VIDEO Oana Pellea, actriţă: „România din visul meu va exista”

Actriţa Oana Pellea crede cu tărie că nu suntem mai răi decât alţii şi mizează pe faptul că „sita timpului" va cerne efectele celor „50 de ani de pumni în gură" prin care am trecut cu toţii.

Faţă de acum doi ani, Oana Pellea pare mult mai optimistă în ceea ce priveşte societatea românească. Asta deşi suntem în plină criză – de toate felurile –, iar mulţi dintre conaţionalii noştri iau drumul străinătăţii. Fiica iubitului Amza Pellea, Oana, a ales să vadă partea plină a paharului, după cum ea însăşi mărturiseşte. În rândurile de mai jos, dar şi în forma video a dialogului „La masa Adevărului” din această săptămână, vă propunem o discuţie cu mare încărcătură emoţională. Oana Pellea şi-a deschis sufletul pentru a le împărtăşi celor care o urmăresc pe scenă şi în rarele sale apariţii media o altă formă de abordare a realităţii. Gândurile imortalizate aici redau, poate, o fărâmă de speranţă şi entuziasm. Şi încă ceva. Garanţia că societatea civilă nu a dispărut în neant, deşi rămâne, încă, acoperită de praful stârnit pe centura politicii dâmboviţene.

CARTE DE VIZITĂ

- Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962, la Bucureşti.
- A absolvit Institutul de Teatru şi Film (1984).
- A câştigat premiul Uniunii Teatrelor din România (UNITER) pentru cea mai bună actriţă.
- I s-a acordat premiul Fundaţiei Culturale Române pentru Carieră Internaţională Remarcabilă.
- A obţinut premiul „Aristizza Romanescu" al Academiei Române, în 2010, pentru cariera teatrală şi cinematografică.
- A lucrat cu regizori precum Alexandru Tatos, Stere Gulea, Dan Piţa şi Bogdan Dreyer.

„Devii realitatea pe care o priveşti"

„Adevărul": La ultimul nostru dialog „La masa Adevărului" spuneaţi, printre altele, că „este un exerciţiu fabulos să ierţi mârlanul". Mai puteţi face acest exercţiu astăzi, la doi ani de la acea discuţie?

Oana Pellea: Da, îl mai pot face. Din păcate, mai trebuie să-l fac. Mi-aş fi dorit să dispară ca problematică. Îl fac şi cred în continuare că e un exerciţiu bun de făcut cu sine.

Un exerciţiu util astăzi, poate mai mult decât oricând...

Mai mult decât util. Cred că fără a practica astfel de exerciţii ne e pusă în joc sănătatea. Venind înspre voi, în maşină era pornit radioul la care era un anunţ: „În sfârşit, românii vor învăţa să mănânce bine, sănătos!". Sunt tot felul de cărţi cu această problematică şi e foarte bine că există astfel de materiale. Acum, una e hrana materială, adică ce mâncăm, dar e foarte important şi ce consumăm ca informaţie şi cum ne hrănim spiritual.

Şi psihologic, în acelaşi timp...

Da, şi cred că e un exerciţiu important pentru sănătatea psihică, fizică, spirituală a fiecăruia dintre noi.

Suntem deficitari la igiena spirituală? Agresivitatea a crescut în intensitate.

Depinde la cine te uiţi. Din punctul meu de vedere, e foarte important unde îţi îndrepţi privirea. Eu am început să realizez că devii realitatea pe care o priveşti. Fâşia de realitate înspre care tu îţi îndrepţi atenţia poate deveni realitatea ta. Şi atunci, dacă ne îndreptăm atenţia numai spre nenorociri, numai spre punctele minus, cred că nu facem altceva decât să le multiplicăm.

Nu riscăm, totuşi, o formă de „autism spiritual", dacă încercăm să ne concentrăm strict asupra realităţii „noastre"?

Răspunsul meu e „Nu". Şi o să spun de ce. Pentru că eu, hrănindu-mă cu lucruri frumoase sau cu lucruri pe care eu le aleg pentru că mă duc mai departe, într-un proces de înţelegere, într-un proces al meu cu viaţa mea, că de fapt, e vorba despre noi cu viaţa noastră, deci eu hrănindu-mă cu astfel de lucruri le pot amplifica prin dăruire. Vorbeai despre agresivitate în societatea românească. Da, există... Oriunde există... Indiferent în ce societate trăim. Cei care trăiesc în triburi, undeva prin Africa, probabil că sunt supuşi la o agresivitate şi mai mare... Plus că duc o luptă de supravieţuire pe faţă. Se luptă pentru supravieţuire, corp la corp cu animalele. Susţin că specia umană are multe de învăţat de la regnul animal. Animalul e mai cinstit decât omul...
<!--[if gte mso 10]>

Iată...

Stai! Revenind la subiect, tocmai pentru a depăşi stadiul de regn nefericit, cred că e important să înţelegem că, în clipa în care mă hrănesc cu lucruri frumoase, atunci am şi forţa de a propaga întâmplări frumoase, de a propune mai departe lucruri frumoase. Şi aşa cred că se face un şir de oameni şi de lucruri cu plus, care pot modifica ceva încet, încet. Foarte încet...

Revenind la societate...

Întorcându-mă la întrebarea referitoare la societate, nu avem cum, niciunul dintre noi, să ne luăm cu societatea de guler şi să facem dreptate. Dreptatea este o chestiune relativă, cu nuanţe. Nu poţi generaliza nimic şi atunci, tot ce poţi face e să faci curat puţin în jurul tău, în raza ta de acţiune, între oamenii cu care împărtăşeşti o clipă. Totul pleacă de la nivel individual. Omul sfinţeşte locul.

"Dacă ne îndreptăm atenţia numai spre nenorociri, numai spre punctele minus, cred că nu facem altceva decât să le multiplicăm."

„Singurul lucru pe care poţi să-l schimbi în lume eşti tu"

Actriţa Oana Pellea spune că suntem singurii vinovaţi de faptul că înghiţim ceea ce ni se livrează prin intermediul televiziunilor

Mă gândesc că trebuie să fie o cauză a stării actuale de resemnare. Înainte de 1989, românii îşi spuneau multe prin tăcerea lor. Era o complicitate prin tăcere. Acum, oamenii parcă se duşmănesc unii pe alţii. Care ar putea fi cauza?

Mă întrebi ca şi cum eu am răspunsurile, eu n-am răspunsurile...

Vreau să aflu cum percepeţi ceea ce se întâmplă la nivel social...

N-am răspunsuri, am căutări. Şi, ca orice om viu, mă interesază fenomenul social în care s-a întâmplat să exist. Ce pot să spun eu? Acum, pe cine vrei să vezi „La masa Adevărului" - vrei o Oana Pellea care să-ţi vorbească despre lucrurile urâte sau o Oana Pellea care să-ţi vorbească din unghiul care crede ea că lucrurile ar putea să înainteze spre bine?

Vreau o Oana Pellea care să vorbească despre ceea ce trăieşte...

Amândouă ipostazele sunt adevărate. Dualitatea asta este în fiecare din noi şi e în fiecare clipă. În fiecare clipă putem hotărî dacă vedem partea plină sau partea goală a paharului.

Hadeţi să le vedem pe amândouă!

Eu am ales pentru viaţa mea să văd partea plină a paharului, oricât de dificil este. Este puţin mai ascunsă partea plină a paharului decât cea goală, în clipa de faţă, ştii? Şi atunci...

Observ că aveţi o reţinere în a spune ceea ce trăiţi cu adevărat în societatea românească...

Nu am nicio reţinere, iar resemnarea nu e o variantă de lucru. Nu cred că resemnarea ar fi o soluţie şi o să-ţi spun ceva, pentru că timpul meu este limitat pe planeta asta: refuz să mi-l cheltuiesc în a spune „Domnule, eu aş fi putut să fac lucruri importante pe lume, dar, uite!, am avut ghinionul ăsta, m-am născut în România şi situaţia a fost de o asemenea natură..." Între timp, mai bine înfăptuiesc câte ceva. Cred că suntem responsabili fiecare de viaţa noastră.

Deci, „revoluţia" trebuie să plece de jos.

De cel mai de jos... Adică de la mine. Totul e de la mine înspre lume.

De la noi...

De la fiecare în parte. Nu e o filosofie de doi bani. E o credinţă pentru mine. Singurul lucru pe care poţi să-l schimbi în lume eşti tu. Singurul lucru pe care poţi să-l schimbi e realitatea ta.

Restul sunt percepţii.

Nu. Restul sunt realităţi, dar care se pot modifica în funcţie de ceea ce tu dăruieşti, în funcţie de ceea ce tu propagi.

"Realităţile se pot modifica în funcţie de ceea ce tu dăruieşti, în funcţie de ceea ce tu propagi."

„Contează ce propag în oameni prin actul artisitic"

În 1996, la Craiova, alături de Mihai Constantin (stânga), Adrian Pintea (dreapta) şi Tompa Gábor (în spate)  Foto: Arhiva Personală Oana Pelea

Problema principală a societăţii româneşti pare a fi aceea că oamenii nu mai sunt dispuşi să ofere. Ce credeţi?

Eu joc spectacolul „Mă tot duc" de 17 ani. E un spectacol care oferă. Hai să spunem că e în demersul meu artistic de-o viaţă, dar care nu mai e un demers doar artistic... La un moment dat în evoluţia unui artist, demersul pur artistic se plasează pe planul doi şi devine mai important demersul uman. Hai să nu vorbesc în general... Să vorbesc doar în numele meu. Pentru mine a devenit primordial ce susţin prin actul meu artistic. Ce propag în oameni prin acest act. Eu ce văd de 17 ani cu acest spectacol, în străinătate, dar acum şi în România, e că există o nevoie a spectatorilor de a primi frumosul, bunul, caldul, sensibilul, că e o nevoie de speranţă. Spectacolele ce abordează, chiar reuşit din punct de vedere artistic, problematici sociale grele, cu mesaj negativ, încep să fie taxate cu lipsă de spectatori. Asta, repet, chiar dacă produsul estetic este de valoare.

Spectatorii au ajuns la saturaţie.

Probabil. Şi atunci, întoarcerea înspre nevoia asta de frumos dă o minimă speranţă.

Poate fi începutul „trezirii"...

Eu aşa sper.

De pe scenă, simţiţi pulsul românilor mai bine decât îl simt alţii, care s-au izolat în diverse sedii ale unor instituţii...

Şi sălile sunt arhipline, iar ceea ce văd eu în ochii oamenilor la finalul spectacolului sau ale spectacolelor este această nevoie de a se uita la un om cu drag, când cel din faţa lui i-a dăruit ceva. Ai văzut că şi pe stradă dacă mergem şi întâlnim un om care zâmbeşte, într-o mare de oameni care nu zâmbesc, îi zâmbim, ne agăţăm, într-un fel, de zâmbetul lui. Din păcate, oamenii zâmbesc din ce în ce mai puţin. Dar nu e numai în România acest fenomen.

În străinătate mai vezi oameni zâmbind pe stradă...

Mai vezi. Dar şi acolo, acum zece ani, era altă energie pe stradă. România a intrat în această criză majoră mondială, economică şi spirituală, fără să-şi fi rezolvat criza naţională economică şi morală.

"Spectacolele ce abordează, chiar reuşit din punct de vedere artistic, problematici sociale grele, cu mesaj negativ, încep să fie taxate cu lipsă de spectatori."

„Am fost mai parşiv călcaţi în picioare decât alţii"

La vârsta de 1 an, împreună cu părinţii, Domnica şi Amza Pellea  Foto: Arhiva Personală Oana Pelea

Ne raportăm diferit la România şi la noi înşine. Suntem foarte critici cu noi aici, în ţară, iar pe de altă parte, atunci când suntem plecaţi în străinătate, ne considerăm cei mai frumoşi, cei mai deştepţi. De unde acest complex?

Nu ştiu ce să vă spun.

Am fost prea mult călcaţi în picioare în ultimii 50 de ani?

Ei, sigur că am fost!

Au fost şi alţii, totuşi. Oare am fost noi, românii, striviţi mai mult decât alţii?

Cred că am fost mai parşiv călcaţi în picioare. Vorbim despre 50 de ani de comunism de o anumită factură. Săptămâna aceasta vorbeam cu oameni tineri care habar n-aveau ce a însemnat comunismul în Romania. Întrebare: e bine ca un adolescent de 18 ani să ştie ce s-a întâmplat în comunism în mod real, să afle depre toate catastrofele umane şi despre toată sfâşierea asta la care a fost supusă societatea românească sau ce a fost a fost şi mergem înainte?

Cred că tinerii trebuie să ştie...

Şi eu zic că da. Ar trebui să ştie fapte. Ca să nu se mai repete istoria. Fapte reale, nu vorbe. Adevărul în ceea ce priveşte istoria e constituit din fapte, nu din vorbe, nu din comentarii. Un fapt era că se putea întâmpla să fii chemat la Securitate şi să ţi se spună: „Dumneavoastră trebuie să daţi semnătură aici şi să ne daţi raportul cu ce gândeşte, face, visează, spune etc. soţul, mama, copilul dumneavoastră!" Ce climat de încredere şi de cinste era creat?  Şi au fost familii întregi rupte aşa, sfâşiate aşa. Membri ai aceleiaşi familii care se turnau între ei de frica pierderii locului de muncă, a pierderii unui avantaj câştigat, a pierderii libertăţii sau chiar a vieţii. Ei bine, asta nu se repară cu una, cu două! 50 de ani să treacă şi tot e puţin!

"E bine ca un adolescent de 18 ani să ştie ce s-a întâmplat în comunism în mod real sau ce a fost a fost şi mergem înainte?"

„Iubesc România şi mă doare această iubire"

 Cum ar judeca Amza Pellea România de azi?

Asta e o întrebare frumoasă. Acum s-a dezvelit „steaua lui Amza" şi sunt foarte bucuroasă că s-a întâmplat lucrul acesta. Cineva, nu mai ştiu de la ce televiziune, a venit la mine, cu acest prilej. Era o fată tânără, frumoasă, care a venit la mine şi m-a întrebat: „Cum ar fi venit domnul Amza îmbrăcat astăzi?" Şi eu i-am răspuns: „Ete, în Armani!" Pentru că la o asemenea întrebare, aşa răspuns. Cum să fi venit? Ar fi venit într-o cămaşă albă, curată...

Ca un om normal...

Ca un om normal. S-ar fi îmbrăcat frumos din respect pentru oamenii care ar fi venit acolo.

Din întrebarea ce v-a fost adresată transpare un lucru - am pierdut noţiunea de bun-gust, de normalitate.

Şi am pierdut noţiunea că mai important este să te îmbraci curat şi frumos, nu ca să rupi gura celui din faţa ta, cum se întâmplă, din păcate, acum, ci din respect faţă de sine şi faţă de cel din faţa ta. Nu ca să arăţi cât de mulţi bani ai tu şi că i-ai investit în haine şi în firme, şi în etichete, care oricum nu contează, din punctul meu de vedere. Cum era conu' Alecu Paleologu care până în ultima zi a vieţii se îmbrăca frumos şi îngrijit din respect pentru cei care veneau să-l viziteze.

E o generaţie dispărută...

Da. Şi mi-e dor de ea...

Asta vorbeam şi cu profesorul Neagu Djuvara. Sunt oameni care au crescut în altă atmosferă socială. Apropo, vă mai uitaţi la televizor?

Nu. Acum două zile am făcut greşeala şi am deschis televizorul, nu ştiu de ce, şi, pentru prima dată, nu mi-a venit să cred ce auzeam şi ce vedeam. Nu se mai ascultă unul pe altul. Eu nu ştiu de ce se mai duc oamenii aceştia la emisiuni. Nu ştiu nici de ce sunt chemaţi.

Îi trimite partidul, pe bază de listă. Mai nou partidele trimit la TV chiar şi maimuţe dansatoare...

Probabil. Nu, n-am văzut. Dar ei vorbesc unul peste altul.

Din pricina acestui „zgomot de fond", centrele de excelenţă nu se mai formează aici, ci peste hotarele României...

Dar să ştii că şi aici există oameni care încearcă să-şi construiască România. Am cunoscut mulţi tineri ce-şi construiesc România lor. Domnul Beligan are expresia aceea superbă: „Eu nu trăiesc în România, eu trăiesc în Beligania", pentru că şi-a construit un univers.

De aceea vă întrebam mai devreme despre „autismul sufletesc"...

Nu e autism, pentru că, iată, domnul Beligan joacă şi la 92 de ani, dăruieşte în continuare şi este o lecţie vie. Pentru cine vrea să o vadă. Fiecare alege în viaţă. Şi rămâne cu ce alege. Dar el este o lecţie vie. Domnul Beligan este o lecţie de viaţă.

Revin la întrebarea cu Amza Pellea. Cum ar descrie România de azi?

Nu ştiu. Amza era un om vesel, dar era şi un om trist. Cred că l-ar fi durut suferinţa României. Amza a iubit foarte tare România, probabil că de la el moştenesc asta, pentru că şi eu... o iubesc.

Acum a devenit aproape un act de curaj să afirmi că-ţi iubeşti ţara.

Asta e o prostie.

Veţi fi judecată aspru...

Ei, ce să spun?! Parcă nu m-am învăţat!? Să mă judece cine vrea! Eu iubesc România, numai că acum această iubire doare.

Este o iubire înşelată?

Nu, nu cred că m-a înşelat România.

România e în altă parte din punct de vedere al energiilor.

România este, în primul rând, o ţară superbă. În al doilea rând, oamenii care trăiesc aici sunt oameni extraordinari. M-am dus la Băileşti şi am întâlnit oameni, copii extraordinari. E o vână sănătoasă în ţara asta, reală. Că nouă ni se dă, cum să spun, pe sticlă, ceea ce ni se dă şi noi înghiţim, asta e vina noastră. Ni se dau numai informaţii negative, parcă în scopul de a nu mai judeca, de a ne prosti.

De a ne menţine panica.

Aia sigur! Panica e bună la popor! Poporul trebuie să ştie de frică... Aşa poate fi condus mai bine... Dar asta nu înseamnă România, asta înseamnă o situaţie a României, o situaţie creată, dar nu e Ţara pe care o iubesc. Aş vrea să nu fiu categorisită urât, ca „naţionalistă". Iubesc această ţară pentru că aici m-am născut şi pentru că...

Vedeţi, simţiţi nevoia să vă justificaţi, ceea ce e anormal...

Da, e anormal.

Un francez nu şi-ar justifica niciodată naţionalismul...

Nu. Şi cred că am avea fiecare de câştigat din iubirea asta de ţară. Dar ca s-o iubeşti trebuie să ai şi grijă, cât se poate, de ea. Nu s-o critici total, tot timpul să spui: „România nu e bună!" Mai ales că România suntem toţi.

"Ni se dau numai informaţii negative, parcă în scopul de a nu mai judeca, de a ne prosti."

„Există o frică de mâine care nu era acum zece ani"

Mulţi tineri au ales să părăsească România în ultimii ani...

Ştiu că oamenii care au plecat, n-au plecat de bine din ţara lor.

Continuă să plece...

Ştiu. Şi nu pleacă de bine. Pentru că dacă aici ar avea un minimum de condiţii, îţi garantez că s-ar întoarce.

Ei urmăresc din străinătate ce se întâmplă în România.

Desigur că urmăresc. Unii dintre ei au o reacţie de respingere de genul „Să nu mai aud de România!" şi, într-un fel, e de înţeles. Pentru că se feresc oamenii, se feresc să nu sufere.

Mulţi români plecaţi în străinătate scriu pe forumurile ziarelor.

Unii îşi scriu numele, alţii sunt anonomi. N-ai observat că anonomii scriu întotdeauna urât. Uite, altă întrebare valabilă: de ce în clipa în care ai un comentariu pozitiv îţi dai numele şi în clipa în care înjuri te ascunzi?

Haideţi să vă întreb altfel: credeţi că ne aflăm în plin proces de disoluţie socială?

Nu cred. „La mintea mea simplă de femeie", cred că e un punct de cotitură în întreaga lume. Pentru că întrebările acestea pe care le pui „La masa Adevărului", la un nivel mai elegant, sunt peste tot în lume. Există o ruptură în comunicare reală între om-om, din mii de motive. Există o frică de mâine care nu era acum zece ani, peste tot în lume. De la aş pierde job-ul până la „ce se va întâmplă cu pământul ăsta peste o sută de ani?".

Prin urmare, neliniştea e generală.

Întotdeauna a existat neliniştea asta generală. Poate acum este o acutizare a ei. Dacă ar fi o conspiraţie în care să cred, ar fi o conspiraţie a neliniştii. Dar, pentru că eu aleg să văd întotdeauna partea plină a paharului, această nelinişte mie îmi face bine pentru că mă obligă. Eu, în corpul ăsta, în „pijamaua" asta... Am auzit pe cineva care a avut o formulare superbă: „Corpul oamenilor din ziua de azi a devenit pijama lor." Adică dormim în corpul nostru - şi mie mi se pare atât de frumos şi atât de adevărat.

Aşadar, neliniştea ar trebui să-i oblige pe români...

Mă obligă cumva această nelinişte să mă lupt, să mă scot din „pijamaua" asta a trupului meu şi să încerc să înţeleg. Uite, cred aşa: eu într-o zi n-o să mai fiu. Fiecare dintre noi n-o să mai fim. Ce e mai important? Să las o urmă frumoasă, un gând, o speranţă, o amintire sau să apar aici şi să critic, să arunc cu lături? Ce va aduce un milimetru de lumină în ochii sau în sufletul altora?

"Dacă ar fi o conspiraţie în care să cred, ar fi o conspiraţie a neliniştii."

„România din visul meu va exista"

Revin cu o întrebare pe care v-am adresat-o şi în trecut. De ce elitele româneşti nu se pot coagula?

Eu nu sunt de origine franceză, de pildă, ca să ştiu cum sunt de fapt francezii, ca să ştiu cât bârfesc şi cât se râcâie. Noi ştim la cutiuţa noastră aici cum stau lucrurile. Nu cred că suntem mai răi decât alţii. Cred că îmbinarea asta din sângele noastru de atâtea seminţii şi poziţionarea foarte specială a României, ca spaţiu geopolitic, ne oferă şi avantaje, şi dezavantaje. Fiind la răscruce de puteri ar trebui să fim atenţi şi cu viteza de reacţie. Poate fi un plus, dar se poate transforma într-o anumită labilitate... E foarte mult de discutat.

E mult de discutat şi e foarte interesant pentru că oamenii sunt receptivi mai degrabă la ceea ce spuneţi dumneavoastră, care veniţi din zona culturală, decât la ce spune primul ministru al României, spre exemplu. Se resimte parcă lipsa de legitimitate a celor din spaţiul politic.

Uite, eu atâta pot să spun, nefiind expertă. Eu sunt un biet om care caut să înţeleg fenomenul şi nu dau sfaturi. Nu-mi permit faţă de mine, în primul rând. Dacă mă întrebi de disoluţie socială, eu nu pot să-ţi spun decât atât: George, dacă tu aşa simţi, atunci să fie, vorba lui Caragiale, disoluţie, dar s-o ştim şi noi! Să se întâmple odată şi să vedem ce se alege după aceea! Eu cred într-o anumită sită a valorilor, cred într-o anumită sită a timpului. Eu cred că România mea va exista într-o zi. S-ar putea ca eu să n-o apuc, dar România din visul meu, aia care ştiu eu că e reală, frumoasă, va exista.

Şi pe care mulţi încearcă, iată, s-o construiască prin alte părţi...

Eu am cunoscut în ultimul timp oameni foarte frumoşi.

Credeţi că sunt mulţi?

Eu spun că sunt majoritari. Şi vreau să sper că sunt majoritatea. Pentru că atunci când ieşi din Bucureşti şi te duci oriunde, într-un sat, şi stai cu „ţaţa Miţa" pe prispă, acolo, şi începi să vorbeşti, are o judecată mult mai curată şi mult mai clară decât au mulţi politicieni. „Pe sticlă" ni se livrează o imagine ce nu corespunde cu realitatea pe care eu o întâlnesc pe teren. Eu am vorbit cu bătrâne şi cu moşi extraordinari, care ştiu istorie mult mai bine decât se învaţă acum.

Mai are cineva răbdare să caute astfel de oameni?

Iată un lucru unde noi am mai avea de învăţat - a nu judeca atât de repede pe cel din faţa ta. Amza avea „o sete absurdă de a şti ce se află sub coaja lucrurilor". Setea asta am moştenit-o. Nu poţi judeca pe nimeni...

"S-ar putea ca eu să n-o apuc, dar România din visul meu, aia care ştiu eu că e reală, frumoasă, va exista."

„E normal să avem un popor obosit"

Românii sunt religioşi sau sunt doar superstiţioşti, în opinia dumneavoastră?

Cum adică să fie superstiţioşi?

Adică se roagă lui Dumnezeu ca să câştige la Loto, aşa cum susţin unii, sau pentru a deveni mai buni?

Unii bineînţeles că sunt aşa. Bineînţeles că există oameni care se roagă şi sunt la acest nivel, de superstiţie. Nu se poate generaliza atât de simplu în viaţă: alb şi negru. Dar asta e şi frumos, că nu se poate generaliza. Dar, din nou, peste tot în lume există oameni care se duc din superstiţie la biserică. Fiecare e liber să creadă în ce doreşte. Peste tot în lume există oameni care cred într-un moşulică cu barbă zicând că el e Dumnezeu. Peste tot sunt oameni care cred într-o forţă care ne guvernează şi eu, de exemplu, cred din toată fiinţa mea că sunt inclusă în ceva, că nu sunt EU „buricul pământului". Acest EU pe care mi-l tot calc în picioare.

Poate de aici şi bucuria de a exersa iertarea...

Eu am o bucurie de a exista. Pentru mine e un miracol că tu eşti viu, că eu sunt vie, că noi comunicăm, că imaginea şi vocea mea vor ajunge la oameni... Pentru mine e un miracol că m-am trezit azi-dimineaţă. Şi nu sunt doar vorbe, nu joc teatru. Dacă e de jucat teatru, veniţi la teatru, plătiţi un bilet...

Eu aş spune că nici pe scenă nu jucaţi teatru.

Nu. Aşa mi-am zis şi eu.

Intraţi în pielea personajului.

Se poate spune şi aşa. Mulţumesc că te-ai prins!

Mă subestimaţi...

Iartă-mă!

Care e concluzia discuţiei noastre? Nu poporul e de vină, ci aceia care-l conduc...

Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt împărţite egal. Vina este şi a clasei politice, şi a poporului, deci şi la mine, căci fac parte din popor. Dar pentru că eu iubesc România, îi găsesc iertări.

Circumstanţe atenuante...

Îi găsesc iertări şi cred în iertările astea. Adică pot să spun că, după 50 de ani de pumni în gură, poate fi normal ca un popor să fie obosit. Cred că suntem un popor obosit. Am obosit să sperăm. Am obosit - vorbesc de generaţia mea şi de a celor mai în vârstă decât mine. Oboseala e reală. Şi atunci României îi găsesc circumstanţe atenuante, dar clasei politice, nu. În iubire întotdeauna găseşti circumstanţe atenuante.

"Pot să spun că, după 50 de ani de pumni în gură, poate fi normal ca un popor să fie obosit."

Fragment din precedentul dialog „La masa Adevărului"

Ce vă leagă cel mai mult de amintirea lui Amza Pellea?

Faptul că a existat şi faptul că există în continuare în sângele, în sufletul meu şi în mintea mea. Dar şi faptul cå lumea, după 25 de ani de când nu mai este printre noi, mă opreşte pe stradå să-mi vorbească cu dor de spre el! Câ¡i dintre noi, după 25 de ani de când nu vom mai fi, vom mai rămâne în amintirea cuiva? E incredibil!

A trebuit întotdeauna să recupera¡i, să trage¡i foarte mult ca să vă separaţi de imaginea lui?

Nu, niciodată. E o prostie, eu îi în¡eleg pe oameni că aşa gândesc, dar vă rog să mă credeţi că e un mod foarte simplist de a vedea lucrurile. Dumnezeu m-a binecuvântat cu părinţi ideali! Nu pot decât să-I mulţumesc până mor pentru asta. Simpla lor existenţă mă obligă să nu trec oricum pe acest pământ.Nu au făcut decât să-mi ridice ştacheta foarte sus. Ce poate fi mai minunat! Oricum: nu cred cå avem nimic de demonstrat în viaţa asta nimănui decât nouă înşine. De fapt, nu e nimic de demonstrat, ci să ne reamintim şi să ne bucurăm bucurând pe alţii.

Se pare că românii n-au înţeles acest lucru şi vor să le demonstreze în permanenţă altora câte ceva...

Pentru că avem o imagine pe care, din păcate, noi am ştiut să ne-o facem foarte proastă. Există un foarte mare complex. Eu nu cred că România este mai proastă sau mai needucată sau că are mai mul¡i hoţi sau mai multe bile negre decât altă ţară de pe globul ăsta. Dar aici e altceva: cred că suntem campioni în a ne vorbi de rău. În primul rând noi pe noi. Nu spun că nu avem motive, avem „n" motive dar poate că suntem un popor puţin prea critic. Există însă foarte multe puncte bune, oameni absolut speciali în ţara asta, există excelenţe în toate domeniile, artişti, matematicieni, tineri care s-ar întoarce acasă dacă s-ar vorbi de ei prin ziare sau la televiziuni şi ar fi împinşi în faţă. La noi e împins în faţă tot ce este negativ şi asta nu face decât să atragă negativul în continoare.

E un paradox: românii au spirit critic în momentul în care se află în România şi vorbesc între ei, dar în momentul când ies „afară" acest spirit critic se diluează.

Asta este adevărat, dar mai e ceva. Am auzit români pe aeroporturi în lumea asta largă vorbind altă limbă decât româna pentru a nu fi recunoascuţi ca români... asta doare! Enorm! Asta e foarte dureros. Avem multe de recuperat, nu numai proprietă¡i. Sunt lucruri care ţin de educaţie, de încredere în sine. Ne trebuie cineva care să ne spună că am făcut şi lucruri bune.

Are cineva interesul să ne spună că am făcut şi lucruri bune?

Noi ar trebui să ne promovăm. Să-ţi spun; „Uite, ai făcut o chestie foarte mişto!", în loc să-¡i dau în cap şi să-¡i spun că acolo ai greşit. Ni se tot dă în cap, ni se tot spune că nu se poate. Noi suntem primii care ne înjurăm între noi cu mare graţie... Nu ar trebui să tot aşteptăm ajutor. De la cine să asteptăm ajutor? Nimeni nu ne va ajuta niciodata! Nici nu trebuie. Singurul ajutor nu poate şi nu trebuie să vină decât de la noi!

Avem mentalitate de asistaţi social.

Da, e adevărat.

Cinic judecând, credeţi că odată cu schimbarea a două generaţii se va rezolva această problemă la nivelul mentalului colectiv?

Eu nu sunt Brucan, n-am de unde să ştiu. El a fost drăguţ când a spus „20 de ani", deşi am fost indignată atunci. Ce pot eu să fac este să sper şi să-mi doresc ca acest popor să aibă în lume, într-o zi, locul pe care îl merită cu adevărat. Exista un filon de geniu în poporul român! Trebuie doar să vrem să îl protejăm, să îl promovăm, să îl lăudăm, să îl apărăm.

Vom mai apuca acea zi în care românii se vor comporta normal?

Dacă ne ajută bunul Dumnezeu şi cercetările medicale să ajungem la 120 de ani... Eu sper că da, sper să apuc.