VIDEO Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român: „Nu poţi să începi discuţia prin «ba pe-a mă-tii!»”

Horia Roman Patapievici critică presa pentru că îi mobilizează pe români în jurul unei agende emoţionale, „incitându-i" în loc să-i invite la dezbatere. Neputinţa de a asculta cu calm punctele de vedere cu care nu suntem de acord menţine societatea într-o permanentă stare de tensiune. Cu alte cuvinte suntem mai mereu „cu capsa pusă", constată Horia Roman Patapievici, el însuşi uneori o „ţintă" a nervozităţii din s

Preşedintele Institutului Cultural Român insistă asupra faptului că ura este toxică atât pentru „posesor", cât şi pentru cel asupra căruia se revarsă. El arată că „secretul" funcţionalităţii societăţilor occidentale este colaborarea între membrii acestora, nicidecum înfruntarea permanentă. Mizând pe buna înţelegere tratăm eficient „ţâfna" socială care ne-a cuprins. Câştigăm cu toţii, spune Horia Roman Patapievici. Despre aceasta şi multe alte „leacuri" contra neliniştilor colective, vă invităm să citiţi în rândurile de mai jos.

Protest în oraşul revoluţiei împotriva lui Traian Băsescu pentru că l-a jignit pe Regele Mihai I

CARTE DE VIZITĂ
    
- Horia Roman Patapievici s-a născut la 18 martie 1957, la Bucureşti.
- Licenţiat în fizică (1981).
- Asistent universitar la Catedra de fizică a Institutului Politehnic din Bucureşti (1990-1994).
- Director al centrului de Studii Germane al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1994-1996).
- Membru al Colegiului CNSAS (2000-2005).
- Preşedinte al Institutului Cultural Român (din 2005).

„Suntem orbi la binele care ni se întâmplă"

„Adevărul": În martie 2009, la precedenta noastră întâlnire, aţi afirmat că „românii nu reuşesc să se împace cu varianta de societate pe care ei înşişi o produc continuu". S-a schimbat ceva de atunci?

Horia Roman Patapievici: Cred că starea de lucruri s-a înrăutăţit sub un anume raport, pe care l-aş numi îngăduinţa reciprocă. Nu ne îngăduim deloc unii pe alţii. Fie pentru că ne situăm spontan în centrul perfecţiunii şi-i judecăm pe ceilalţi necruţător, cu ferocitatea perfecţiunii, fie pentru că e în noi un soi de ţâfnă, care ne face să fim mereu cu capsa pusă împotriva cuiva şi care ne împiedică şi să vedem binele, şi să îl practicăm: de aici decurge că şansele de a îmbunătăţi - adică de a face bun - răul pe care-l constatăm în jur sunt foarte reduse. Noi am interiorizat eroarea medievală că relele se vindecă prin celebrarea publică a sărbătorilor ţapului ispăşitor. De dimineaţa până seara noi nu facem decât să participăm, virtuos şi tenebroşi, la aceste sărbători. Dar ţapii ispăşitori se schimbă, răul public rămâne. În modernitate, problemele publice nu se rezolvă prin pelerinaj la stâlpul infamiei ori prin aruncarea cu pietre în vicioşi. Dificultatea de a trata răul public nu ţine de incorecta identificare a vicioşilor, cum se crede la noi, ci de absenţa mecanismelor prin care energia irosită pe confruntare ar putea fi mobilizată în beneficiu comun, prin cooperare. Noi nu am descoperit beneficiile cooperării, asta este problema societăţii româneşti. Din acest punct de vedere, ne deosebim dramatic de cei din Occident, care au ştiut să construiască, de-a lungul timpului, societăţi ale încrederii. Noi preţuim aceste societăţi, dovadă că am dori să locuim şi să lucrăm în ele. Şi asta nu doar pentru că acolo câştigăm mai bine, ci şi pentru că ne simţim mai bine, ne simţim mai valorizaţi, e o atmosferă mai bună. Acea societate se bazează pe încredere şi pe buna funcţionare a unui mic mecanism elementar. Când se adună murdărie pe palier, între doi vecini - e vorba de gunoiul normal, care se adună în mod obişnuit -, nici unuia dintre ei nu îi trece prin cap să îl denunţe pe celălalt ca răufăcător şi sursă a răului. Dimpotrivă, cei doi vecini încearcă să construiască împreună o înţelegere privind înlăturarea pe viitor a murdăriei. Amândoi contribuie cu câte ceva şi fiecare se ţine de cuvânt. Acest aranjament, în principiu, este durabil, pentru că nu îi aduce în război pe cei doi. La noi, în mod spontan, imediat, fiecare taxează murdăria ca datorându-se exclusiv celuilalt. Începe războiul. Unul îl indică pe celălalt ca vinovat, şi reciproc. Fiecare se instalează într-o poziţie de perfecţiune ori de superioritate şi pune totul în cârca celuilalt. Rezultatul este dublu: gunoiul rămâne nestrâns, iar cu vecinul meu voi fi duşman până la moarte - fireşte, şi el cu mine. Aşa arată societatea noastră: şi cu gunoiul nestrâns, şi învrăjbiţi până la moarte.

Putem identifica o cauză a acestei neaşezări a românilor? Foarte multă lume discută despre comunism, aruncând întreaga vină pe acea perioadă. Oare să fie într-o atât de mare măsură vinovaţi, pentru ceea ce suntem noi astăzi, aceia care au încercat să creeze „omul nou" în comunism?

Fireşte, comunismul e responsabil de multe neaşezări şi blocaje. Dar a căuta o explicaţie nu rezolvă problema. În funcţie de talentul ori erudiţia istorică a fiecăruia, pot fi construite multe portrete explicative foarte convingătoare şi plauzibile ale relelor de care suferim. Dar eu cred că puterea lor explicativă este limitată. În plus, capacitatea lor curatorie e nulă. Ştiţi că, în medicină, o explicaţie nu face doi bani dacă nu e şi terapeutică. Noi explicăm bolile pentru a le putea vindeca. Nu am ce face cu explicaţiile care nu vindecă. Or, din toate explicaţiile istorice pe care le pot găsi lipseşte un dispozitiv esenţial. Şi anume: ce pot face eu, în situaţia dată, pentru a o îndrepta. Problema explicaţiilor noastre istorice este că explicaţia pe care o dăm ne scuteşte de a mai face noi ceva - pune povara acţiunii pe seama altora. Tot răul cade pe celălalt, cam în felul în care se petreceau lucrurile în exemplul cu cei doi vecini. În loc să vorbim la nesfârşit despre ceea ce este rău, ne învrăjbeşte şi ne blochează, să încercăm să identificăm între noi lucrurile bune care ne-ar permite să cooperăm. Pe de altă parte, ştiu, noi avem o foarte tristă experienţă recentă a exaltării binelui naţional, o exaltare care a fost făcută naţionalist, propagandistic. Fiind incitată de propaganda de partid şi de stat să confunde patriotismul, care e practic şi imediat, cu naţionalismul, care e abstract şi declamatoriu, societatea noastră a ratat şi capacitatea de a face bine a patriotismului, şi forţa de mobilizare a naţionalismului. Prin această confuzie, o valoare importantă a coeziunii sociale, care este patriotismul, a ajuns inutilizabilă.

Dar şi în Franţa naţionalismul se manifestă de o manieră destul de agresivă...

Ceea ce nu este neapărat un bine. La noi, naţionalismul propagat de partid, cu excesele lui groteşti, a compromis total şi ideea de patriotism. La noi nu există un discurs public decent patriotic. În Polonia există, în Ungaria există, dar la noi nu. De ce? Pentru că răul produs de propaganda naţionalistă a fost atât de mare, încât oamenii decenţi simt că păşesc pe ouă atunci când e să invoce patriotismul ca motivare a unei acţiuni publice. Singurii care o fac sunt vechii naţionalişti compromişi ai lui Ceauşescu. Dar, ca să revin la ideea că nu suntem atenţi la lucrurile bune care ni se întâmplă şi de la care am putea porni pentru a ne angaja într-o cultură a cooperării, daţi-mi voie să vă dau un exemplu. Ştiţi că Institutul Cultural Român dezvoltă de mai mulţi ani un parteneriat, în beneficiul studioşilor români, cu The Woodrow Wilson International Center for Scholars. În timpul uneia dintre conferinţele organizate de noi la Washington, Kenneth Jowitt, unul dintre cei mai buni cunoscători ai zonei noastre geopolitice, intrigat de continua lamentaţie a românilor referitoare la cât de rău le merge, cât de lipsită de speranţe e situaţia şi aşa mai departe, ne-a spus: „Dragii mei, opriţi-vă o clipă! Nu aveţi deloc dreptate să vă lamentaţi continuu. România, după criterii geopolitice solide, este în prezent în cea mai bună situaţie din ultimii cinci sute de ani". M-a frapat categoricul acestei afirmaţii, venită de la un cercetător care nu e obişnuit să arunce cu vorbele. La o judecată cumpănită, cred că Ken Jowitt are dreptate. Când spunem că suntem în dezastru, greşim. De ce? Deoarece suntem pur şi simplu orbi la binele care ni se întâmplă, obsedaţi cum suntem să ne împăunăm cu răul care ni se face ori credem că ni se face. Soluţia? Să ne uităm mai bine la ce-am realizat, ca să ne putem raporta mai adecvat la ceea ce nu reuşim să realizăm.

"În loc să vorbim la nesfârşit despre ceea ce este rău, ne învrăjbeşte şi ne blochează, să încercăm să identificăm între noi lucrurile bune care ne-ar permite să cooperăm."

„Am resimţit şi eu reducerea salariului cu 25%"

Este util, de multe ori, să facem un pas înapoi şi să privim cu luciditate ceea ce am realizat. Numai că actualul context social îi împiedică pe foarte mulţi români să facă asta. E o realitate faptul că majoritatea oamenilor se confruntă cu mari probleme de ordin economic, de ordin personal. Sunt foarte mulţi români care au ales să plece definitiv din România.

Ceea ce eu vreau să spun nu este: „Minţiţi-vă pe voi înşivă, spunându-vă că trăiţi mai bine decât trăiţi!" Nu! Ceea ce vreau să spun este că, în mod obiectiv, pentru cei care ne văd din afară, atât situaţia socială, cât şi cea economică, poate şi cea politică, sunt mai bune decât le percepem. De aceea, îndemnul meu ar fi să încercăm să deosebim între ceea ce este reacţie excesivă, de tipul caragialescului „văd enorm şi simt monstruos", şi realitatatea aşa cum este ea. Să distingem, deci, între componenta subiectivă şi componenta obiectivă. Dacă plecăm de la prima componentă, rămânem în „văd enorm şi simt monstruos", dar dacă am porni de la a doua, atunci am putea să construim ceva în mod raţional şi ne-am putea raporta mai eficace, cred, la lucrurile care ne deranjează. Din păcate, noi rămânem la „văd enorm şi simt monstruos". Nouă ne place enorm „să vedem enorm şi să simţim monstruos" faptul de a fi români. Ne îmbătăm cu exasperarea de a fi români. În mod exasperant, însă, rămânem la exasperare.

Aş vrea să facem, un exerciţiu de imaginaţie şi să ne gândim că, după 1989, puterea politică nu ar fi fost preluată de cei care, ulterior, au fost acuzaţi că au venit din eşalonul doi sau trei al Partidului Comunist.

De puterea neocomunistă.

Da, să zicem că puterea ar fi fost preluată de către reprezentanţii partidelor istorice, de către cei care au suferit în temniţele comuniste. Credeţi că în momentul de faţă am fi putut avea o altă societate, am fi vorbit despre România în alţi termeni?

Îmi propuneţi un exerciţiu de imaginaţie.

Exact. Istoria nu se judecă contrafactual, însă nici nu avem alte mijloace la îndemână.

Am să încerc să răspund la întrebarea dumneavoastră, luând-o de la situaţia de azi înapoi. Ce ne deranjează cel mai mult azi? Faptul că suntem în Uniunea Europeană şi NATO? Nu. Ne deranjează situaţia economică? Aici intervine componenta de „simt enorm şi văd monstruos". Sunt destule alte ţări europene care sunt într-o situaţie mai proastă ca noi, de pildă Grecia.

Chiar şi Portugalia se pare că este...

Adevărat. Irlanda nu stă nici ea mai bine. Prin urmare, din punct de vedere economic, deşi noi niciodată n-am trăit ca fiind cetăţeni ai acestor ţări, stăm mai bine. Ceea ce înseamnă că măsurile extrem de severe care au fost luate din timp au fost necesare. Să nu credeţi că vorbesc ca unul care nu a resimţit în mod dureros reducerea salariului de azi pe mâine cu 25%. Sunt afectat de aceste măsuri, dar le înţeleg raţiunea. Statul asistenţial dă faliment peste tot în Europa. Nu mai poate trăi pe credit. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. Criza a fost ocazia. Asta e! Acest lucru trebuie înţeles raţional, chiar dacă emoţional suferinţa e mare. Deci, ce nu ne place - dincolo de zgomotul din minţile noastre pe care îl produce  mecanismul psihologic pe care l-am numit „văd enorm şi simt monstruos"? Nu ne place inegalitatea socială. Nu ne place că există profitori ai tranziţiei care monopolizează economia şi care întreţin legături vicioase cu zona politică. Nu ne place felul în care se comportă clasa politică. Nu ne place că justiţia nu îi pedepseşte pe marii infractori. Dacă asta este ce ne deranjează, atunci, de fapt, punem în discuţie modul în care s-au constituit averile, modul în care se dispune în chip privilegiat de resursele statului, relaţia vicioasă pe care lumea afacerilor o are cu lumea politică, ca să nu mai vorbim de felul în care mass-media distorsionează şi, cumva, aplică un ecran opac între realitate şi minţile cetăţenilor.

"Ne îmbătăm cu exasperarea de a fi români. În mod exasperant, însă, rămânem la exasperare."

„Proxima normalitate constituţională era cea din 1923"

Să fie oare toată mass-media de vină pentru distorsionarea realităţii? Îi putem băga pe toţi jurnaliştii în aceeaşi oală?

Nu, nu putem şi am să citez imediat cazul dumneavoastră, al „Adevărului". O spun acum: aţi fost singurul cotidian care anul trecut, în iunie 2010, a difuzat ştirea că ICR a preluat preşedinţia EUNIC - EUNIC fiind reţeaua tuturor institutelor naţionale de cultură din UE. Ei bine, atunci au venit la Bucureşti, pentru prima oară în viaţa lor, cei mai înalţi responsabili ai politicilor culturale europene. Niciun ziar nu a difuzat această ştire, a fost un boicot total. Nici măcar cotidianul unde eu scriam regulat, „Evenimentul zilei", nu a difuzat-o, motiv pentru care nu am mai scris la ei.

Cu siguranţă, acest lucru nu s-a întâmplat din rea-voinţă, ci probabil din indolenţă...

Părerea mea e diferită. Dar să-mi continui gândul. Dacă asta ne deranjează la situaţia de azi, să mergem atunci la originea exerciţiului de imaginaţie pe care mi-l propuneţi. S-ar fi întâmplat toate lucrurile care ne deranjează azi dacă, de pildă, veneau partidele istorice la putere în 1990? Răspunsul probabil este că s-ar fi întâmplat, dar, tot probabil, că s-ar fi petrecut într-o măsură mai mică. Să le luăm pe rând. Fatalitatea. Forţa a ceea ce Andrei Cornea a numit într-un articol din 1991 „directocraţie" nu putea fi anulată, pentru că era acolo, în societatea noastră. La fel, forţa solidarităţilor şi a intereselor care îi legau pe oamenii din eşaloanele doi, trei şi patru, oamenii care aveau acces la resursele economiei şi care au folosit democraţia ca pe un paravan pentru dobândirea şi consolidarea puterii lor personale, contribund decisiv la instaurarea unui tip de regim politic pe care Pierre Hassner, un politolog francez de origine română, l-a denumit „democratură". Toate astea, într-un sens, erau inevitabile pentru că erau acolo. Dar gradul ar fi fost cu siguranţă diferit. De ce? Pentru că dacă puterea ar fi fost preluată de intenţiile politice ale oamenilor din partidele istorice, caracterul ei, pe de o parte, nu ar fi fost imprimat de „directocraţie", şi, pe de altă parte, conţinutul ei nu ar fi devenit „democratură". Prin urmare, da, cred că ceea ce ne nemulţumeşte atât de adânc azi ar fi fost mai puţin şi în mai mică măsură.

Din nefericire, totul rămâne la nivelul unui exerciţiu de imaginaţie...

Dar mai e ceva, iertaţi-mă, domnule Rădulescu, că vă întrerup. Dacă emanaţii Revoluţiei ar fi avut un spirit constituţional şi juridic dezvoltat şi ar fi spus: „Noi suntem într-o situaţie revoluţionară, dar noi nu facem o revoluţie de tip bolşevic. Noi nu vrem să răsturnăm societatea cu fundul în sus, noi vrem să revenim la normalitate". Bun, dar care este normalitatea? Dacă acei oameni care au pus mâna pe putere ar fi avut o gândire constituţională şi ar fi fost şi de bună credinţă, atunci şi-ar fi spus: „Constituţiile de după 1948 sunt normale? Nu. Dar ce Constituţie a fost suspendată de către Regele Carol al II-lea, în februarie 1938?"

Constituţia din 1923.

Exact, cea din 1923. Deci proxima situaţie de normalitate constituţională era Constituţia din 1923. Şi ar fi spus: „Nu vrem să vă impunem monarhia, dar vă propunem să revenim la o situaţie constituţională, să ne dăm un timp de doi, trei, patru sau cinci ani de exerciţiu constituţional într-un regim politic normal şi să vedem, abia după aceea, ce vrem: vrem republică, vrem monarhie?" Referendum. Vrem să păstrăm această constituţie ca pe un cadru de referinţă? Atunci doar o îmbunătăţim. Vrem să facem alta? Atunci decidem prin referendum să facem alta. Esenţa acestui exerciţiu de imaginaţie e revenirea, prin revoluţie, la normalitate politică.

Pentru asta trebuie bona fides (bună credinţă), cum spuneau romanii.

Clar!

"Dacă puterea ar fi fost preluată în 1989 de către partidele istorice, ceea ce ne nemulţumeşte atât de adânc azi ar fi fost mai puţin şi în mai mică măsură."

„Reinstaurarea monarhiei nu ne-ar schimba de jos în sus"

Mai are vreo şansă monarhia în România, astăzi?

Cred că depinde exclusiv de exemplul Casei Regale şi de cel sau cea care ocupă poziţia de şef al ei.

Dincolo de sondajele de opinie care arată că, în proporţie de 60-70%, populaţia ar fi de acord cu reinstaurarea monarhiei, românii ar fi dispuşi, în momentul de faţă, să participe la o reaşezare instituţională în jurul Casei Regale? Dar partidele? Sau totul este, din păcate, la nivelul unei dezbateri sterile?

Varianta a doua, după părerea mea.

Prinţul Nicolae ar fi o variantă pentru România?

Pe prinţul Nicolae îl ţin minte când părintele Iustin Marchiş îl ţinea în braţe, în balconul de la „Continental", atunci când Majestatea Sa Regele şi Majestatea Sa Regina Ana fuseseră aici la începutul anilor '90. A fost un moment de graţie între români şi regele lor. Sau Paştele lui 1991, mai ţineţi minte? A fost un moment extraordinar.

Acum prinţul Nicolae, din câte ştiu, are în jur de 26 de ani, nu vorbeşte limba română şi este implicat în diverse proiecte în Marea Britanie. Ar putea fi el o soluţie pentru Casa Regală a României?

Răspunsul meu nu e direct, dar, din punctul meu de vedere, restabileşte cadrul de referinţă corect. Dumneavoastră întrebaţi: „Asta ar fi soluţia?", dar uitaţi-vă care este structura soluţiei la care vă gândiţi. Este o soluţie de tip „sus către jos" - schimbăm ceva sus, ca să se modifice ceva jos. Părerea mea este că trebuie să ne gândim la soluţii care vin de jos pentru a schimba ceea ce, prin lucrarea noastră, dar nu întotdeauna şi prin voinţa noastră, se află sus. Eu cred că este în puterea celor fără de putere să schimbe tot ce se află sus, cu condiţia să ieşim din mecanismul acesta de îmbătare reciprocă cu ura faţă de celălalt. E o beţie urâtă, în care fiecare are sentimentul că are dreptate împotriva celuilalt şi împotriva tuturor.

Trăim de unii singuri...

Trăim de unii singuri, dar împotriva tuturor. Dacă schimbăm asta jos, atunci vom schimba şi ceea ce ne deranjează sus. Ceea ce trebuie să înţelegem este că în confruntare sunt doi perdanţi. Chiar dacă unul câştigă. În timp ce în cooperare sunt doi câştigători. E simplu.

E şi un principiu managerial...

Da, dar el nu vine din tehnici manageriale inventate acum de specialişti, ci dintr-o cultură a încrederii pe care Occidentul a descoperit-o treptat, începând cu anul 1000. În acel Ev Mediu remarcabil de inovator s-au pus bazele a ceea ce încă astăzi invidiem în Occident şi în termeni de legislaţie, şi în termeni de viaţă socială, şi în termeni de prosperitate economică, şi în termeni de garanţii constituţionale. Încrederea şi cooperarea reprezintă totul. În loc să intrăm într-o competiţie care are ca miză eliminarea celuilalt, e mult mai profitabil, inclusiv psihologic, să intrăm într-o cooperare în care fiecare poate dobândi ceva, de care putem beneficia doar împreună. Aceasta este esenţa capitalismului, adică a ordinii sociale a proprietăţii private. Superioritatea Occidentului este că deţine secretul jocurilor sociale de sumă nenulă. Noi, ceilalţi, care nu reuşim să prosperăm şi să edificăm societăţi decente, nu ştim să jucăm decât jocuri de sumă nulă. Acela a fost marele moment al Occidentului, când a descoperit secretul jocurilor sociale şi economice de sumă nenulă.

Suntem departe de acest moment?

Noi, da.

Putem spera la o asemenea „descoperire" într-un termen rezonabil?

Nu ştiu care e termenul, dar o precondiţie trebuie îndeplinită: să dispară din spaţiul public acestă ţâfnă, această beţie de dreptatea proprie de care v-am spus, care ne urâţeşte cumplit, în care fiecare se îmbată cu dreptatea pe care crede că o are împotriva celuilalt.Dreptatea care se exprimă prin această beţie e greşită. Şi vă dau un exemplu, o fac pro domo, dar şi cu obiectivitate: proiectul instituţional reprezentat de Institutul Cultural Român. Am schimbat complet paradigma de concepere a promovării culturale şi am obţinut în foarte scurt timp succes. Un succes nu pe piaţa noastră, care este o piaţă discutabilă, ci pe pieţele occidentale. Am fost omologaţi acolo, la cel mai înalt nivel, pentru că am propus un tip de proiect instituţional modern, dinamic şi eficace.
„Proiectul paşoptist"...
Aţi ghicit: aşa îmi place să îl numesc, pentru că mă consider un paşoptist din a nu ştiu câta generaţie paşoptistă, un om care, schimbând ce e de schimbat, face exact ce au făcut ei.

CITAT

Eu cred că este în puterea celor fără de putere să schimbe tot ce se află sus, cu condiţia să ieşim din mecanismul acesta de îmbătare reciprocă cu ura faţă de celălalt.

„Noi punem în contact direct societăţile, nu statele-naţiune"

Recent aţi predat preşedinţia Uniunii Institutelor Culturale din Europa, o structură care a căpătat personalitate juridică în mandatul dumneavoastră. Explicaţi-ne, vă rog, despre ce este vorba.

Din păcate, societatea românească nu a fost informată nici de succesul instituţional a ceea ce îmi place să numesc „proiectul instituţional ICR", nici de faptul că, timp de trei ani, din 2008, românii au fost reprezentaţi, la cel mai înalt nivel, în clubul cel mai select al celor care fac politici culturale în Europa. Am fost alături de British Council, de Institutul Francez, de Institutul Goethe, de Cervantes, de Camoes, de institutele italiene de cultură, de foarte multe şi foarte dinamice institute de cultură emergente din Europa Centrală şi de Est, cum sunt institutul ceh, institutul polonez, institutul maghiar etc. Timp de trei ani, am făcut parte din structura de conducere a acestei reţele, o reţea care reuneşte toate institutele naţionale de cultură din Uniunea Europeană. EUNIC este o iniţiativă care a apărut în 2005, a căpătat trup colegial în 2006, sub forma aspiraţiei de a face ceva împreună, şi s-a instituţionalizat în 2009, prin dotarea cu un secretariat bugetat pentru doi ani. Institutul Cultural Român a aderat în 2007 şi, datorită vizibilităţii noastre crescânde pe pieţele occidentale, am fost cooptat ca vicepreşedinte în echipa de conducere. Am servit doi ani ca vicepreşedinte şi, din iunie 2010 până acum câteva zile, deci un an, ca preşedinte.

Ce s-a întâmplat sub preşedinţia românească?

Sub preşedinţia românească s-au petrecut câteva lucruri care pe unii i-au uimit, pe mine m-au mulţumit şi pe toţi i-au făcut să înţeleagă că în lumea institutelor naţionale de cultură a apărut un nou actor global, dinamic şi inovativ, care se numeşte Institutul Cultural Român. Vreau să vă spun, fără falsă modestie, că până la preluarea de către mine a EUNIC-ului, EUNIC era o reţea informală şi colegială care încerca să funcţioneze, să se structureze, dar nu reuşea decât prin soluţii ad-hoc. Ad-hoc sunt soluţiile care n-au durabilitate în timp: sunt eficace, dar nu durează. Soluţia ad-hoc prin care a fost depăşită incapacitatea reţelei de a-şi vota un buget durabil a constat în decizia foarte generoasă a trei institute de tradiţie - Institutul Goethe, Consiliul Britanic şi Wallonie Bruxelles - de a oferi pentru doi ani o finanţare menită să întreţină o structură secretarială formată din trei oameni.

Deci cele trei institute au asigurat banii necesari pentru doi ani...

Exact. Problema era că nu s-a putut vota un buget. Este meritul preşedinţiei noastre de a fi putut negocia un buget acceptabil tuturor membrilor, prin care să se poată asigura un Birou EUNIC permanent la Bruxelles. Ce face acest birou? Este interfaţa cu instituţiile europene, este chipul instituţional al EUNIC-ului în raport cu lumea organizaţiilor, este instrumentul cu statut legal (potrivit legii belgiene) al acţiunilor noastre globale, este gestionarul memoriei instituţionale a reţelei şi mecanismul de coordonare pentru cele peste 60 de clustere EUNIC din toată lumea.

Prin urmare, am creat o instituţie europeană care să propage fenomene culturale, într-o lume în care foarte puţini se mai raportează la acestea. Îmi spuneaţi cândva că bazele culturii publice nu mai sunt reprezentate de cultura generală. Ei bine, mă gândesc că această structură va putea contribui la creşterea nivelului societăţii în întreaga Europă...

Am creat această structură, într-adevăr, am făcut să fie votat un buget durabil, am creat biroul de la Bruxelles, am creat premisele pentru dobândirea unui statut legal pentru EUNIC în faţa legii belgiene, am creat un grup strategic format din experţii institutelor membre, un fel de think-tank furnizor de strategie, opţiuni şi expertiză...

Beneficiarii acestor structuri nu sunt elitele, ci toţi europenii...

Beneficiarii sunt societăţile. Am introdus şi altfel de modificări, de perspectivă, să zicem, filosofică. De pildă, în filosofia de raportare la diversitate. Am propus acum doi ani, şi am fost atunci foarte criticat de colegii mei din EUNIC, ca ori de câte ori vorbim de diversitate culturală să adăugăm şi faptul că există valori universale. Argumentul e evident: singura bază de inteligibilitate pentru diversitate este existenţa unui set de valori universale. Şi am enumerat aici drepturile omului, ştiinţa modernă, raţionalitatea etc. Am fost vehement criticat, cu pseudo-argumentul că universalitatea implică imperialism şi europocentrism. Dar acea discuţie a rodit. Astăzi, în reţea, se vorbeşte curent de diversitate şi de valori universale. Al doilea ţine de filosofia programelor culturale. La început au fost statele-naţiune cu interesele lor. Iar interesele lor ţineau de promovarea politică a naţiunii. Cultura era un instrument prin care se promova agenda politică a statului naţiune. Acesta este un stadiu pe care noi, ca fostă ţară comunistă, ni-l amintim foarte bine, în care cultura era un instrument în slujba propagandei ideologice a statului comunist. Când nu era stat comunist era oricum o agendă naţională ideologică.

Asta se întâmpla cam peste tot în Europa, trebuie s-o recunoaştem.

Sigur că da. În grade diferite, totuşi, căci acolo aveam state de drept, iar aici aveam state totalitare, dar pentru ambele juca următoarea idee: cultura este un instrument în slujba propagandei statului-naţiune.

A fost paradigma secolului XX...

A secolului XX, în prima lui jumătate, de acord. Dar după Al Doilea Război Mondial şi după conştientizarea catastrofei Holocaustului, semnele de întrebare asupra legitimităţii acestei abordări au făcut ca ea să fie depăşită în favoarea uneia mult mai fine şi anume diplomaţia culturală. În care, pentru că era diplomaţie, ceea ce era promovat era punctul de vedere al statului-naţiune asupra culturii naţionale. Era, fireşte, mult mai „soft", nu mai avea nuanţe violent propagandistice, dar avea neajunsul că se referea în mod explicit la agenda statului-naţiune respectiv. Începând cu, probabil, sfârşitul anilor `90, începutul anilor 2000, s-a trecut treptat spre o formă care se numeşte, în jargonul politicilor culturale, „cooperare culturală directă, om către om". Este ceea ce face Institutul Cultural Român de când am preluat conducerea acestei instituţii.

Practic, „descentralizare culturală"...

Descentralizarea culturală are, în cazul nostru, sensul următor: noţiunea de cultură oficială nu mai există. Pentru a fi promovată, cultura nu mai trebuie să treacă prin stadiul „oficializării". În schimb, ştiţi ce există, prin programele noastre culturale? Există, în mod direct, societăţile. Prin intermediul programelor institutelor naţionale de cultură moderne, ceea ce se pune în contact direct nu mai sunt statele, cu agendele lor ideologice ori culturale, cu viziunea lor oficială despre cultura naţională, ci direct societăţile. Progresul este enorm, iar ceea ce am încercat să introduc în discursul public al EUNIC-ului a fost că noi trebuie, de fapt, să ţintim încă şi mai sus. Să punem în contact direct pieţele culturale, fără să le globalizăm, căci atunci ar fi să le pierdem specificităţile. Trebuie să punem în contact, de pildă, piaţa culturală din România, cu criteriile ei specifice de selecţie, cu pieţele culturale occidentale, cu criteriile lor specifice de selecţie. Nota bene: fără să încercăm să le globalizăm, pentru că atunci uniformizăm şi se pierde specificul atât pentru România, cât şi pentru pieţele europene. Dacă globalizăm, dizolvăm.

Acesta rămâne marele pericol...

Şi am încercat să argumentez că vom putea să punem în contact fără să globalizăm numai dacă vom avea o dublă vizibilitate pentru programele culturale. Nu numai pieţele unde mergem să vadă piaţa de unde pleacă produsul cultural, dar şi piaţa de unde pleacă să vadă, prin intermediul programului cultural, pieţele de desfacere. Exemplul frapant, pentru mine, este Africa de Sud, unde am condus acum două luni regionala EUNIC. Domnule Rădulescu, imaginaţi-vă următoarea situaţie: directorii institutelor culturale europene active acolo erau obişnuiţi să vadă întotdeauna numai oameni de-ai lor: englezi, germani, francezi, italieni sau portughezi. Ori, graţie EUNIC, pentru prima oară au avut în faţa lor, pentru discuţii strategice şi evaluare, un român, un „periferic", cineva provenit din Institutul Cultural Român, care până acum cinci ani nu exista pe nicio piaţă. Cred că li s-a părut foarte straniu. Ori, ce înseamnă asta, de fapt? Înseamnă că, pentru prima oară în istoria noastră, o instituţie de cultură românească a devenit un actor global.

CITAT

Pentru prima oară în istoria noastră, o instituţie de cultură românească (ICR) a devenit un actor global.

„Europa propune lumii modelul de societate decentă"

Diplomaţia culturală pe care înţeleg că o practicaţi prin ICR este o chestiune extrem de necesară pentru România de astăzi. Asta îmi aminteşte de o discuţie pe care am avut-o cu un înalt diplomat român care spunea că pentru ţara noastră este important tot ce se întâmplă în lume. De fapt, noi din asta trăim - din relaţiile cu ceilalţi.

Sunt de acord cu asta.

Ar trebui să fie o legătură foarte strânsă între activitatea ICR şi ceea ce se întâmplă în plan diplomatic...

Ce s-a schimbat, şi asta am încercat să le spun intelectualilor din Africa de Sud, este chiar noţiunea de societate europeană modernă. Există, în continuare, în Africa, o suspiciune legată de imperialismul european, că orice program cultural ascunde de fapt vechea agendă colonialistă.

Traumele sunt recente.

Sunt recente şi nu sunt vindecate aproape deloc. Am descoperit acest lucru, pentru mine surprinzător. Le-am spus: „Dar uitaţi-vă la mine, eu sunt ca voi; eu vin dintr-o ţară care n-a avut colonii, care, dimpotrivă, a fost ocupată când de turci, când de austrieci, când de ruşi; suntem, prin urmare, la fel." Şi le-am argumentat că ceea ce se face acum în Europa este un alt model de societate decât cea veche. Este o societate - numele îmi place foarte mult, îi aparţine unui filosof israelian, Avishai Margalit - o societate decentă. Acesta este modelul pe care îl propune astăzi Uniunea Europeană ţărilor din interiorul Uniunii şi din afara ei.

E o reinventare...

O reinventare, într-adevăr. Nu spun că trăim într-o lume ideală, în care toate agendele ascunse au fost făcute publice şi convertite la principii universale. Nu. Uneori ele există şi pot fi cu uşurinţă identificate ca atare. Dar e important să spunem că, deşi există în continuare anumite agende ascunse, obiectivul nostru este să le transcendem.

CITAT

Există, în continuare, în Africa, o suspiciune legată de imperialismul european, că orice program cultural ascunde de fapt vechea agendă colonialistă.

„Nu poţi să începi discuţia prin «ba pe-a mă-tii!»"

Câte şanse mai are proiectul comunitar astăzi, lovit fiind de criza economică? Iată ce se întâmplă în Grecia, în Portugalia, în Irlanda. Germania manifestă nervozitate...

Firesc, de altfel, deoarece ei sunt sponsorii tuturor crizelor.

Riscăm să se rupă acest proiect european?

Nu cred. Se rupe numai când voinţa dispare, dar voinţa politică de unitate europeană este foarte vie. Dovadă că, în ciuda faptului evident că economia germană susţine câteva economii europene mai puţin performante, nemţii continuă să gândească firesc cu două emisfere, una germană şi alta comunitară. Au dezvoltat două suflete la fel de „naţionale": cel tradiţional german şi cel comunitar-european. Cred că în toate ţările europene se gândeşte cam la fel, cu două suflete naţionale, dintre care unul este european. Şi noi, românii, dezvoltăm treptat o emisferă comunitar-europeană, care se adaugă celei naţionale. Pentru că toate interesele noastre pe termen mediu şi lung stau alături de Europa, iar interesele noastre militar-strategice stau alături de NATO şi de Statele Unite ale Americii, asta e limpede.

Dar, vedeţi, agenda publică românească este complet alta. Temele de dezbatere europene nu sunt prezente la noi.

Nu sunt, şi nici măcar cele naţionale.

Cine e de vină pentru asta?

În primul rând presa. Este o presă care nu informează, ci o presă care are ca obiectiv mobilizarea. Mobilizarea în jurul unei agende emoţionale. E o presă care şi-a propus să incite mai degrabă decât să invite la dezbatere.

Această antagonizare pe care o produce presa în societatea noastră, deşi eu n-aş generaliza, nu cumva e generată de mediul politic?

Evident că da. În momentul în care s-a făcut o alianţă între zona de afaceri şi zona politică, neapărat că presa, care este astăzi presă esenţialmente privată, depinzând deci de interesele cercurilor de afaceri, şi e vorba de doar câţiva oameni, intră în acest joc politic. Şi asta, din păcate, se vede foarte clar în presă. Cele două televiziuni zise de ştiri, care nu sunt de ştiri, ci de mobilizare la luptă, Realitatea TV şi Antena 3, aproape că nu mai au nimic în comun cu presa.

Sunt posturile care critică puterea, dar în egală măsură avem posturi servile actualei puteri...

Nu e vorba de critică, iertaţi-mă, ştiu să deosebesc critica de propagandă: am o oarecare experienţă în privinţa televiziunilor europene.

Am putea admite că e un soi de destructurare...

Nicăieri în Europa, în limbile pe care le înţeleg, nu ştiu în Grecia cum este, dar în limbile pe care le înţeleg, şi care acoperă o bună parte din Europa, nu se practică o astfel de televiziune de dezinformare şi mobilizare. Puterea este criticată fără concesii, dar acolo niciodată nu se cheamă populaţia la luptă împotriva guvernului şi nici nu se minte cu sistemă, ca la aceste posturi de televiziune.

Să fim sinceri şi să recunoaştem că posturile servile puterii nu folosesc instrumente diferite faţă de cele care critică puterea...

Dar fac acelaşi lucru. Problema pe care o semnalez, prin urmare, nu este critica, aceasta e perfect justificată - ci reaua-credinţă. Tonul discuţiei este esenţial. Uitaţi-vă cum vorbim noi doi, domnule Rădulescu. Noi vorbim cu tonul civilizaţiei, de aceea ne putem înţelege chiar dacă diferim în opinii, oricât de drastic. Faptul că vorbim cu un anumit ton, dintr-un anumit punct de vedere este exterior şi formal, dar dintr-un alt punct de vedere este esenţial. Pentru că o bază a dialogului se construieşte numai prin respect şi politeţe reciproce. Nu se poate altfel. Nu poţi să începi discuţia prin „ba pe-a mă-tii" - aşa se închide totul. Deci problema noastră este cum să ne dezamorsăm, căci suntem mereu cu capsa pusă.

Aici voiam să ajungem...

Suntem cu capsa pusă, deci trebuie să ne dezamorsăm. Abia după ce ne-am dezamorsat, vom vedea câte lucruri avem în comun.

Îmi spuneaţi într-o discuţie anterioară că agresivitatea în general, agresivitatea socială trebuie preluată după metode asiatice. Nu răspunzi cu agresivitate, pentru că nu rezolvi problema.

Da, da, evocam acea artă marţială asiatică, i-am uitat numele, în care...

...te foloseşti de puterea adversarului.

Exact! Adversarul vine spre tine cu o concentrată energie negativă, animat de un impuls distructiv, pe care tu i-l preiei fără să te laşi nici zdrobit, nici contaminat. Îl faci să se prelingă pe lângă tine, cu tot cu răul din el. Pentru că, dacă-l preiei frontal, te distruge. Pe când aşa, îl preiei tangenţial şi îl treci mai departe.

CITAT

Problema noastră este cum să ne dezamorsăm, căci suntem mereu cu capsa pusă.


„«Intelectualii lui Băsescu»? O minciună propagandistică!”

Nu sunt puţini cei care afirmă că atât dumneavoastră, cât şi domnii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu aţi fi „intelectualii lui Băsescu”, în aceeaşi logică a antagonizării: „oamenii lui Băsescu” versus „oamenii anti-Băsescu”. Nu prea punem preţ pe nuanţe...

Aveţi dreptate. Dar până să vedem nuanţele, nu mai vedem nici măcar faptele. Pentru că nu există fapte de invocat în favoarea ideii că noi am fi „intelectualii lui Băsescu”. Este o minciună propagandistică sfruntată. De exemplu, directoarea unei publicaţii culturale a afirmat despre mine, într-un lung editorial plin de arţag că sunt „mai rău decât Adrian Păunescu”, că aş fi, adică, mai linguşitor decât el. E o aberaţie. Suntem într-o zonă a iraţionalităţii totale, a falsului moral neruşinat. Voi publica la sfârşitul anului toate articolele, neschimbate, pe care le-am publicat în „Evenimentul zilei” din 2005 încoace. Numele lui Traian Băsescu apare de maximum zece ori şi doar de două sau de trei ori într-o situaţie care-i este favorabilă. Şi anume atunci când a fost suspendat, când m-am exprimat împotriva acestui act.

Ca şi foarte mulţi români, de altfel...

Ca şi foarte mulţi alţi români, dovadă că referendumul l-a revalidat.

Aţi acordat un interviu Revistei „22“ în care afirmaţi un lucru ce poate fi un argument pentru cei care spun că sunteţi „intelectualul lui Băsescu”. „Eu cred că cetăţeanul român e mult mai puţin demoralizat sub preşedinţia lui Traian Băsescu decât a fost înainte. Cinismul brutal al politicienilor demoralizează. În schimb, decizia preşedintelui de a refuza cinismul şi de a spune lucrurilor pe nume fortifică însăşi noţiunea de cetăţenie. Democraţia nu înseamnă numai alegeri şi sentinţe în justiţie, este recunoaşterea vocii care spune adevărul“, susţineaţi în discuţia respectivă.

Da, domnule Rădulescu, aşa am spus. Dar indicaţi-mi ce este aici servil faţă de Traian Băsescu. Sau ce anume din aceste afirmaţii mă califică drept servil în raport cu preşedintele.

Unii ar putea interpreta în sensul acesta afirmaţiile dumneavoastră...

Nu cred. Cu bună credinţă, nu. Dar într-o logică a urii ori a minciunii, atunci totul poate fi interpretat în felul acesta, iar despre mine se poate spune atunci orice.
Încheierea mandatului lui Traian Băsescu va rezolva oare această luptă a noastră cu noi înşine?
Nici vorbă! În momentul în care se va termina mandatul lui Traian Băsescu nu se va schimba nimic pentru că noi ne-am consolidat pe o formulă publică distructiv-belicoasă. Nu se va schimba nimic. E adevărat că obiectul urii generale numit Traian Băsescu va dispărea. Dar faptul de a dori să urăşti pe cineva nu va dispărea.

Această ură generală aţi perceput-o şi înainte de 2004?

Nu, n-a fost aşa.

Mulţi îl acuză pe actualul preşedinte de faptul că a intensificat această ură „de clasă”, că a scindat societatea românească...

Nu. Nu cred că poate fi susţinut acest lucru, în mod raţional. Dar că el a stricat şi deranjat multe jocuri şi că şi-a antagonizat oameni foarte puternici, vorbind deschis împotriva lor, denunţându-i uneori, în termeni foarte duri, asta, da, a făcut, iar acest lucru a polarizat societatea. Te poţi întreba, atunci când faci bilanţul preşedinţiei lui Traian Băsescu, dacă din punctul de vedere al tacticii politice acest lucru a fost adecvat. Adică dacă a slujit scopului.

Asta e o temă de discuţie...

...şi dacă tactica nu a fost greşită ori parţial greşită. Asta ne putem întreba în mod raţional.

Şi putem discuta deschis, fără patimă...

Dar dacă aşa-zisa dezbatere începe cu stigmatizări (gen: „intelectualii lui Băsescu”), se poartă proferând injurii (de tipul: „pupinii lui Băsescu”) şi e argumentată cu minciuni (cum ar fi aceea că Pleşu, Liiceanu şi cu mine am fi în slujba lui Băsescu) ori calomnii stigmatizatoare (gen: „Patapievici e mai rău decât Adrian Păunescu”), atunci discuţia se încheie, atmosfera se înveninează, iar autismul escaladează. În aceste condiţii, toţi pierdem, inclusiv cei ori cele care se cred primadone ale virtuţii.

Când credeţi că aceste „războaie” ale noastre, ale românilor, vor fi cât de cât tranşate, astfel încât atmosfera să fie mai respirabilă?

În momentul în care oamenii care locuiesc pe scara unui bloc vor înţelege că şi scara blocului este a lor şi că spaţiul de care are nevoie demnitatea lor pentru a fi întreagă nu se încheie la uşa apartamentului, ci include în mod esenţial şi scara blocului, care este imaginea vie a spiritului comunitar. E atât de simplu!

Cred putem încheia dialogul nostru într-un ton optimist...

Optimismul stă în faptul că există o soluţie simplă. Pesimismul – în aceea că nu părem deloc dornici să o aplicăm.

Şi nimeni nu discută despre soluţii...

Că soluţia constă în a ne schimba cumva dispoziţia minţii şi aşezarea inimii, pentru a pricepe că aproapele nostru nu merită urât.

Este esenţa creştinismului...

Evident!

Lucrarea dintre minte şi suflet...

N-am vrut s-o spun cu aceste cuvinte, ca să nu mi se zică iar că sunt fundamentalist ortodox. Dar aţi înţeles perfect: aceasta este esenţa creştinismului.

CITAT

Soluţia constă în a ne schimba cumva dispoziţia minţii şi aşezarea inimii, pentru a pricepe că aproapele nostru nu merită urât.