte mult. Dar, pentru societatea românească, reprezintă aproape nimic. Societatea românească nu este astăzi, aşa cum avem noi impresia, mai bolnavă decât altădată, nu este cu calităţi sau cu defecte care nu existau înainte. Noi suntem o societate foarte constantă istoriceşte, din acest punct de vedere. Situaţia noastră specială, chiar şi în sistemul comunist, care ne este foarte apropiat în timp, dar şi în perioada precomunistă şi în perioada postcomunistă, este dată de faptul că suntem un neam într-adevăr foarte special. Detest foarte puţin academicul „buric al pământului" în care vor să ne găsească unii. Suntem ca şi alţii.

Suntem normali.

Suntem normali, dar avea o trăsătură antropologică care vine şi din etnie, şi din confesiune. Suntem singurii latini ai Răsăritului. Adică suntem singurul neam, nu numai în această parte din Europa, dar şi pe întreg continentul, care trăieşte în acelaşi timp valori ale lumii occidentale, latine, valori care se traduc într-un anumit pragmatism, într-un anumit realism. Realismul înseamnă adecvarea la latinul „res", la lucruri, o sofisticare foarte redusă. Pe de altă parte, trăim în idealul oriental, într-o viziune specială care nu este aceea a unei munci imediate, susţinute. Suntem - am spus asta de câteva ori şi a fost interpretat foarte aiurea, pentru că acest cuvânt pretează la o atare interpretare - suntem un neam neisprăvit. În sensul că orişice am fi început, nu terminăm. Există un adamism care pe unii îi uluieşte. Pe mine nu mă uluieşte deloc. Începem mari lucruri şi nu le sfârşim niciodată. Asta este partea noastră de Orient. Vedeţi, Jean Cocteau, marele scriitor, avea o vorbă care ni se aplică remarcabil: „Orientul începe acolo unde nu se mai întreţine nimic". Astea sunt oraşele noastre, astea sunt târgurile noastre, astea sunt frumoasele noastre sate, de altfel, remarcabile.

Academicianul Răzvan Theodorescu spune că popoarele latine iubesc regimurile autoritare şi că românii nu fac excepţie

Poate că asta dă şi pitorescul României...

Sigur că da. Ţineţi minte consideraţiile lui Blaga, deosebirea dintre satul românesc cu grădini şi muşcate la ferestre şi satul săsesc, de pildă, care este ca o cetate.

Sobru, rece...

Da, dar acesta este şi farmecul nostru, dacă vreţi.

Începem mari lucruri şi nu le sfârşim niciodată. Asta este partea noastră de Orient.

„România s-a mitocanizat"

Ce s-a ales de satul românesc?

Satul românesc, în mod firesc merge spre formule de urbanizare, din fericire altele decât cele pe care le voia dictatura ceauşistă. Satul românesc, în acelaşi timp, îşi exportă reprezentanţii spre oraş.

Dar numai patru la sută dintre tinerii din mediul rural merg la universitate...

Asta este marea dramă! Recent, într-o discuţie, spuneam: „Academia Română, la un moment dat, era formată precumpănitor, în perioada sa de strălucire, din fii ai satelor." Cazul răşinărenilor, cazul săliştenilor, sunt faimoase. Toate satele au dat atâţia academicieni, atâţia profesori universitari. Astăzi, satul românesc exportă spre oraş, şi oraşul devine un fel de mahala. Eu am spus de mai multe ori şi am fost judecat greşit, că România s-a mitocanizat.

Importat de subliniat...

Atenţie, nu este un lucru peiorativ! A fi mitocan înseamnă a fi locuitor al mitocului, adică al zonelor de margine, rurale, înflorite şi înverzite ale unui oraş. Să zicem ale Bucureştiului sau ale Craiovei. Aceşti mitocani au intrat în viaţa socială, în viaţa politică a României încă din epoca Unirii lui Cuza, din epoca lui Carol I.

Dar erau ţinuţi cumva sub control, într-o zonă controlată...

Aşa este, dar ei au dat o anumită culoare şi, cum spuneţi dumneavoastră, tipul de vot cenzitar nu permitea nişte lucruri. România Mare, România care a făcut reforma agrară şi care a dat votul universal a creat un alt tip de locuitor al oraşului, cu alte drepturi.

Burghezia cea mare...

Evident. Şi era şi burghezia cea mică, starea a treia, o burghezie de care era nevoie şi care la noi nu s-a creat astăzi.

De ce?

Nu s-a creat tocmai din cauză că sechelele epocii... nu spun „epocii comuniste"...

Am observat că folosiţi expresia „epoca ceauşistă".

Da, „epoca ceauşistă". Eu am trăit o „epocă ceauşistă" din '65 până în '71 în care, personal, am fost reabilitat pentru „culpe" pe care le avusesem ca student în epoca lui Dej...

V-aţi ales „greşit" tema pentru lucrarea de diplomă?

Au fost mult mai multe: „antisovietism, grup spiritualist, critică la adresa textelor clasicilor marxismului". Eu am un foarte mare respect pentru textele lui Engels, chiar şi pentru cele ale lui Marx.

Sunteţi un intelectual de stânga, v-aţi şi declarat ca atare.

Da, dar aici orice intelectual trebuie, în cazul lui Engels sau al lui Marx, chiar critic fiind, să găsească ceva. Engels, mai ales, este extrem de interesant şi găsisem o formulă din Engels care fusese... M-aţi provocat!

Da, sigur, facem o paranteză la paranteză şi revenim...

Deci, găsisem un text din Engels - ce vă spun se întâmpla la nivelul anilor '57-'58. În Republica Democrată Germană fusese publicat un manuscris inedit până atunci a lui Friedrich Engels şi era o anumită sintagmă cu o coloratură sociologică, în forma premergătoare economiei capitaliste, care suna foarte ciudat în traducere românească. Am descoperit foarte iute textul în întregime, pentru că ediţia românească fusese tradusă după ediţia de la Cartea Rusă, care mai exista atunci la noi. Cuvântul tradus din nemţeşte în ruseşte şi apoi în româneşte fusese complet corupt şi, la un seminar, am spus: „Ăsta este textul autentic german!" Bineînţeles, vorbeam cu colegi foarte distinşi care au înţeles imediat, dar vorbeam şi cu un asistent care era departe de a avea aceste fineţuri lingvistice şi, în momentul în care am fost dat afară din facultate, s-a adăugat şi această „critică". Faptul că „mi-am permis" să comentez un text al unui clasic al marxism-leninismului.

Revenind...

Da, eu am o formulă la care ţin foarte mult - „perioada '65-'71" în care cei din generaţia mea, care suferiseră anterior, fuseseră reabilitaţi. Lucram într-un institut de cercetare - n-am putut să intru în învăţământul superior pentru că aveam un dosar care nu-mi permitea acest lucru - şi Dumnezeu a rânduit bine lucrurile. Am lucrat 30 de ani în cercetare şi am putut, când am devenit profesor, după Revoluţie, să-mi construiesc cursurile aproape exclusiv pe baza experienţei mele. Dar, în acea perioadă am lucrat, am călătorit şi aveam obiceiul să spun: „Lucrez într-o grădină, ştiu că este o grădină a unei închisori, grădina este în mijlocul închisorii, dar eu nu-i văd zidurile". Vedeam numai verdeaţa şi florile grădinii. Apoi, lucrurile s-au schimbat, în '77 am fost - se pare - unul dintre primii intelectuali care a luat o anumită poziţie, printr-o scrisoare pe care am întocmit-o la dărâmarea Bisericii Enei. Scrisoarea s-a citit la „Europa Liberă", n-am trimis-o eu, au trimis-o alţii. Sunt lucruri pe care le-am înţeles foarte bine. A urmat o perioadă în care biografia mea s-a confudat cu a doua parte a ceauşismului.

Care a fost cea odioasă...

Da, cea odioasă. Cândva am spus că ar trebui un istoric, sigur, din generaţia dumneavoastră, un istoric care să scrie cu multă documentare şi o biografie a lui Ceauşescu, aşa cum s-a încercat recent.

Mitocanii au intrat în viaţa socială, în viaţa politică a României încă din epoca Unirii lui Cuza.

„Antonescu şi Ceauşescu trebuie asumaţi"

În cele din urmă, va fi asumat din punct de vedere istoric şi Nicolae Ceauşescu?

Trebuie. Cum să vă spun, trebuie asumat Antonescu cu lucrurile odioase, cu asasinările din Transnistria, cu ororile de la Odessa, politicianul catastrofal, care s-a aliat cu Hitler, dar şi militarul de mare demnitate, patriotul român...

...care a contribuit la victoriile Armatei Române din Primul Război Mondial.

Sigur că da şi care a murit splendid - dacă se poate spune aşa - în faţa comisarilor sovietici. Deşi, domnule Rădulescu, discutând această chestiune cu nişte prieteni de-ai mei occidentali, discutând paralela Antonescu-Pétain, lucrurile sunt susceptibile de nuanţare. Eu am fost ministrul Culturii care a semnat acea lege care interzice simbolurile fasciste, interzice busturile lui Antonescu ş.a.m.d. În acel moment am discutat, pentru că aveam o problemă de conştiinţă. Îl consideram întotdeauna pe Antonescu un criminal de război, aliat cu Hitler, dar a fost un militar de mare demnitate şi un patriot român. Şi am discutat această chestiune cu prietenii francezi, am discutat cazul Pétain. Şi mi s-a spus că Pétain a scăpat de moarte nu pentru că a fost marele erou din Primul Război Mondial, mult mai mare decât Antonescu care a avut merite alături de Averescu, considerabile, dar în umbra lui Averescu, ci pentru că era bătrân. Altfel, el ar fi fost executat. Să ştiţi că dacă anglo-americanii, printr-un „if" istoric, ar fi pus mâna pe Ion Antonescu, l-ar fi executat şi ei.

Până una-alta, l-au executat sovieticii... Ar fi fost interesant să vedem ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi mers la Nuremberg.

Eu spun că l-au executat românii. Asta face parte dintr-o permanenţă a istoriei româneşti. Discursul meu de intrare în Academie, ca membru titular, a plecat de la conceptul acela de mentalitate tranzaţională. Am încercat să demonstrez că românii au două permanenţe în istoria lor: latinitatea - o ştie toată lumea - şi statalitatea. Românii şi-au menţinut statul prin negociere, prin tranzacţie, atunci când turcocraţia s-a instalat în această parte a Europei. Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Ungaria au devenit paşalâcuri.

Ce e important - menţinerea statului sau menţinerea fiinţei naţionale?

A fost foarte importantă păstrarea statului, cu domniile, cu biserica constituită. Pentru că acest lucru a fost „frame"-ul în care s-a putut păstra fiinţa naţională. Cei care şi-au pierdut statutul au luptat cu îndârjire. Românii n-au avut nevoie de asta. Ei s-au înţeles. Ei bine, de curând, un distins turcolog român a făcut o comunicare la Academie şi ne-a arătat că moartea lui Constantin Brâncoveanu fusese decisă de turci încă de când era în domnie, cu ajutorul marelui cărturar pe care-l admirăm Constantin Cantacuzino-Stolnicu, cel care era unchiul domnului de la Bucureşti. El voia să-şi pună fiul în loc şi l-a trimis la moarte pe Brâncoveanu.

În neamul Cantacuzinilor era şi mult sânge grecesc...

Să nu căutăm scuze românilor noştri! Şi, ulterior, lucrurile au mers tot aşa: Cuza s-a culcat liniştit în noaptea de 10 februarie 1866, iar conjuraţii, care seara erau lapte şi miere, a doua zi i-au spus: „Măria Ta, trebuie să pleci!" Povestea cu Antonescu o cunoaşteţi...

Mareşalul era minţit sistematic...

Da, alt exemplu: unii membri ai CPEx-ului PCR s-au lepădat de stăpânul lor în faţa justiţiei postdecembriste. Aceste lucruri ne sunt specifice.

Nu cumva sunt o latură a latinităţii noastre? Şi la italienii se întâmplă la fel, dacă privim în istorie...Aceleaşi trădări.

Absolut! Şi în Franţa. Nu uitaţi momentul cu bonapartiştii şi cu cei care s-au lepădat de Împărat.

Ororile lui 1789...

Care sunt memorabile.

Zice-se, mai rele decât ororile bolşevismului.

Absolut. Domnule Rădulescu, mi s-a întâmplat să văd la Muzeul de la Saint-Denis o expoziţie cu textele, notele făcute de distinşi savanţi din acea epocă - arheologi, anticari. Ei relatau cu bucurie în scris cum „astăzi am găsit mormântul regelui cutare. A fost spart cu târnăcopul, oasele aruncate ca să nu ne mai amintim niciodată de acea pată a istoriei". Latinitatea este plină de asemenea surprize. Latinitatea ţine şi de un invidualism exacerbat.

Îl consideram întotdeauna pe Antonescu un criminal de război, aliat cu Hitler, dar a fost un militar de mare demnitate şi un patriot român.

„Ioan I.C. Brătianu, cel mai mare politician pe care l-am avut"

Conceptul germanic de comunitate este greu de asimilat în România?

Tipul de comunitate anglo-saxonă, aş spune chiar - să nu vă şocheze! - tipul de obşte slavă are într-un fel ca scop şi protecţia individului. E destul de mediocră această comunitate, dar este. Individualismul latin este aşa, ca o şampanie, dar este şi foarte interschimbător, e ca o giruetă. Aceasta de la nivelul cel mai de sus, până la nivelul cel mai de jos. Intelectualii noştri, din acest punct de vedere, au fost de multe ori un exemplu. N-am să vorbesc în formule, în poncifuri de tipul „negativ" sau „pozitiv", au fost nişte exemple eclatante. Să vă spun ceva despre Carol al II-lea... Însă să ştiţi că eu sunt profund republican.

Vom ajunge şi la chestiunea coagulării intelectualilor de stânga...

Dar nu-mi plac nedreptăţile istoriei. Există un rege român, strălucit, „regele culturii", Carol al II-lea, care nu are în Bucureşti niciun cotlon care să-i amintească numele. Am propus, de curând...

În 2005, alături de Ion Iliescu şi de  Petre Roman, cu prilejul lansării primului volum al manuscriselor eminesciene

E un personaj foarte controversat...

Dar au fost zece ani...

...tragici pentru România.

Nu, staţi! Momentul final a fost tragic. '30-'40 a fost momentul economic de mare vârf pentru burghezia românească. Bucureştiul îi datorează lui Carol al II-lea imens. Eu sunt cel care i-a adus osemintele de la Lisabona şi am făcut-o anume pentru a marca o anumită credinţă a mea. Toţi conducătorii României trebuie asumaţi ca atare, trebuie să-şi aibă biografiile lor, trebuie să aibă amintirea lor. Şi i-am cerut lui Sorin Oprescu - spre s-o facă - ca aleea principală din Parcul Herestrău, care se numea cândva Parcul Naţional „Carol al II-lea", să-i poarte numele. Asta am mai făcut-o pentru cineva şi s-au mirat că social-democratul din mine - e drept, fiu de ţărănist şi nepot de liberali - a cerut, la un moment dat, primarului Băsescu ca Piaţa Arcului de Triumf să poarte numele lui Ioan I.C. Brătianu, cel mai mare politician pe care l-am avut. Cel mai mare politician pe care l-a avut vreodată România! Liberalii s-au mirat şi cineva mi-a replicat: „Bine, dar este bulevardul Ion C. Brătianu".

Făceau o confuzie regretabilă...

Făceau o confuzie între tată şi fiu. Adică la noi lucrurile acestea sunt foarte simple.

Poate şi anii de dinainte de '89 au contribuit la estomparea memoriei colective.

Cu siguranţă!

Toţi conducătorii României trebuie asumaţi ca atare, trebuie să-şi aibă biografiile lor, trebuie să aibă amintirea lor.

„Românii nu iubesc democraţia"

Care ar putea fi elementul coagulant pentru români? Impresia generală este că oamenii nu se mai suportă unii pe ceilalţi...

Este hotărât acest lucru. Mai este o împrejurare, anume că în aceşti 20 de ani nu s-au născut oameni politici. Politicieni buni, nici ei nu sunt foarte mulţi. Sigur, scena a fost dominată, vrei, nu vrei, de un om format în epoca anterioară care este Ion Iliescu şi care a făcut nişte progrese, după părerea mea, uriaşe. Oricât s-ar discuta mandatele sale şi personalitatea sa, rămâne un personaj central al politicii româneşti. A apărut a doua voce interesantă care este Traian Băsescu, actualul preşedinte. Eu obişnuiesc să spun - şi de foarte multe ori am fost întrebat ce vreau să spun prin asta - că regret că Traian Băsescu este numai deştept şi nu este şi inteligent.

Sunt două lucruri distincte.

Pentru mine deşteptăciunea plus cultură dau inteligenţă. Asta ca să fie foarte limpede. Noi am fost un popor inteligent prin instrucţia noastră. Acum riscăm să rămânem un popor deştept, prin latinitatea noastră şi atâta tot. Deci, Traian Băsescu este o a doua voce interesantă şi coagulantă, pentru anumite momente, nu acum.

De pildă, pentru momentul 2004.

În 2004, da.

O voce dezagregantă, însă, din 2007 şi până în prezent. Această învrăjbire a claselor sociale nu vi se pare anormală?

Absolut! Ajungem apoi la lista liderilor care coagulează. Au apărut doi lideri interesanţi, şi în stânga, şi în dreapta: Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu. Au fost prim-miniştri şi preşedinţii unor partide care au rezistat patru ani, ceea ce în condiţiile actuale devine aproape o performanţă. Ei bine, partidele lor s-au debarasat de ei. În momentul de faţă noi nu avem o personalitate care să fie coagulantă. Totuşi, poate că această personalitate există. Şi vă voi spune, pentru că am obiceiul să spun ceea ce gândesc: este foarte interesant un om care face ceva, şi acest om este independentul Sorin Oprescu. Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor, dar e un lider emergent.

I se reproşează că termină proiecte pe care le-au început alţii şi că simulează mult implicarea...

Să ne înţelegem: este bine - ca să fim într-o logică a lucrurilor - că acel adamism al românilor ici-colo dispare şi că există o continuitate. Şi eu sunt mulţumit că ceea ce a început Hasdeu şi alţii câţiva, în ultima vreme Academia a cam terminat. E normal.

După mult timp, dar a terminat...

E normal. Trebuie să se întâmple şi aşa ceva. Acolo învrăjbirea o aduce şi, revin, profundul nostru individualism. Să ştiţi că învrăjbirea din Franţa şi din Italia erau similare. Singura ţară latină care a ajuns la o formulă interesantă, de pact, a fost Spania. Asta pentru că a avut şansa extraordinară, de după Franco, a unui monarh luminat.

Monarh crescut de Franco...

Crescut de Franco în acest fel, un monarh luminat. Dictatura la popoarele latine este uneori absolut obligatorie. Este o fază prin care trebuie să treacă.

Foarte interesant...

Eu susţin că poporul român prizează dictatura sau regimul autoritar. Eu zâmbesc când aud că se spune că noi trăim în dictatură. Atunci când eu pot să spun în fiecare seară lucruri împotriva şefului statului, este limpede că nu trăiesc într-o dictatură. Să nu ne amăgim.

Am uitat ce înseamnă dictatura?

Am uitat ce înseamnă vorbitul în şoaptă. Am uitat unele lucruri. Popoarele latine iubesc regimurile autoritare şi românii nu fac excepţie. Românii iubesc regimul autoritar când el se însoţeşte cu uniforma sau cu atitudinea milităroasă. Să ştiţi că, masa românească - aici nu vorbesc de noi, de intelectualitate sau de rămăşiţele burgheziei - l-am prizat şi pe Gheorghiu-Dej, care a fost un politician inteligent, dar care a fost şi un călău, în acelaşi timp. Unii l-au prizat pe Ceauşescu. Nu spun de prizarea lui Carol al II-lea sau a lui Cuza, care au fost autoritari. Iar simpatia pentru Traian Băsescu vine şi dintr-o simulare de autoritate pe care nici profesorul de geologie Emil Constantinescu, nici inginerul Ion Iliescu nu au arătat-o, decât în momente de furie care se stingeau foarte repede şi care se întorceau împotriva lor. Eu mai spun ceva. Şi ţin mult la această idee: Românii nu iubesc democraţia.

Cum aţi ajuns la această concluzie?

Tranzacţionismul de care vorbesc eu şi care a apărut o dată cu turcocraţia, după secolul al XVII-lea în special, a stins aceste lucruri. Românii prizează autoritatea cu un partid sau două partide. Partidul Comunist a fost foarte bine precedat de partidul lui Carol al II-lea. Şi faptul „Renaşterii Naţionale" a precedat formule comuniste cu aceiaşi oameni, oameni care au colaborat şi cu unii, şi cu alţii. Ne mirăm, la un moment dat, văzând la începutul epocii comuniste intelectuali remarcabili, cum a fost Mihai Ralea, cum a Mihai Ghelmegeanu, care participaseră şi într-o formulă, şi într-alta. De multe ori nu reflectăm asupra acestor lucruri.

Românii prizează autoritatea cu un partid sau două partide. Partidul Comunist a fost foarte bine precedat de partidul lui Carol al II-lea.

„Monarhia ar putea fi o soluţie, dar cu prinţ străin, ca la 1866"

Sacrificarea intereselor naţionale pentru unele de moment este o constantă în istoria noastră?

Există o continuitate. Eu am revoltat pe unii în anii '90 când, într-o dezbatere în care se susţinea ideea că „iarna spiritului la români a început în '45", dezbatere transmisă şi de un post francez de televiziune, am spus: „Nu, iarna a început în '38!" Culmea este că a început în vremea celui pe care eu îl preţuiesc foarte mult, respectiv a lui Carol al II-lea. Carol al II-lea este responsabil de eşecul unor lucruri, dar el a exprimat, cum a exprimat şi Antonescu, lipsa de apetenţă a românilor pentru viaţa de partid, pentru multipartidism.

Poate că rolul Regelui era tocmai acela de a dezvolta această apetenţă.

Sigur. O să vă spun ceva: republicanul din mine - care vine dintr-o familie regalistă, altminteri - a ajuns acum, la bătrâneţe, la convingerea pe care o avea şi înainte, dar într-alt fel. Întotdeauna i-am spus preşedintelui Iliescu, şi lucrurile sunt publice, eu fiind „omul lui Iliescu": Regele e un personaj istoric. Ei bine, eu ca „om a lui Ion Iliescu" i-am spus asta, începând din 20 decembrie 1990, atunci când am transmis venirea Regelui împotriva voinţei F.S.N.. E un personaj istoric, să ne înţelegem, dar care nu trebuie nici idealizat, aşa cum s-a întâmplat acum, după gafa istorică a lui Traian Băsescu.

Vi se pare a fi o „gafă istorică"?

Nu, nu, o diversiune. Eu am fost de părere că a pus la cale o diversiune populistă, ca să placă publicului. Publicul nostru e departe de a fi regalist. Şi, mai ales, când a adăugat că „şi-a luat şi averile înapoi"... În paranteză fie spus, eu sunt ministrul în vremea căruia s-a început retrocederea Peleşului.

Credeţi că sunt nişte inexactităţi voite în declaraţiile preşedintelui?

Voite şi, după aceea, a început să se tăvălească lumea de plăcere evocând numele Majestăţii Sale. Regele Mihai a avut meritul istoric de la 23 august, al tânărului care s-a lăsat ghidat de Maniu, de Brătieni, chiar şi de comunişti.

Lucreţiu Pătrăşcanu...

Lucreţiu Pătrăşcanu era un mare intelectual.

Provenind dintr-o familie de burghezi.

Evident. Ei bine, a avut meritele sale, dar Regele Mihai este cel care la 14 noiembrie 1940 a semnat decretul de creare a Statului Naţional Legionar. Şi tot Regele Mihai a semnat, în 1945, Legea care instituia cenzura. În 1945!

Anul acesta, alături de Ion Cristoiu şi de Dinu Săraru (centru)

Poate că aceste gesturi ar trebui judecate în contextul epocii.

Regele Mihai e un personaj dramatic. Acum, însă, ce vă voi spune poate să sune foarte ciudat în gura mea. După ce s-au încercat toate formele, dacă cumva, Doamne, fereşte!, criza României va fi foarte mare, în consens cu alte crize europene, şi ne vom apropia de un faliment, s-ar putea ca, politic, singura formulă să fie o formulă monarhică. Dar, atenţie!, şi acum scandalul pe care-l provoc e total: cu prinţ străin, ca la 1866. Vedeţi dumneavoastră, popoarele din această parte de Europă, cu o excepţie notabilă, au avut înţelepciunea, în momentul emergenţei lor naţionale şi statale, cunoscând tipologia sud-est europeană, să recurgă la prinţul străin. Nu românii au fost primii, ci grecii. Grecii care l-au adus pe un suveran din dinastia bavareză şi apoi pe un alt suveran, din dinastia daneză.

Carol I a pus România pe harta Europei.

Carol de Hohenzollern a fost o binefacere pentru România. În austeritatea lui, în sărăcia lui, pentru că era din ramura săracă a familiei Hohenzollern (ramura catolică) a venit în mijlocul românilor consumatori, risipitori, dezbinaţi. A adunat această naţiune, i-a dat o anumită rigoare, o anumită austeriate de care românii aveau nevoie. Şi, până la urmă, s-a văzut ce a însemnat. Singurii din zonă care n-au acceptat această formulă au fost naţionaliştii sârbi. Ei au un cult al dinastiei. Eu am făcut un curs întreg la facultate despre cazul acesta antropoligic sârbesc, reflectat în literatură, reflectat în artă. Sârbii au avut două dinastii naţionale care s-au măcelărit între ele.

Cum au făcut la noi Cantacuzinii...

Sigur, şi ei fiind măcelăriţi. În cinci generaţii au fost şapte măcelăriri cantacuzine. Bun, dar, ca să revin la această chesitune, sper să nu ajungem din nou acolo. Dar, la un moment dat, în cazul românilor, în cazul particular al românilor, o formulă cu un moderator constituţional ar fi necesară.

Ar fi absolut necesară.

O spun în situaţia cvasidisperată în care, până la nivelul lui 2012, nu a apărut niciun lider în România. N-avem! N-o să-mi spuneţi că în doi ani se va fabrica un lider!

Dacă cumva, Doamne, fereşte!, criza României va fi foarte mare, în consens cu alte crize europene, şi ne vom apropia de un faliment, s-ar putea ca politic singura formulă să fie o formulă monarhică.

„Intelectualul nu poate fi prea apreciat în România"

Dezgustul populaţiei este foarte mare faţă de clasa politică. E un clivaj total între aceasta şi oamenii obişnuiţi.

Dacă în această clasă politică apărea un Iliescu, vor spune unii „Doamne fereşte!", un Băsescu, vor spune unii „Doamne fereşte!", ar fi fost ceva.

Sau un Tăriceanu, sau un Năstase, strict din punct de vedere al anvergurii lor politice...

Eu vă spun un lucru, pentru că am lucrat cu Adrian Năstase ca ministru, în guvernul său. Adrian Năstase este un intelectual de o subţirime absolut remarcabilă. Sigur, s-a reuşit demonizarea lui şi a fost o reuşită.

Demonizare la care a contribuit şi el, să fim sinceri...

El, anturajul, asta e altceva. Un om care este chemat de trei ori pe săptămână la DNA nu mai poate să funcţioneze ca un politician. Şi această formulă a trimiterii în judecată sau a acuzelor să ştiţi că este o formulă românească veche.

E o „formulă latină", am putea spune.

Da. Sigur, în Italia sunt cunoscute aceste lucruri, ca şi la noi.

Dacă după 1989 s-au format grupuri de intelectuali de Dreapta, care şi-au asumat o atare orientare, toată lumea a fugit de zona de Stânga. De ce, în momentul de faţă, nu se coagulează intelectualitatea de Stânga?

Întrebarea este foarte bună. Valorile Stângii sunt, înainte de toate, valori de o anumită generozitate, de deschidere către cei mulţi, şi asta nu e o declaraţie populistă. Ăsta este sensul ajutorării celor mulţi, a poporului, a naţiei. Intelectualii ar trebui să fie de Stânga. La noi, la români, de mai multe ori, intelectualii au ales Dreapta. Intelectualii străluciţi ai perioadei interbelice erau sătui de politicianismul epocii.

Dumneavoastră proveniţi dintr-o familie cu orientare de Dreapta...

L-am întrebat întotdeauna pe tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte!, de ce a ales să devină membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Am avut toată consideraţia pentru liderii ţărănişti care au suferit, dar n-am avut o foarte mare aplecare intelectuală spre această zonă. Ei bine, fac o mare parenteză, l-am iubit foarte mult pe Ion Raţiu, dar asta este altceva, este o legătură personală pe care am avut-o cu acest lord balcanic încântător. Pentru mine liberalismul era o valoare esenţială şi, ca social-democrat, când făceam politică spuneam că o unire între social-democraţi şi liberali ar fi necesară, dar cu lideri apropiaţi, care acum nu mai există. Era vremea cu Năstase şi Tăriceanu, care conduceau acele partide.

Revenind, intelectualii români încă se feresc de Stânga...

Ei bine, în perioada post-decembristă cred că alegerea zonei de Dreapta a venit din frica acestor intelectuali pe care îi cunosc foarte bine de o recrudescenţă a formulei comuniste. După părerea mea, era o teamă care nu se întemeia pe nimic. Eu am ales zona Stângii pentru că am găsit acolo oameni care mi se par mai apropiaţi de interesele imediate ale românilor. De câteva ori m-am înşelat, mărturisesc, şi de aceea am şi plecat până la urmă.

Aţi plecat în februarie 2010. Mai sunteţi supărat pe PSD?

Nu. Sunt dezamăgit. Sunt profund dezamăgit de Stânga. Am crezut că Stânga poate, la un moment dat, să aibă un reviriment. După aceea, am văzut gafa incomensurabilă a alianţei cu PDL. În momentul de faţă, lipsa de leadership mă face să spun că a fi intelectual de Stânga sau a fi intelectual de Dreapta devine în România un nonsens. Trebuie să fii intelectual şi atât, punct. Nu mai funcţionează după 20 de ani această formulă sau să spui „intelectualii lui Băsescu" sau „intelectualii lui Iliescu". Devine un nonsens. Ar trebui să refacem, într-un fel, unitatea intelectuală de dinainte de 1989.

Ca o formă de rezistenţă...

Atunci exista ca o formă de rezistenţă, dar s-a spart ca un balon de săpun, ceea ce arată, că, de fapt, nu era foarte profundă. Era şi atunci conjuncturală. Şi mai e ceva, domnule Rădulescu: intelectualul nu poate fi prea apreciat în România. Profesorul universitar Emil Constantinescu a fost un accident al unui moment istoric, '96, când lumea se săturase, voia schimbarea. Înfrângerea profesorului universitar Adrian Năstase de către căpitanul de marină Traian Băsescu spune foarte mult despre acest lucru. Şi eu, când am plecat din PSD, am spus, fără nici un fel de ironie, că întotdeauna un lider populist din PSD va primi mai multe voturi decât un academician.

Ar trebui să refacem, într-un fel, unitatea intelectuală de dinainte de 1989.

„Aproape că nu existăm pe harta Europei"

Poate fi Ortodoxia românească exportatoare de spiritualitate într-o lume secularizată?

Efectiv. Într-o lume secularizată contează foarte mult această Ortodoxie şi acum ea e manageriată, pentru că Patriarhul nostru este mai curând un manager, un om remarcabil.

Ce-i drept, nu e înclinat către mistică...

Nu, câtuşi de puţin. Ceea ce face ca pragmatismul Occidentului să se unească puţin cu reveria Orientului. Eu vorbesc deseori despre „cele două Europe". Este una dintre tezele mele preferate: Europa lui Aristotel şi Europa lui Platon, care sunt divergente, dar, din când în când, devin convergente. O Europă unică este o frumoasă utopie. Ei bine, Ortodoxia este un element de punte. Mă refer la Ortodoxia noastră, singura Ortodoxie latină şi singura latinitatea ortodoxă din lume. Acest lucru este foarte important politic, dacă politicienii noştri ar avea o cultură largă, ceea ce nu este cazul. Va fi foarte importantă în momentul în care, eventual, Islamul va intra cu drepturi depline în Uniunea Europeană.

Respectiv Turcia...

Turcia. România poate, prin Ortodoxia sa, să joace un rol... Viitorul Europei se joacă acum, cu posibila integrare a Turciei. Turcia care este sau nu este o civilizaţiei europeană. După mine, este o civilizaţie europeană care a contat mult în sistemul politic european. România poate juca un rol dacă politica ei externă va fi corect calibrată. Oamenii se vor regăsi în nişte personalităţi cu un orizont intelectual pe care România îl merită. Atunci s-ar putea face nişte lucruri remarcabile. În momentul de faţă, noi suntem complet ieşiţi din orice discurs politic. Noi nu existăm, aproape, pe harta Europei. Noi nu existăm. Să nu ne facem iluzii!

În momentul de faţă, noi suntem complet ieşiţi din orice discurs politic.