Alexandra Nechita ,"micuţa Picasso":„Trăiesc o viaţă luxoasă pe munca şi banii mei”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cândva „micuţa Picasso”, Alexandra Nechita a devenit o superbă tânără de 25 de ani. A strâns până acum milioane de dolari din pictură, iar în prezent experimentează sculptura în bronz şi sticlă.

A devenit faimoasă prin picturile ei la vârsta de doi ani, iar la opt avea prima expoziţie în Los Angeles. Copilul-minune Alexandra Nechita şi-a continuat ascensiunea, iar piesele ei se găsesc în colecţii private ale unor nume ca Andre Agassi, Celine Dion sau Charlize Theron.

Ajunsă acum la 25 de ani, Alexandra este o încântătoare domnişoară, cu vise atât de mari că, spune ea, par ireale: experimentează sculptura în bronz şi sticlă şi vrea să creeze o capodoperă.

- Cum ai început să lucrezi în sticlă şi bronz?

- A început printr-o ofertă. Un atelier celebru din Veneţia, de pe insula Murano, tot insista să merg la ei şi să lucrăm pe aceste materiale. Îmi trimiteau tot timpul cataloagele lor, cu ceea ce făceau ei acolo, dar pe mine nu mă interesa la acel moment acest aspect.

Şi tatăl meu mi-a strecurat printre cărţi catalogul, în ideea că măcar o să privesc piesele şi poate îmi stârnesc interesul. Şi odată, din plictiseală, l-am răsfoit. Am rămas cu gura căscată. Ce minunăţii colorate din sticlă făceau ei acolo! Aşa că am plecat şi am stat în insula Murano ceva timp şi am început să lucrez.


- Cât de des sunt aşezate picturile tale în expoziţii?

- Asta a devenit aproape o rutină pentru mine, pentru că am în fiecare lună câte o expoziţie undeva în State. Acum, în noiembrie, mă duc în Thailanda, apoi în Hong Kong… aproape în toată lumea. Sunt destul de norocoasă, nu mă plâng deloc.

- În ce stadiu se găseşte proiectul pe care l-ai dezvoltat ca Ambasador al Păcii? Ai realizat o statuie imensă din oţel în Singapore şi ai declarat că urmează alte şase.

- Da, m-a mâncat limba... (râde) Acum toată lumea mă întreabă când le fac. Este un proiect pe care vreau să-l desfăşor pe parcursul vieţii mele: şapte statui, câte una pe fiecare continent. Mi-a luat patru ani să o fac pe prima. Vă daţi seama, are 17 metri înălţime. Următoarea va fi în SUA, apoi Europa... în Antarctica nu ştiu când ajung.

- Ar putea fi România locaţia pentru proiectul pe Europa?

- Ar avea cel mai mare sens să fie aici. M-ar încânta foarte mult.

- Pictezi foarte mult şi lumea se întreabă de ce eşti aşa prolifică. Simţi atât de acut nevoia să te exprimi?

- Absolut. Este singurul lucru care îmi conferă atâta plăcere. Sigur, sunt unele zile când mă simt devastată sau înfuriată şi atunci pânza cuprinde toate emoţiile acelea. Dar forţa, motivaţia principală este nevoia simplă de a spune ceva. Când cuvintele nu mă ajută, când oamenii mă dezamăgesc, simt că este un loc unde nu sunt judecată şi nu trebuie să mă justific nimănui.

- Ai scris o carte, „Mâini şi porumbei”, şi Larry King ţi-a scris prefaţa. Aveţi o relaţie mai specială?

- S-a oferit să o scrie şi este şi colecţionar al lucrărilor mele. Dar el este foarte potrivit pentru că nu are un background în artă, este ca orice om obişnuit care îmi priveşte picturile. Este absurd că arta pare inaccesibilă, adică pare rezervată doar pentru cei mai bogaţi şi cei mai deştepţi...

E cea mai mare porcărie, pentru că arta a început ca o nevoie primară, cu desene pe pereţii peşterilor. Sigur că expoziţia de galerie este cu şampanie şi oameni îmbrăcaţi foarte şic şi vin acolo cei care au bani. Dar cred că oricine ar trebui să se simtă confortabil să intre într-o galerie, într-un muzeu, chiar dacă nu sunt critici de artă sau intelectuali. Să privească doar pentru că le place să privească. Arta este acum o industrie prea cool.


- Celebritatea aceasta care te-a însoţit de mică nu te-a afectat?

- Nu. Părinţii mei au stat cu gura pe mine zilnic. Oricând aveam şi o nuanţă de aere, nu era permis. Până la urmă contează mediul în care te dezvolţi, iar în cazul meu, fiind expusă la o vârstă atât de fragedă, era ocazia perfectă să devin o pierdută şi jumătate. Dar nu s-a întâmplat.

- Nu ai sentimentul că nu mai ai ce să îţi doreşti?

- Eu am standardele ridicate acum la un asemenea nivel încât visurile mele nu mai sunt realiste. Dar nici nu vreau să fie, vreau să fie imposibile, să am capacitatea să împlinesc ceva extraordinar.

- Spui că eşti un om obişnuit. Cât de obişnuită este însă viaţa ta?

- Normal că trăiesc o viaţă destul de luxoasă şi o duc extraordinar de bine, şi călătoresc, şi am vacanţe minunate, iubesc să merg la cumpărături, bla, bla, bla. Totul pe munca şi pe banul meu, normal. Asta e o senzaţie pe care nimeni şi nimic nu ţi-o poate da, că tu cu mânuţele tale ai făcut ceva. Când nu lucrez şi când nu mă închid în atelier câte trei zile... fac lucruri obişnuite.

- De exemplu...

- Merg la filme, ador să joc şarade, ştii chestia aceea când trebuie să interpretezi o situaţie, fără să vorbeşti... Mimă cred că se cheamă. În fiecare sâmbătă jucăm asta, eu şi prietenii mei. Bem, fumăm şi jucăm mimă. E cea mai tare chestie! Apoi îmi place să mănânc enorm. De cel puţin patru ori pe săptămână ies să mănânc în restaurante noi.

- Se întâmplă să dispari trei zile?

- Da. (râde) Am încercat mai rar de când sunt într-o relaţie. Nu poţi să mai dispari aşa, pur şi simplu, că te sună iubitul şi întreabă: „Hei, ce faci, e totul în regulă? Îmi dai cumva papucii?”. Am învăţat să devin mai civilizată în felul ăsta.
 
- Vorbiţi româneşte în familie?

- Da, sigur. Bunica mea a venit la noi în America, în vizită, când eu aveam patru ani. Părinţii mei lucrau de dimineaţă până seara şi nu aveam cu cine să stau, şi bunica s-a hotârât să lase totul în urmă şi să aibă grijă de mine. Vorbim româneşte, dar vorbim şi engleză. Vreau să spun că bunica a învăţat engleză în trei luni. Ea face cea mai bună ciorbă de perişoare din Univers. Dar la noi acasă este ca în orice casă de aici, din România. Televizorul mereu pe canal românesc, iar când avem petreceri e muzică românească.

- De ce crezi că ai primit acest dar, al talentului pentru pictură?

- Cred că toate au un sens. Eu încerc să îmi folosesc viaţa într-o direcţie destul de pozitivă. Şi abilităţile mele şi succesul şi banii care au venit, încerc să le pun în sprijinul unor organizaţii, să ajut cum pot. N-o să stau pur şi simplu să pictez, sunt o persoană destul de activă. Şi, la urma-urmei, ai o viaţă, câţiva ani acolo, de ce să îi duci numai pentru tine? Doar nu sunt numai eu pe pământul ăsta.

Mini cv

  • Născută în 1985, la Vaslui, România.
  • La opt ani deschide prima expoziţie la Los Angeles.
  • A fost numită Ambasador al Păcii de către ONU, la 15 ani, conducând un proiect cultural global ce include 100 de ţări.
  • A făcut primul milion de dolari din tablouri vândute la vârsta de 12 ani.
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite