Era odată, ca niciodată...

Fotbalul fără spectatori e ca o prăjitură ambalată într-o hârtie găsită la gunoi. Cauza?

Revelaţia unei arene vulcanice am avut-o la 12 ani, când stadionul “23 August” îşi serba naşterea, găzduind întâlnirea dintre România şi Ungaria.

Vecinii ne-au învins cu 4-3, după ce îi condusesem cu 3-1. Decepţia s-a topit însă într-o atmosferă splendidă. Încântat de aventura de a fi tăiat în premieră capitala în două cu tramvaiul şerpuind printre vile vechi boiereşti şi coşmelii proletare, abia ajuns, priveliştea unui stadion în care 80.000 de oameni savurau un meci încordat avea să mă fericească.

Cu timpul am cotrobăit prin multe stadioane. Erau înţesate, extaziate, privitorii erau paşnici şi mucaliţi. Îmi amintesc de o glumă vag maliţioasă, acompaniată de râsete, când un individ i s-a adresat unui stelist slăbănog al cărui nume începea cu "A" şi se termina cu "i" întrebndu-l când s-a apropiat de gradenă: "Mă, tu te speli pe picioare în damigeană?!". Era maximum de sarcasm îngăduit cândva. Cu timpul, stadioanele s-au golit. Doar câţiva ciorchini de împătimiţi, dominaţi de găşti belicoase şi obscene. Deplorabil.

Fotbalul fără spectatori e ca o prăjitură ambalată într-o hârtie găsită la gunoi. Cauza? Spectacol subţire, primitivism, lehamite, sărăcie. Jinduim după imagini tv prezentând tribune doldora de oameni civilizaţi şi desfătaţi din Anglia, Spania, Italia sau Germania. România trebuie cârmită însă din toate balamalele şi unsă la toate încheieturile pentru a intra cu fotbal cu tot în rândul lumii.