VIDEO George Ivaşcu, actor: „Eu îmi doresc să moară «şmecherul»”

George Ivaşcu este convins că România se va normaliza doar atunci când regulile de circulaţie vor fi respectate şi când vom renunţa la obiceiul de a căuta „scurtături".

Îşi doreşte ceea ce îşi doresc mulţi în România de azi - „demanelizarea socială" şi adjudecarea unei vieţi psihologice tihnite. George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis, foloseşte resorturile artistului pentru a capta sunetul fin al paşilor spre normalitate. El aude vibraţia teatrelor, a festivalurilor de muzică clasică şi a altor evenimente culturale. Lumea caută astfel de evadări şi le integrează în viaţa ei, ca o dovadă a saturaţiei faţă de ce i se livrează „oficial". Dialogând cu George Ivaşcu parcă te molipseşti de acest optimism controlat şi ajungi să crezi că, într-adevăr, va veni şi vremea mult aşteptatei „igienizări" a României. Terapia prin cultură poate reorganiza energiile celor care s-au autoizolat în ultimele decenii. George Ivaşcu vorbeşte şi despre posibila repunere la locul ei a „curelei de transmisie" dintre politicieni şi electorat, sărită pe drumurile pline de hârtoape ale tranziţiei.

CARTE DE VIZITĂ

- George Ivaşcu s-a născut la 15 februarie 1968, la Bucureşti.
- A absolvit Academia de Teatru şi Film în 1993.
- Este lector la UNATC din 1994.
- A jucat pe scena TNB începând din 1996.
- În prezent este directorul Teatrului Metropolis, pe care l-a şi înfiinţat.

„Educaţia se face cu motivaţie"

„Adevărul": „Trăim înconjuraţi de personulităţi". Este o afirmaţie pe care aţi făcut-o „La masa Adevărului" în urmă cu aproape patru ani. S-au ameliorat lucrurile de atunci?

George Ivaşcu: N-aş vrea să spun că această afirmaţie a avut caracter premonitoriu. Asta simţeam atunci, că sunt înconjurat de acele personaje, ca să folosesc limbajul teatral, de acele forme goale care, până la urmă, slujesc unui interes. Pe principiul: „Ăsta nu ne deranjează sau e suficient de bine plasat acolo încât să n-aibă şi iniţiativă". Pentru că o personalitate este acel om care are şi bagajul de cunoştinţe, nu zic de cultură, dar de cunoştinţe în domeniu şi, evident, care poate şi deranja. Asta tocmai pentru că ştie ce spune. Una din marile probleme pe care o sesizez este că noi nu ajungem să recunoaştem personalităţile. Sunt foarte multe, zic eu, sunt foarte mulţi profesionişti în domeniile lor, fie că e vorba de medicină, fie că e vorba de orice alt domeniu, care nu sunt cunoscuţi de public.

Sunt şi oameni care aleg să rămână în umbră...

Nu, eu nu cred că aleg neapărat să rămână în umbră. Sigur că, fiind un bun profesionist, eşti în general modest, ţi-e greu să vorbeşti despre ceea ce faci, iar dacă eşti lăudat, aproape că ţi se pare că e ceva în neregulă. Dar, nefiind „cazuri excepţionale" pentru a fi mediatizate, publicul larg nu cunoaşte ceea ce înseamnă adevărate modele. Un model profesional, uman şi chiar un model educaţional. Pentru că o altă mare problemă a noastră este aceea că, noi, cum se schimbă un ministru al Învăţământului, cum căutăm să facem alte manuale. Nu poţi să fii performant în toate domeniile, dar trebuie să ai bagajul de cunoştinţe minim, „abecedarul", care să te poată face competitiv cel puţin la nivelul dialogului.

Ar trebui, totuşi, să facem distincţia între „învăţământ" şi „educaţie". Foarte multă lume a rămas, de dinainte de 1989, cu impresia că a merge la şcoală înseamnă a te şi educa.

  Nu ştiu dacă e neapărat un reflex de atunci, dar, din păcate, este un reflex contemporan. Când vezi că este mult mai uşor să accezi în prim-plan făcând un „play-back", că e suficient să faci „play-back", dar să ai în spatele tău o poveste de cancan vandabilă, atunci preferi să ajungi la succesul acesta facil. Succesul imediat te pune în situaţia de a fi în centrul atenţiei. Poate că eu discut acum cu nostalgia aceluia care ştia cât de important este să te pregăteşti pentru facultate. Erau puţine locuri şi puţine facultăţi în domeniul vocaţional şi era obligatoriu să munceşti.

Te mai aştepta şi armata, dacă erai bărbat, în cazul unei nereuşite la facultate...

Chiar asta mi s-a întâmplat! Am picat primul sub linie şi am plecat în armată. Am făcut celebra oaste de un an şi şase luni.

Se tot pune în discuţie varianta reintroducerii stagiului militar obligatoriu ca formă de „civilizare" a tineretului...

Nu ştiu dacă „de civilizare", pentru că nu era neapărat o chestie civilizată. În schimb, te învăţa să fii mult mai rezistent. Dau un exemplu: eu eram copilul mamei, habar n-aveam să fac nimic, mă menajau toţi ca pe un mic artist care urma să devină actor. E vorba de dragostea de familie care, realmente, a investit foarte mult în mine. Eu nu ştiam nici să-mi pun untul pe pâine, d-apoi să cos sau să fac curăţenie! Armata m-a ordonat foarte tare, nu pentru că mi-aş fi dorit, dar a trebuit să devin ordonat. Nu ştiu dacă este neapărat o experienţă care trebuie reluată dar, cu siguranţă, pentru un băiat era un prag spre maturizare. Eu am avut şi o şansă pentru că, având ureche muzicală şi oarecare abilitate, am fost oprit la telecomunicaţii, ca telegrafist. Aveam foarte mult timp să citesc. Am făcut armata la Brăila şi acolo cărţile erau la mare căutare. N-apucau să se epuizeze ca-n Bucureşti şi ţin minte că mă-ntorceam cu raniţa plină, din solda pe care o primeam.

N-aţi trăit nimic traumatizant?

Nu. Doar perioada aia de instrucţie nefericită în care te chinuiau de dragul chinului, dar, până la urmă, făcea parte din maturizare.

Aşadar, n-ar fi neapărat o tragedie pentru societatea românească eventuala reintroducere a stagiului militar...

N-ar fi o tragedie, dar, în acelaşi timp, cred că până acolo trebuie făcut ceva. Până în momentul acela. Eu cred că zona de educaţie îţi vine până în armată. Nu cred că educaţia trebuie făcută neapărat cu joarda, ci cu elementele societăţii în care trăim, respectiv cu motivaţie. Practic, nu mai există motivare. Şcoala nu-ţi mai dă o motivaţie. Dacă înveţi bine, ce?

Ajungi să fii plătit prost.

Despre asta e vorba. Adică dacă am putea răspunde la întrebarea: „Dacă înveţi bine, ce se întâmplă?" Atunci ar putea să existe o motivaţie.

''Nu cred că educaţia trebuie făcută neapărat cu joarda, ci cu elementele societăţii în care trăim, respectiv cu motivaţie.'''

„Românii sunt loviţi acolo unde găsesc speranţa"

Nu traversăm doar o criză economică, ci şi o criză de identitate...

Aţi spus corect. Oricât ar părea că sunt apărătorul culturii, cred că orice naţiune se identifică prin propria cultură. Uitaţi-vă câtă mândrie există în cel mai mic târg din lume unde, să zicem, a înnoptat, în hanul nu-ştiu-care, Chopin. Acolo se pune o plăcuţă. Până la urmă, a face turism sau a face cultură este totuna. Pentru că turism nu poţi face dacă nu ai şi obiective culturale. Uitaţi-vă ce succes a avut Festivalul „George Enescu"! Asta arată că a fost aşteptat. Nu ne putem promova fără a avea o cultură, o identitate. Vrem turism, dar nu avem identităţi culturale locale, pornind din satul lui X sau al lui Y. Ce se poate face este încăpăţânarea de a fi atent la modele sau de a încerca să te educi continuu. Pentru că modelul este într-o perpetuă schimbare. Nu poţi să spui că modelul este cel pe care l-ai trăit în anii 1980. El se schimbă.

Este un organism viu...

Este un organism viu, dar îi spunem „model" mai mult decât generic. El este un reper. Un reper pentru care orice tânăr sau orice vârstnic poate să spună „Da!". Profesorul, până la urmă, reprezintă primul model şi, în ultima perioadă, e o sursă de batjocoră. Adică foarte puţini elevi se mai mândresc că au terminat la clasa profesorului X.

Poate că e şi vina profesorului...

Orice lucru trebuie să fie motivaţional. Faci lucrul ăsta şi obţii lucrul ăsta! Oricât am încerca să credem că trebuie să învăţăm de dragul de a învăţa, ţinem minte că nimeni nu avea înclinaţie de a învăţa la toate materiile. Dacă îşi descoperea talentul la timp, se îndrepta către o anumită zonă şi celelalte lucruri îl cam încurcau. În sensul ăsta spun că ar trebui să ne încăpăţânăm în a pune în prim-plan modele. Am avut întotdeauna o mare admiraţie faţă de medici. Mi se pare cea mai generoasă profesie aceea de a încerca să faci un bine unui om, atunci când omul în cauză nu mai are speranţă. Mi se pare nedrept că tot timpul se loveşte în sistemul sanitar şi în cel educaţional şi, evident, în cel de cultură. Adică, în zonele în care, culmea!, ar trebui să găseşti modelele. Acolo unde găseşti speranţa, acolo unde lucrurile cresc în modestia lor, exact acolo este lovită societatea românească.

''Ce se poate face este încăpăţânarea de a fi atent la modele sau de a încerca să te educi continuu.''

„Societatea împinge politicul"

Există vreo şansă ca oamenii politici să înţeleagă necesitatea de a pune Educaţia şi Sănătatea pe lista de priorităţi?

Eu aproape că nu mai am speranţă. Zic „aproape" pentru că încerc să mă hrănesc şi prin natura profesiei visând în realitate. Încă sper că lucrurile se vor întâmpla. Dar cred că ar trebui să existe un mare semn de întrebare la ora asta - faptul că sălile de teatru sunt pline, faptul că tinerii îşi caută modele noi. După Revoluţie sigur că mirajul telecomenzii şi al televiziunii era firesc, apoi a venit mirajul hipermarketului, de „hai să vedem!", pentru că atâta vreme nu ştiai ce e prin galantare şi acum, deodată, ai avut libertatea de a alege ce doreşti tu. Iată însă că oamenii sunt din ce în ce mai atenţi la „E"-uri. Intră în supermarketuri, citesc etichetele şi nu-i mai poţi stăpâni. Nu mai merge, cel puţin în domeniul artistic, nici să iei două fete drăguţe, care ştiu să se mişte foarte bine şi care să marcheze, vezi Doamne!, un act cultural. Oamenii caută autenticitatea.

Mai nou. Până de curând nu erau prea selectivi.

Da, aşa este. Totuşi, cred că, într-un fel modest şi tăcut, societatea împinge politicul, fără să-şi dea seama. Pentru că, dacă-şi vor pune această întrebare: „Oare de ce oamenii se îndreaptă către modele reale, către artă, către teatru, către muzeu?", şansele de schimbare ar spori. Uitaţi-vă ce cozi sunt la teatre şi la muzee! M-am bucurat că la „Antipa" era coadă mare.

Actorul George Ivașcu crede că românii înţeleg diferenţa dintre umor și bășcălie

Şi la „Noaptea muzeelor"...

Şi la „Noaptea muzeelor"! Uitaţi-vă câtă dorinţă a omului... Trecem într-o altă epocă. De aia centrul istoric e plin! Trecem în epoca în care alienarea, însigurarea care ne-a produs-o fie tehnologia, fie lehamitatea de politic, va dispărea. Te-ai însingurat în celula ta, în familia ta, în cadrul prietenilor tăi, în weekendurile tale. Oamenii simt din ce în ce mai tare nevoia de a fi împreună. Şi iată că se strâng în diverse comunităţi. Fie că e la teatru, fie că e în centrul istoric, pentru a sta la o cafea, la o bere şi a petrece împreună. Oamenii simt din ce în ce mai acut nevoia de a socializa. Şi dacă vor fi atenţi asupra acestui fenomen, politicienii îşi vor da seama că se strâng comunităţi. Atunci poate că speranţa va reînvia. Deocamdată, zona culturală nu pare decât un consumator de resurse, când de fapt este o mare investiţie.

Poate fi o mare afacere.

Evident! Mergem şi vizităm marile capitale ale lumii pentru a vedea obiectivele culturale. Noi nu prea avem pentru că, fie le-am distrus, fie sunt într-o paragină totală. Sau autorităţile locale au considerat că este o „investiţie stupidă" să faci statui sau să marchezi locuri celebre.

Nu credeţi că e prea mult 21 de ani ca să refacem câteva străduţe în centrul istoric al Bucureştilor­?

E foarte just, dar bine că s-au refăcut şi acele străduţe. Eu sunt „visător profesionist" drept pentru care trebuie să văd ce s-a întâmplat bine. Foarte târziu, cum bine aţi spus, poate un pic nelalocul lor încă, haotic, dar lucrurile se vor aşeza. Şi ăsta era semnalul care trebuia dat.

''Trecem în epoca în care alienarea, însigurarea care ne-a produs-o fie tehnologia, fie lehamitatea de politic, va dispărea.''

„Să evităm scurtăturile!"

Aţi sesizat cumva vreun soi de pasivitate interesată a vocilor publice în tratarea subiectelor care ar putea deranja sferele puterii?

Şi da, şi nu. Sunt mai multe dimensiuni în această pasivitate. Până la urmă, orice artist sau orice profesionist în domeniul lui, la un moment dat, vede că nimic nu se schimbă, indiferent de tipul de manifestare sau de strigăt. Atunci el preferă să se întoarcă asupra misiunii lui. De aceea unii dintre marii noştri artişti refuză să dea interviuri, să existe într-un prim-plan social. Ei preferă să-şi vadă de profesia lor pentru că, oricum, au sentimentul că timpul trece şi singura avere pe care o au în mod real este munca lor şi publicul. Iată de ce un fenomen precum „Aleea Celebrităţilor" este în continuă creştere pentru că astfel se creează o relaţie între public şi artistul lui. Indiferent de istoria pe care România a traversat-o, noi am fost întotdeauna la datorie.

Unde se găseşte teatrul românesc, astăzi, comparativ cu momentul decembrie 1989?

N-aş putea spune că este mai jos, dar este mai puţin respectat. Şi atunci pare mai jos. Dar să ştiţi că o să vedeţi artişti tineri, încă neconsacraţi, alături de artişti consacraţi, spunând împreună poveşti - că aşa îmi place mie să spun, „poveşti", nu „spectacole" - despre viaţă şi oameni. O să constataţi că tinerii sunt la fel de convingători. Dezamăgirea majoră este că profesia de artist este luată azi în... ironie. Încerc să nu mai folosesc cuvinte dure pentru că şi aşa este destulă duritate, agresivitate şi violenţă în jur. Eu încerc să-mi fac viaţa mai frumoasă.

Este o formă de autoprotecţie...

Exact! Dar dincolo de modul în care sunt trataţi artiştii, ei beneficiază şi de un mare respect din partea publicului. Oamenii vin la teatru şi asta spune totul.

Există apetenţă, din păcate, şi pentru aşa-zisele vedete, care invadează spaţiul public şi care aduc mari prejudicii societăţii, fiind preluate de către tineri.

Da. Poate că ar trebui, după atâţia ani, să evităm scurtăturile. România a vrut tot timpul să o ia pe scurtătură.

Dar întotdeauna România a fost în criză de timp...

Aşa am ajuns să spunem „Merge şi aşa!" sau „O luăm la pilă şi iese!". Ar trebui să încetăm cu chestia asta. Ar trebui să privim strategic lucrurile, nu doar tactic: „Băi, până mâine trebuie să facem neapărat chestia asta!", „Aoleu, hai repede să vedem cum o încropim!". Ar trebui să încercăm să fim bogaţi fără a ne îmbogăţi repede. Mă refer la bogăţia spirituală.

''România a vrut tot timpul să o ia pe scurtătură.''

„Comedia nu înseamnă «să te râzi»"

Ne va lăsa ceva folositor criza aceasta?

Cred că da. Criza asta are şi ceva benefic în ea. Până la urmă, e ca o sită care cerne. Probabil că va cerne mai mult decât sita aia cu ochiuri mari, prin care trecea oricine şi oricum. Probabil că, uşor-uşor, pe fiecare dintre noi ne va face să fim mai atenţi la ce „cumpărăm".

Selectivitatea publicului va creşte. De altfel, dumneavoastră aţi introdus ideea de „hipermarket" în teatru...

Da. Şi mă refer la indiferent ce am cumpăra. „Cumperi" opinii şi spui: „Da, îl cred pe ăla, dar fii atent la „E"-urile care se ascund în spatele lui!". Şi atunci, uşor-uşor, îţi faci selecţia. Până la urmă, capitalismul înseamnă produs, ne place sau nu ne place. Chiar dacă este vorba despre un bun cultural, trebuie să-l transformi în produs cultural, aşadar să-l vinzi.

Trebuie să-i faci niţel marketing pentru că altfel nu este „digerat"...

Da. Şi atunci trebuie să vezi ce se ascunde în acel produs, trebuie să te uiţi bine pe „etichete". Când am vorbit de aceste „hipermaketuri", de aceste „etichete", am folosit un sens metaforic. Sigur, dialogul nostru de astăzi are valoarea de a fi înţeles de cei care sunt la un anumit nivel intelectual şi care nu au lipiţi bani pe frunte. Nouă, din fericire, nu ni se lipesc bani pe frunte şi poate că-i mai bine aşa.

Dar sunt actori importanţi care au acceptat să joace în telenovele. Acestea sunt considerate o formă de manelizare a televiziunii.

Nu. Depinde cum le priveşti. Telenovela, până la urmă, este o poveste televizată, mot-à-mot. Aceste telenovele, pe baza unor scenarii şi a unor interpretări de foarte bună calitate, au ajuns produse de consum în spatele cărora se ascund modele. Despre asta este vorba - vezi modele de reuşită care-ţi creează speranţă. Pentru un anumit tip de înţelegere, telenovelele pot aduce beneficii. Mai degrabă, eu aş fi atent la divertismentul românesc. E foarte vulgar. Cu orice preţ „trebuie" să creăm iluzia libertăţii prin libertinism. Adică, hai să vedem cine are curaj să-şi dea mai repede izmenele jos!

Aşadar, creăm iluzia libertăţii prin libertinaj...

Libertinaj, mai degrabă, cum bine spuneţi. Libertinaj, ăsta e cuvântul! Hai să vedem care se dezbracă mai repede şi de caracter, şi de haine! Nu cred că ăsta este neapărat nivelul de divertisment, ăla în care „ne râdem". Iată cât de bine se vinde comedia la teatru. Dacă sălile sunt pline, asta înseamnă că oamenii nu s-au tâmpit. Dacă există public este o dovadă clară că noi nu am înnebunit. Oamenii vin la spectacole care durează şi cinci ore. Da, vorbim de spectacole cum sunt la Teatrul Bulandra, unde sunt piese de mare artă, în regia unor mari artişti, cu mari actori.

''Cu orice preţ „trebuie" să creăm iluzia libertăţii prin libertinism. Adică, hai să vedem cine are curaj să-şi dea mai repede izmenele jos!''

„Eu îmi doresc să moară «şmecherul»"

Nu vi se pare că e un clivaj enorm între ceea ce auzim dinspre zona politică şi ceea ce se întâmplă în societate?

Da. Trebuie să existe „cureaua de transmisie". Cred că asta s-a şi pierdut. De aici şi audienţa minimă pe care o au alegerile. Vorbim în termeni de televiziune: au o audienţă minimă. Poate că le şi convine... Cu cât e audienţa mai mică, cu atât reuşita de a câştiga la vot e mai mare. Pentru că se merge pe „nucelul dur", pe care tu-l controlezi.

Clasa politică persistă în a confunda umorul cu băşcălia, în vreme ce societatea a ajuns să facă foarte clar distincţia între cele două noţiuni. Iată, românii merg, în număr din ce în ce mai mare, la teatru.

Mai merg şi la Festivalul Enescu unde „este greu", e operă, e muzică clasică, unde mulţi nu prea înţeleg. Uitaţi-vă că în Bucureşti, la Universitate, era minunat când era un cvartet. Chiar mă uitam, în seara aceea, era foarte frumos şi plin de public - bunici cu nepoţi, părinţi cu copiii, cupluri de tineri.

Ne revenim?

Eu cred că da. Dar nu numai din acest tronson. Cu cât va fi batjocorită condiţia artistului, cu atât cred că solidaritatea comunitară va creşte. Pentru că nu este demn pentru o societate să-şi amintească de artişti doar când dispar.

Se întâmplă mai în toate domeniile...

Pentru că, atunci când dispar marii oameni, ar trebui să nu-şi amintească toţi, ci să ţină un moment de reculegere în care să spună: „Uau! Ce rău îmi pare că am uitat atâta vreme de acest lucru!" Nu să te baţi cu pumnul în piept spunând: „E mai frumoasă coroana mea decât a ta!"

Ce vă supără cel mai mult în spaţiul mediatic românesc?

Mă supără că ştiu prea puţine lucruri despre oameni care, în modestia lor, construiesc pentru ţara asta. Şi, credeţi-mă, sunt mii de domenii. În concediu, de pildă, am fost într-un loc în care o doamnă îşi gestionează foarte bine micul ei hotel, ca să nu zic pensiune. Problema era cum ajungeai acolo, problema era cu împrejurimile, cu toată zgomoteca din jur. Iertaţi-mă, dar eu n-am auzit de nicio maşină în care să duduie muzica clasică sau muzica de calitate. Numai celor care ascultă manele le duduie maşinile. Eu nu comentez genul... Problema mea este simplă: de ce trebuie să pun cortul în mijlocul drumului naţional, de ce trebuie să fac lucrurile astea?! De ce trebuie neapărat să mă umplu de tot felul de tone de metal, că o fi aur, că o fi platină, Dumnezeu ştie ce!, de ce trebuie „să mă sparg în figuri" şi să nu respect regulile de convieţuire? Altfel, cred că România se va normaliza când regulile de circulaţie vor fi respectate. Când drumul cu prioritate sau cedează trecerea va fi valabil pentru toţi. Mă uitam cu câtă violenţă trece câte unul, pentru că are cai-putere şi se uită la „nenorocitul" care are o Dacie...

Câte frustrări ascunde un asemenea gest...

Eu m-am gândit, să ştiţi... Aproape că mi se face milă. Îmi dau seama câtă nevoie de recunoaştere are acel om. Câtă singurătate există în omul ăla care simte nevoia să-şi urle muzica, să-şi urle tinichelele de gât, să-şi urle caii-putere, numai ca să se uite lumea la el, să-i dea importanţă! Chiar dacă-l înjură, nu contează, s-a uitat la el, a însemnat ceva, „ne-am văzut, nenicule, la televizor". Apropo de spaţiul media, cred că aici ar trebui să existe o rigoare. N-ar trebui mediatizat cel care face scandalul mai mare. De ăla trebuie să se ocupe poliţia. N-ar trebui să fie mediatizat şi apoi să-şi spună: „Ai văzut că sunt vedetă!? Ce să facă prostul ăla de poliţist?!"

Încurajarea fenomenului se face aproape explicit, astăzi...

Eu îmi doresc cu adevărat să moară «şmecherul». Conceptul de «şmecher», conceptul de «cine dă cu pumnul crede că are şi forţă», «cine urlă mai tare crede că are ceva de spus».

Sau că se face auzit.

De auzit, se face auzit pentru că, oricum, la decibelii ăia te aude tot cartierul.

Dacă deranjezi auditiv nu înseamnă că te faci auzit.

Da. Credeţi-mă, mi-aş dori mult mai mult... vedeţi, „respect" e un cuvânt care a fost şi el batjocorit, la rândul lui.

Când spui „Decât respect!", ajungi să batjocoreşti o noţiune...

Da. Mă întreb cum de oamenii nu sesizează că mai degrabă ar trebui să-ţi fie milă decât să încerci să ajungi «şmecher». De ce să ajung într-o situaţie de genul acela? Într-o asemenea singurătate în care trebuie să turez motoarele la maximum pentru a fi auzit? Nu e nevoie.

''Câtă singurătate există în omul ăla care simte nevoia să-şi urle muzica, să-şi urle tinichelele de gât, să-şi urle caii-putere, numai ca să se uite lumea la el!''

„Oamenii simt din ce în ce mai tare nevoia de frumos"

Vindecarea României printr-o terapie artistică... Ar putea fi o soluţie?

Dacă oamenii politici ar fi atenţi la „cureaua de transmisie" şi ar răspunde la întrebarea „Oare de ce oamenii se duc către fenomenul numit Festivalul George Enescu?", poate s-ar schimba ceva. De ce se duc românii la „Zilele Bucureştiului", la „Noaptea Muzeelor", la teatre, către cluburile de jazz? Oare de ce? Oare nu s-or fi săturat, oare nu şi-au găsit alte repere? Şi atunci s-ar putea să înţeleagă politicienii. Hai să mai construim şi în alte zone centre de socializare! Arta presupune altceva - „dă şi ţi se va da". Eu ştiu că trebuie să dau pentru a primi. Deocamdată, însă, trăim în negoţul ăsta: „Dă-mi şi-ţi voi da".

Când mai urcaţi pe scenă?

Cât de curând.

Aţi avut o pauză destul de lungă, la un moment dat.

Da, o pauză de doi ani. Doi ani nu am jucat.

Gelu Colceag v-a stimulat să reveniţi...

Da. Profesorul meu mi-a spus că e o prostie să renunţ la carieră după care, evident, a venit şi Alexandru Tocilescu cu acelaşi sfat. El m-a şi pus să fac roluri şi mi-a dat încredere. Nu vă ascund că, după doi ani, mi se făcuse frică. Noroc că am fost în preajma lor şi, uşor-uşor, am recăpătat încrederea de a reveni pe scenă.

Ce pregătiţi acum?

Suntem în pregătire cu „Îngeri în America", creăm un teatru în serial, aş putea spune. Suntem a treia ţară din lume care îl montează integral. Aşadar, spectacolul va fi în două seri, în fiecare seară câte două părţi. Exact ca şi la seriale. Dar cu un subiect care, cred eu, va stârni interes. Nu zic mai mult pentru că nu vreau să divulg nimic din ceea ce va urma. Şi tot în pregătire, pentru luna noiembrie, avem un spectacol în regia lui Horaţiu Mălăele e vorba de „Toulouse Lautrec".

Aşadar, România poate supravieţui printr-o terapie artistică. Am ajuns să constatăm un început de coagulare socială?

Ştiţi de ce? Pentru că trăim într-o lume absurdă. Trăim într-un paradox continuu. Ce înseamnă arta, ca s-o definim corect? Arta înseamnă a cultiva frumosul din tine şi din ceilalţi. Pentru că, până la urmă, orice artist îşi doreşte ca opera lui să fie frumoasă. Orice vizitator de muzeu care se duce să vadă „Mona Lisa" se duce pentru frumuseţea tabloului respectiv sau pentru frumuseţea actului artistic. Nu poţi trăi doar în acest flux continuu de urât, de violent, de agresiv. Deja oamenii simt din ce în ce mai tare nevoia de frumos.

Am savurat şi o estetică a urâtului multă vreme...

Aşa este! Dar ar fi nedrept să nu vă prezint şi celelalte premiere de la Teatrul Metropolis. Vor fi cinci: e vorba de „Love Stories" cu Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel; cea mai bună piesă a anului, premiată la UNITER, a lui Radu F. Alexandru. Apoi „Vocea umană" a lui Jean Cocteau, cu Oana Pellea, în regia Sandei Manu. „Doi pe-o bancă", cu Mihai Bendeac şi Adela Popescu şi, evident, „Îngeri în America" şi „Toulouse Lautrec". Eu vreau să vă mulţumesc pentru că, în încăpăţânarea dumneavoastră de a invita oameni care au sau nu dreptate, ne ajutaţi să ţinem contactul cu societatea, cu oamenii pe care noi îi reprezentăm. Şi reprezentăm multă lume.

''Nu poţi trăi doar în acest flux continuu de urât, de violent, de agresiv.''