„Mai există şi poporul familiei noastre“

În niciun roman de până acum al lui Dinu Săraru prăpastia dintre imagine şi realitate nu e surprinsă cu atâta acuitate ca în «Ultimul bal la Şarpele Roşu».

Înainte de tipărirea cărţii „Ultimul bal la Şarpele roşu", Editura Adevărul Holding mi-a cerut un text despre romancierul politic Dinu Săraru pentru a fi publicat pe una dintre coperţi. Apărut odată cu volumul, textul meu sună aşa:

„Romanele publicate de Dinu Săraru înainte de 1989 mărturiseau un scriitor înzestrat cu talentul de a descoperi, dincolo de cuvintele mari ale politicienilor comunişti, micimile omeneşti dintotdeauna.

Spre deosebire de alţi scriitori români contemporani, pe Dinu Săraru nu l-au luat prin surprindere noile realităţi, zise şi postdecembriste.

Pentru că, aşa cum se vede din romanele sale, indiferent că e comunistă sau capitalistă, dictatorială sau democratică, politica e aceeaşi: O lume în care nişte oameni se bat pentru binele lor încercând să ne convingă că ei se bat pentru binele altora."

Dinu Săraru a lucrat pe manuscris până în ultimul moment dinaintea publicării. N-am avut posibilitatea să citesc romanul decât după apariţia sa în librării. Drept urmare, consideraţiile mele au izvorât în exclusivitate din lectura cărţilor anterioare ale scriitorului. Atât cele publicate înainte de „deranjul din decembrie 1989", cât şi cele tipărite după m-au îndreptăţit să notez că Dinu Săraru dezvăluie cititorilor, în ultimă instanţă, contrastul flagrant dintre imagine şi realitate în materie de lume politică. Dincolo de vorbele mari ale comuniştilor, se ascundea mizeria luptei pentru putere, trăsătură definitorie a micimii omeneşti. „Ciocoi noi cu bodyguard", romanul dedicat de Dinu Săraru politicului postdecembrist şi care, de altfel, se constituie în volumul I al romanului „Ultimul bal la Şarpele Roşu", se axa tot  pe surprinderea divorţului dintre imagine şi realitate, de astă dată însă, la politicienii din democraţie.

Citind „Ultimul bal la Şarpele Roşu", mi-am dat seama că, fără să vreau, scrisesem prin textul de pe copertă o prefaţă la romanul propriu-zis. Aceasta deoarece în niciun roman de până acum al lui Dinu Săraru prăpastia dintre imagine şi realitate nu e surprinsă cu atâta acuitate ca în „Ultimul bal la Şarpele Roşu".

În comunism, în cel ceauşist mai ales, imaginea publică a Puterii era dată de o propagandă în care nimeni nu credea. Cel puţin în ultima fază, comunismul n-a mai avut forţa. Democraţia, cea postdecembristă, îndeosebi, lucrează cu o imagine ţesută din gesturile şi declaraţiile publice ale politicienilor. Propaganda şi agitaţia din comunism erau uşor de pus la îndoială în ofensivele lor succesive. Lipsa de transparenţă, văzută ca definitorie pentru regim, crea terenul prielnic răsăririi şi înfloririi a sute mii de zvonuri. În democraţia postdecembristă liderii politici, demnitarii se pretind a fi supuşi transparenţei absolute.

Teoretic, opinia publică ar trebui să ştie până la ultimul amănunt tot ce se întâmplă cu adevărat în spatele uşilor închise. Presa, zisă şi câine de pază al democraţiei, stă la pândă la uşile şi ferestrele palatelor pentru a afla şi a dezvălui totul.

Romanul lui Dinu Săraru contrazice acest clişeu îndărătnic, produs al propagandei puse în slujba democraţiei, prin nimic mai puţin manipulatoare decât propaganda pusă în slujba comunismului. Acţiunea romanului se petrece - cum ar scrie un elev la examenul de Literatură română de la Bacalaureat - în 2004, anul schimbării de Putere în România postdecembristă.

Dacă ne-am lua după ce s-a scris în ziare şi ce s-a dat la televizor în anul de graţie 2004, miniştrii, liderii politici, preşedintele, premierul, din partea Puterii şi liderul Opoziţiei, candidatul la Preşedinţie, se dădeau de ceasul morţii pe altarul Binelui Tuturor. „Ultimul bal la Şarpele Roşu" îi surprinde însă preocupaţi în realitate de altceva: de comisioane, de licitaţii trucate, de îmbogăţirea lacomă, de lovituri piezişe prin intermediul Serviciilor Secrete, de şantajarea oamenilor de afaceri cu citarea la Procuratură.

Jefuirea avuţiei naţionale îşi are temeiul într-o filosofie de viaţă, în contrast ţipător cu vorbele mari şi late mânuite de premier, de preşedinte, de miniştri de la tribuna reuniunilor publice sau în studiourile TV: „N-o să murim acum de dragul poporului, reluă ministrul meu, iar apăsat şi sever, şi categoric, şi chiar indignat, mai există şi poporul familiei noastre, şi el e un popor, tot popor, şi avem datoria, în primul rând, faţă de acest popor, al nostru, şi de viitorul lui, al nostru! Nu? Ai şi dumneata nevastă, ştiu, ai familie, ai copii, părinţi, socri, cuscri, neamuri..., nu eşti singur pe lume, şi toţi se uită la dumneata cu nădejde, ai pentru ce să mori dacă trebuie să mori de grija cuiva...".