Adevarul.ro

«Majoritatea bărbaţilor, puşi faţă-n faţă cu o ziaristă drăguţă, îşi dau drumul la gură».

Nick Naylor, personajul principal al romanului satiric „Fumatul strict permis" de Christopher Buckley, e purtătorul de cuvânt al Academiei pentru Studiul Tutunului din America. Sub denumirea asta înşelătoare se ascunde o instituţie de Relaţii Publice a industriei ţigărilor. După o emisiune la Oprah, întors la birou, secretara îi spune că l-a căutat Heather Haloway de la „Washington Moon".

În acest excelent roman satiric, radiografie atroce a realităţilor americane în materie de presă, PR, lobby, interese comerciale, ONG-uri manipulate şi ONG-uri finanţate, Nick Naylor nu e singurul care se ocupă cu promovarea imaginii publice a unei industrii detestate. La restaurantul Mod Squard, prescurtarea de la Merchants of Death (Negustorii Morţii), Nick Naylor se întâlneşte cu Bobby Jay, purtătorul de cuvânt al Societăţii pentru Promovarea Armelor de Foc, şi Polly Bailey, reprezentanta Asociaţiei Naţionale pentru Băuturi Alcoolice. La întâlnirea care urmează solicitării de interviu, Nick Naylor li se adresează astfel celor doi:

„- Auziţi, o cunoaşte vreunul dintre voi pe o tipă Heather Halloway, care lucrează la «Moon»? Vrea să scrie un articol despre mine".
Dialogul e de o rară suculenţă:

„- Heather Holloway? A, da, spuse Bobby Jay. Faţă de irlandeză cu păr roşcat, ochi mari, verzi, un ten superb. Şi nişte ţâţe de mare clasă.

- Ţâţe? repetă Polly. Ce importanţă au ţâţele?

- Hm, făcu Bobby Jay cu gura plină. Balcoanele de talie mondială la o ziaristă care face un interviu cu un exemplar mascul au o mare importanţă, crede-mă".

Ca un tip cu experienţă în materie de presă, purtătorul de cuvânt al Armelor de Foc îi dă lui Nick Naylor acest sfat:

„- Ai grijă, spuse Bobby Jay. Prefă-te că vorbeşti cu o pocitură bătrână şi botoasă.

- Bobby, cred că sunt în stare să mă descurc cu o ziaristă care arată bine.

- Am văzut chestia asta de nenumărate ori. Vin, clipesc din ochii ăia frumoşi la tine, îşi încrucişează de câteva ori picioarele şi, până să te dezmeticeşti, începi cu: «De fapt, nici n-ar trebui să-ţi spun asta» şi cu «Nu vrei să vezi dosarele cu informaţii confidenţiale?» Fereşte-te de Izabelele cu reportofoane".

O viziune asupra presei întemeiate pe o axiomă: „Majoritatea bărbaţilor, puşi faţă-n faţă cu o ziaristă drăguţă, îşi dau drumul la gură". Sub acest semn, Bobby Jay lansează un pariu.

„- Pun pariu pe-o sută de dolari c-o să scuipi din secretele firmei până o să trebuiască un aspirator ca să mai aduni ceva".

Susţinătorul armelor de foc nu se înşeală, cel puţin în ce-l priveşte pe Nick Naylor. Deşi e vorba de un interviu riscant, deoarece nu e aranjat, pe parcursul întâlnirii interlocutorului îi stau gândurile la altceva decât la răspunsurile ce trebuiau  date:

„Hm. Într-adevăr, foarte drăguţă, o combinaţie între Maureen O'Hara şi Bonni Raitt, minus şuviţa de păr cărunt. Ochelari. Lui Nick ochelarii i se păreau sexy la o femeie. Un ten superb, stropit cu câţiva pistrui. Corpul, ei bine, da, Bobby Jay avusese dreptate, era un corp extrem de atrăgător, cu rotunjimi, dar sportiv, de o voluptate asociată cu stepperul. Şi ce se iţea de sub masă? Ciorapi deschişi, ivoire? Mamă! Era într-un deux-pièce scurt, verde, desfăcut la gât, cu cercei de aur. Zâmbi în sus, către el, privindu-l prin ochelari. Gropiţe. Gropiţe!"

Deşi i-a scris un timp lui George Bush Senior discursurile, Christopher Buckley rămâne, totuşi, un jurnalist. Editor la „Forbes", a colaborat la „The New York Times", „Time", „The Washington Post", „The Wall Street Journal". Privirea ironică aruncată asupra relaţiei politician - jurnalistă aparţine unui membru al breslei gazetăreşti. Ca dovadă că marii satirici au scris despre ei înşişi. Sau despre colegele lor.