Se construieşte doar pentru unii, nu pentru toţi, cum ar trebui

Perioada postdecembristă se defineşte printr-o cruntă absenţă a construcţiilor publice în România. Ca niciodată, lăcomia individuală şi-a spus cuvântul în construcţiile de vile şi palate destinate îmbogăţiţilor tranziţiei.

Cu ceva timp în urmă, profesorul Nicolae Şt. Noica, alintat şi cu fosta sa meserie temporară, de ministru, m-a căutat la Biblioteca Academiei Române pentru a-mi da cartea sa, proaspăt tipărită, „Liviu Ciuley - un reper".

Mă număr printre puţinii oameni de televiziune care, din când în când, îmi asum riscul unui rating scăzut pentru a tăifăsui despre o carte. Dacă un autor mă caută pentru a-mi oferi cartea sa, n-am nicio îndoială că aşteaptă de la mine o răsplată: o emisiune TV despre cartea sa, o tabletă în „Adevărul", singurul loc din presă în care îmi permit să scriu despre marea scenă a culturii şi nu despre mica scenă a politicii.

Am angajat cu profesorul Nicolae Şt. Noica un taifas TV nu doar din amabilitatea de a-i oferi ceva în schimbul unei cărţi (care, mă rog, costa!), ci pentru că ştiam un adevăr străin cititorului obişnuit: Liviu Ciuley din titlu nu e faimosul regizor, mort într-un anonimat provocat de concurenţa unui tărăboi mediatic de prisos, ci tatăl regizorului, unul dintre cei mai mari constructori români interbelici.

Despre Liviu Ciuley tatăl ştiam că a fost implicat într-un proces de crimă, soldat cu o achitare pusă la îndoială de toată lumea bună a Bucureştiului. Acuzat de uciderea nevestei prin otrăvire, bogătaşul Liviu Ciuley a fost reabilitat moral mult mai târziu, când, pe moarte fiind, menajera sa a mărturisit crima.
A citi o carte pentru o emisiune TV e o povară în cazul meu. Nu pentru că nu mi-ar plăcea să citesc (sufăr de lectura-viciu), ci pentru că asta înseamnă să mă desprind de subiectul de studiu la care trudesc pentru a parcurge un subiect net diferit.

Albumul-carte „Liviu Ciuley - un reper" a făcut excepţie de la regula asta. Cartea deschide discuţia asupra unui segment al trecutului românesc pe care l-am ignorat şi continuăm să-l ignorăm, din păcate: cel al construcţiilor.

Ajutat din plin de poze, planşe, schiţe şi documente, Nicolae Şt. Noica ne face să privim altfel mai multe clădiri din Bucureşti, pe lângă care am trecut şi continuăm să trecem fără să le dăm prea mare atenţie: noul sediu al BNR, primăria Capitalei, ansamblul de locuinţe din jurul Academiei Militare, Teatrul Nottara, Palatul care adăposteşte Ministerul Transporturilor, fostul Palat al administraţiei CFR.

Cine dă gata cartea Profesorului nu poate să nu-şi spună, în trecere fiind pe lângă aceste aşezăminte: „- Aha, a fost construită de Liviu Ciuley!"
Nicolae Şt. Noica nu e la prima aventură editorială pe acest teren: al istoriei construcţiilor româneşti.

Cartea despre constructorul Liviu Ciuley e prilejul nimerit de a reliefa contribuţia lui Nicolae Şt. Noica la desluşirea unui important fragment al trecutului autohton. Profesor de drumuri, poduri şi şosele, fost ministru al Lucrărilor publice, Nicolae Şt. Noica uneşte în personalitatea sa istoricul, specialistul şi pasionatul. Temelia întreprinderii sale stă într-o teză ţinând de viziunea asupra trecutului. Constructorul, în genul lui Liviu Ciuley, e şi el făuritor de istorie. La întoarcerea în trecut trebuie să-i descoperim nu numai pe sculptori, decoratori, arhitecţi, dar şi pe constructori, mai precis pe proprietarii de firme de construcţii. Dincolo de afaceri, le presupunem şi o anume mândrie, ivită de conştiinţa că edificii impunătoare, care sar în ochii trecătorului, „sunt construite de mine".

La taifasul TV despre volum, am abordat cu profesorul Nicolae Şt. Noica şi prezentul postdecembrist în materie de construcţie. Prin raportare la trecut, la anii Carol I îndeosebi, cele două decenii postdecembriste n-au dat naştere la Constructori în genul lui Liviu Ciuley, care să reclame un loc în posteritate pentru edificiile ridicate.

Explicaţia e simplă. Perioada postdecembristă se defineşte printr-o cruntă absenţă a construcţiilor publice în România. Ca niciodată, lăcomia individuală şi-a spus cuvântul în construcţiile de vile şi palate destinate îmbogăţiţilor tranziţiei.

Construcţiile publice n-au găsit, în această perioadă, nu numai interes din partea guvernanţilor, dar nici bani de la buget. Pentru că banii cu care ar fi trebuit să se ridice edificii publice, autostrăzi, metrou, căi ferate, au intrat, ca o Ană a lui Manole postdecembristă, în zidurile vilelor şi palatelor.
S-a construit şi se construieşte pe rupte în România tranziţiei. Din păcate, doar pentru unii, nu pentru toţi, cum ar trebui.

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri.