Nostalgia după Ceauşescu (I)

Vara lui 2010 dă seama şi ea de o resurecţie a nostalgiei după Ceauşescu.

Acesta e titlul unui comentariu publicat de mine, cu 20 de ani în urmă, mai precis, la 1 august 1990, în săptămânalul „Zig-Zag Magazin", pe care-l conduceam. L-am recitit în aceste zile, pregătind pentru tipar un volum care reuneşte toate comentariile publicate de mine, săptămânal mai întâi şi zilnic, mai apoi, între 19 ianuarie 1990 şi 27 septembrie 1992, ziua alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, desfăşurate sub puterea unei noi Constituţii a ţării şi, prin aceasta, ziua care încheie un ciclu crucial în perioada postdecembristă.

Am declarat în numeroase ocazii că nu pun mare preţ pe activitatea mea de comentator al vieţii noastre social-politice, desfăşurată pe întinderea a două decenii. De aceea, excepţie făcând o culegere de comentarii apărută în 1991 sub titlul „Punct şi de la capăt" şi o selecţie din pamfletele iscălite între 1990 şi 1999, sub titlul „Singur împotriva tuturor", cărţile mele nu dau seama de jurnalistul, ci de scriitorul şi eseistul Ion Cristoiu.

M-am decis însă la strângerea într-un volum sau chiar două a comentariilor din anii 1990-1991-1992, însoţite de o cronologie a evenimentelor de la vremea respectivă, în clipa când am avut revelaţia unui adevăr: au trecut de atunci două decenii. Azi, în 2010, la scara Istoriei, ne aflăm, ca să dau un exemplu, în anul 1940 faţă de anul 1920. Când citesc despre perioada interbelică sunt conştient că între 1920 şi 1940 s-au petrecut numeroase fapte despre care putem spune că sunt istorice. La fel se întâmplă şi cu anii 1990-1991-1992 din perspectiva lui 2010. Pentru noi, toţi aceşti ani aparţin deja Istoriei naţionale. Cei mai în vârstă, deşi i-au trăit, îşi amintesc cu greu sau nu-şi amintesc deloc nici măcar de momentele cruciale ale acestor ani: demonstraţiile antiguvernamentale din 28 ianuarie şi 18 februarie 1990, incidentele de la Târgu-Mureş, din martie 1990, Piaţa Universităţii, alegerile din 20 mai 1990, năvălirea minerilor (în iunie 1990 şi în septembrie 1991), terapia de şoc, ruperea FSN, venirea Regelui Mihai, lovitura de stat de la Moscova.

Pentru tineri, aceşti ani sunt doar ai cărţilor de Istorie. Unii erau în 1990-1992 la vârsta şcolii elementare sau a grădiniţei. Alţii nici nu se născuseră. Şi pentru unii, şi pentru alţii, anii 1990-1991 sunt la fel de depărtaţi în timp ca şi pentru noi, cei din generaţia aflată în buza pensiei, anii Războiului de Independenţă sau ai celui de-al Doilea Război Mondial. Ne putem apropia de aceşti ani de început ai Istoriei noastre postdecembriste cu instrumentele cu care iscodim anii lui Carol I, anii interbelici sau anii stalinismului românesc.

Nu de puţine ori, m-am întors la anii dinaintea Primului Război Mondial sau la cei interbelici sub semnul învăţăturii: „nimic nou sub soare". Ceea ce se întâmplă azi în politica românească nu diferă în linii mari de ceea ce s-a întîmplat ieri. Recitindu-mi comentariile dintre ianuarie 1990-septembrie 1992, mi-am dat seama că această învăţătură se aplică şi în ce priveşte Istoria de acum două decenii.

Comentariul „Nostalgia după Ceauşescu" pleca de la câteva fapte petrecute în vara lui 1990, prin care românii îşi exprimau nemulţumirea faţă de politicienii de la putere. Unul dintre ele îl reprezenta ieşirea în stradă, la protestele antiguvernamentale şi antiprezidenţiale, cu portretul lui Nicolae Ceauşescu. Vara lui 2010, marcată dramatic de măsurile de austeritate, de instabilitatea politică, de incapacitatea Puterii de a propune şi impune decizii coerente, dă seama şi ea de o resurecţie a nostalgiei după Ceauşescu. Desigur, nu se protestează cu portretul lui Nicolae Ceauşescu. Şi nu numai pentru că mijloacele de manifestare publică s-au mai rafinat, dar şi pentru că portretul a fost de mult şterpelit.